"nimeni nu e mai presus de lege"

Această hotărâre va deveni definitivă în condiţiile prevăzute de articolul 44 alineatul 2 din Convenţie. Hotărârea poate suferi modificări de formă.
Traducere din limba franceză*

În cauza Străin şi alţii împotriva României
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a III-a), cu o comisie compusă din :
B. M. ZUPANCIUC, preşedinte
J. HEDIGAN,
L. CAFLISCH,
C. BÎRSAN,
M. TSATSA NIKOLOVSKA,
A. GZULUMYAN,
R. JAEGER, judecători
Şi dl. V. BERGER, grefier de secţie,
După ce a deliberat în camera de consiliu la 30 iunie 2005,
Emite următoarea hotărâre, adoptată la această dată :

PROCEDURĂ

1. La originea cauzei se află o cerere (nr. 57001/00) împotriva României prin care patru cetăţeni al acestui stat, doamna Delia Străin, domnul Horia Stoinescu, doamna Felicia Stoinescu şi doamna Maria Tăucean („reclamanţi”) au sesizat Curtea la data de 22 noiembrie 1999 în virtutea articolului 34 din Convenţia pentru apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale („Convenţia”).
2. Reclamanţii sunt reprezentaţi de domnul R.Mihalcea, avocat la Timişoara. Guvernul României („Guvernul”) este reprezentat prin agentul său doamna R.Rizoiu, directoare la Ministerul Afacerilor Externe.
3. La 23 aprilie 2002 Curtea (secţia a II-a) a decis să transmită cererea Guvernului. Prevalându-se de dispoziţiile articolului 29 § 3, a decis examinarea în acelaşi timp dacă cererea este admisibilă şi dacă este bine fundamentată.
La 1 noiembrie 2004, Curtea a modificat componenţa secţiilor sale (articolul 25 § 1 din regulament). Prezenta cerere a fost distribuită secţiei a III-a astfel remaniată (articolul 52 § 1).

ÎN FAPT

1.CIRCUMSTANŢELE CAUZEI

4. Reclamanţii sunt născuţi în 1914, 1920, 1921 şi 1945. Prima reclamantă locuieşte în Timişoara; a doua reclamantă domiciliază în Delemont (Elveţia);
ceilalţi reclamanţi locuiesc la Arad.
5. Primii doi reclamanţi şi fratele lor decedat, Mircea Stoinescu, ai căror moştenitori sunt ceilalţi doi reclamanţi, erau proprietarii unei case situată în Arad. În 1950, statul a luat în posesie această casă în virtutea decretului de naţionalizare nr. 92/1950. S-au amenajat patru apartamente în vederea închirierii lor.
6. La 27 septembrie 1993, primii doi reclamanţi şi Mircea Stoinescu au introdus la judecătoria Arad o acţiune în revendicare a imobilului, îndreptată împotriva municipalităţii din Arad şi a Regiei de Stat, administratoarea bunurilor care aparţin statului. Ca urmare a decesului lui Mircea Stoinescu, moştenitorii săi, Felicia Stoinescu şi Maria Tăucean, au continuat acţiunea . Reclamanţii cereau să fie recunoscuţi atât ca proprietari ai casei şi a terenului aferent, şi, să se recunoască că statul şi-a însuşit imobilul în mod abuziv în 1950. Ei au arătat că în virtutea articolului 2 din Decretul nr. 92/1950 bunurile aparţineau unor persoane dintr-o anume categorie socială care nu erau supuse naţionalizării. Astfel, naţionalizarea casei în discuţie a fost în opinia dânşilor abuzivă şi ilegală.
7. Printr-o hotărâre din 12 aprilie 1994, judecătoria din Arad a respins acţiunea reclamanţilor refuzând să se pronunţe pe fond, pe motiv că repararea prejudiciului suferit de aceştia nu putea interveni decât după adoptarea unei legi speciale care să instituie măsuri reparatorii. Această hotărâre a fost confirmată de Tribunalul judeţean Arad la 3 noiembrie 1995. Reclamanţii au formulat recurs împotriva acestei decizii.
8. În 1996, locuitorii apartamentelor care compun casa au depus cereri în vederea cumpărării acestor locuinţe ; ei s-au bazat pe Legea nr. 112/1995. Primăria Arad a informat întreprinderea R. că pe rol se află un litigiu privind dreptul de proprietate asupra casei şi îi recomandă să nu procedeze la vânzarea apartamentelor în discuţie.
9. În consecinţă, locatarii celor trei apartamente au văzut respinsă cererea lor de cumpărare, cu excepţia lui H.D. (fost jucător de fotbal şi vedetă internaţională) şi a soţiei sale, cărora întreprinderea R. le-a vândut apartamentul nr. 3 la 18 decembrie 1996.
10. La 25 februarie 1997, Curtea de Apel Timişoara a admis recursul reclamanţilor şi a trimis cauza la judecătoria Arad, cerându-i să se pronunţe asupra fondului cauzei.
11. La 12 mai 1997, soţii D. au depus o cerere de intervenţie în procedura de la judecătorie, pe motv că ei erau proprietarii apartamentului nr. 3 începând cu data de 18 decembrie 1996 odată cu încheierea contractului de vânzare.
12. Ţinând seama de această intervenţie, reclamanţii au cerut tribunalului să constate nulitatea vânzării apartamentului nr. 3. Conform acestora, naţionalizarea a fost abuzivă şi ilegală, statul neputând fii proprietar legitim al bunului, şi, în consecinţă, nu ar fi putut vinde în mod legal o parte a acestuia. Reclamanţii invocau în special articolul 966 din Codul civil, conform căruia o obligaţie contractată în virtutea unei cauze false sau ilicite, nu va produce efecte.
13. La 7 iunie 1997, judecătoria din Arad, a judecat în sensul că naţionalizarea casei a fost ilegală şi reclamanţii erau din acel moment proprietari legitimi. Tribunalul a respins totuşi cererea de anulare a vînzării încheiată între stat şi cei doi soţi D., pe motiv că aceştia din urmă au fost cumpărători de bună credinţă.
14. Reclamanţii au introdus apel la această hotărâre. La 28 noiembrie 1997, tribunalul judeţean Arad a admis apelul şi a trimis cauza în faţa judecătoriei pentru o nouă judecare.
15. Prin hotărârea din 6 iulie 1998, judecătoria Arad a considerat naţionalizarea casei ca ilegală, a recunoscut reclamanţii ca fiind proprietarii acesteia şi a constatat nulitatea contractului de vânzare încheiat între stat şi soţii D.
16. La 2 februarie 1999 tribunalul judeţean din Arad a admis apelul soţilor D. Şi a respins acţiunea reclamanţilor, considerând că naţionalizarea a fost legală şi, în consecinţă, vânzarea de către stat a apartamentului nr. 3 a fost şi ea legală.
17. Reclamanţii au sesizat Curtea de Apel Timişoara, care s-a pronunţat prin hotărârea din 30 iunie 1999. Jurisdicţia de apel a admis parţial recursul reclamanţilor în sensul că ea a judecat că naţionalizarea a fost ilegală şi a constatat că reclamanţii au rămas proprietarii legitimi ai bunului. Totodată, Curtea de Apel a respins recursul în partea privind nulitatea vânzării apartamentului nr. 3, judecând că statul se presupunea a fi proprietarul bunului la momentul vânzării, cu toate că exista un litigiu în faţa instaneţlor privind bunul respectiv. Aceasta a adus în plus argumente în sensul că Legea nr. 112/1995 servind ca bază legală pentru vânzarea acestor bunuri, nu prevedea sancţiuni în caz de vânzare a unui bun obiect în litigiu în faţa instanţelor. Curtea de Apel nu a răspuns argumentelor reclamanţilor în sensul teoriei îmbogăţirii fără justtemei (paragraful 27).
18. La 20 august 2001, reclamanţii au cerut din nou judecătoriei Arad să anuleze vânzarea apartamentului nr. 3 arătând că au fost puse piedici legii de către cumpărători. Acţiunea lor a fost respinsă la 13 decembrie 2001 din cauza autorităţii lucrului judecat.

II. DREPTUL INTERN

19. Dispoziţiile pertinente ale decretului nr. 92/1950 privind naţionalizarea anumitor bunuri imobile, sunt următoarele :

Articolul I
„(...) pentru asigurarea unei bune gestionări a fondului de locuinţe supuse degradării din cauza sabotajului marei burghezii şi a exploatatorilor care deţin un mare număr de imobile;
Pentru a lua din mâna exploatatorilor un important mijloc de exploatare ;
Se naţionalizează imobilele prevăzute în listele anexe (...) care fac parte integrantă din prezentul decret. S-a ţinut seama la alcătuirea listelor :
1.imobilele clădite care aparţin foştilor industriaşi, foştilor moşieri, foştilor bancheri, mari comercianţi şi celorlalte elemente ale marei burghezii ;
2.imobilele clădite care sunt deţinute de exploatatori de locuinţe (...)”.

Articolul II

„Nu intră în prevederile decretului de faţă şi nu se naţionalizează imobilele proprietatea muncitorilor, funcţionarilor, micilor meseriaşi, intelectualilor profesionişti şi pensionarilor”.

20. Articolele pertinente din Legea nr. 112 din 23 noiembrie 1995 care precizează situaţia juridică a anumitor bunuri imobile cu scopul de locuinţă, intrată în vigoare la 29 ianuarie 1996, sunt astfel redactate :

Articolul 1

„Foştii proprietari – persoane fizice – ai imobilelor cu destinaţie de locuinţe, trecute ca atare în proproetatea statului sau a altor persoane juridice, cu titlu, după 6 martie 1945 şi care se aflau în posesia statului sau a altor persoane juridice la data de 22 decembrie 1989, beneficiază de măsurile reparatorii prevăzute de prezenta lege.
Dispoziţiile prezentei legi se aplică, de asemenea, fără să prejudicieze legile existente, moştenitorilor foştilor proprietari”.

Articolul 2

„Persoanele menţionate în primul articol beneficiază derestituirea în natură, prin redobândirea dreptului de proprietate asupra apartamentelor în care locuiesc în calitate de chiriaşi sau a celor care sunt libere ; pentru celelalte apartamente primesc despăgubiri în condiţiile art.12 (...)”.

Articolul 9

„Chiriaşii titulari de contract ai apartamentelor care nu se restituie în natură foştilor proprietari sau moştenitorilor acestora, pot opta ( conform procedurilor instituite de prezenta lege) după expirarea termenului prevăzut de art.14, pentru cumpărarea acestor apartamente cu plata integrală sa în rate a preţului”.

Articolul 14

„Persoanele îndreptăţite la restituirea în natură a apartamentelor sau, după caz, la acordarea de despăgubiri vor depune cereri în acest sens, în termen de 6 luni de la intrarea în vigoare a legii”.

21. La 23 ianuarie 1996, Guvernul a adoptat Hotărârea nr. 20/1996 pentru aplicarea Legii nr. 112/1995. Conform acestei hotărâri erau considerate ca bunuri imobiliare asupra cărora statul avea un titlu de proprietate, imobilele intrate în patromoniul statului în mod legal. Hotărârea precizează, de asemenea, că Legea nr. 112/1995 nu se aplică imobilelor care au intrat în patromoniul statului în absenţa unei dispoziţii legale susceptibile de a constitui fundamentul juridic al dreptului de proprietate al statului.
22. La 18 februarie 1997, Guvernul a adoptat Hotărârea nr. 11/1997 care completa Hotărârea nr. 20/1996. Articolul 1 § 3 a hotărârii nr. 11/1997 definea bunurile dobândite de stat prin aplicarea decretului nr. 92/1950 ca fiind cele dobândite prin respectarea numitului decret şi pentru care exista identitate între persoana care figura ca proprietar pe listele care inventariază bunurile supuse naţionalizării şi adevăratul proprietar al bunului la data naţionalizării.
23. Dispoziţiile pertinente ale legii nr. 10/2001 din 14 februarie 2001 privind regimul juridic al bunurilor imobile luate în mod abuziv de stat între 6 martie 1945 şi 22 decembrie 1989 sună astfel :

Articolul 1

„1. Imobilele pe care statul le-a dobândit în mod abuziv între 6 martie 1945 şi 22 decembrie 1989 ca şi cele luate de stat în virtutea legii nr.139/1940, rechiziţionate, şi care nu au fost restituite, vor face obiectul unei restituiri, ca regulă generală, în natură (...).
2. Dacă restituirea în natură nu este posibilă, se vor adopta măsuri reparatorii prin echivalenţă. Aceste măsuri cuprind compensarea prin alte bunuri sau servicii (...), atribuirea de acţiuni la societăţi comerciale care se negociază pe piaţa de capital, titluri de valori nominale folosite exclusiv în procesul de privatizare sau de despăgubiri pecuniare”.

Articolul 21
„1. Într-un termen de 6 luni de la intrarea în vigoare a prezentei legi, interesatul trebuie să adresesze o notificare persoanei morale deţinătoare a bunului şi să solicite restituirea în natură (...)”
Articolul 40

„Se va adopta o lege specială într-un termen de un an numărând de la expirarea termenului de 6 luni fixat pentru trimiterea unei notificări. Ţinând cont de estimări, această lege va defini modalităţile, plafonul şi procedurile de plată, eventual cu un plafon”.

Articolul 46

„1. Vânzarea şi donarea de bunuri imobile pe care statul le-a dobândit în mod ilegal sunt lovite de nulitate absolută, cu excepţia când aceste acte au fost încheiate cu bună credinţă”.

24. Dispoziţiile pertinente ale decretului-lege nr.115/1938 privind registrele funciare sunt redactate astfel :

Articolul 17

„Drepturile reale asupra imobilelor pot fi dobândite dacă există un acord în acest sens între vânzători şi cumpărători şi dacă aşa zisă constituire sau transmitere a dreptului este înscris în registrul funciar”.

Articolul 26

„Drepturile reale sunt dobândite fără înscrierea dreptului din registrul funciar pe cale de succesiune, extindere a dreptului de proprietate, vânzare forţată şi expropriere ; totodată, titularul dreptului nu poate dispune de bun în virtutea înscrierii în registrul funciar decât după înscrierea dreptului”.

Articolul 33

„Cu excepţia restricţiilor şi a excepţiilor legale, conţinutul registrului funciar este considerat exact în profitul persoanei care a dobândit un drept real printr-un act juridic cu titlu oneros dacă, la momentul dobândirii dreptului, registrul funciar nu deţinea nici o menţiune a unei acţiuni care să aibă ca efect de contestare a conţinutului său, sau dacă, persoana în cauză, nu a avut, într-o altă formă, cunoştiinţă de o inexactitate”.

25. Articolul 966 din Codul civil dispune :

„Obligarea fără temei sau fondată pe un fals temei sau ilicit nu poate produce nici un efect”.

26. În dreptul român, acţiunea în revendicare este unul din principiile mijloc de protecţie a dreptului de proprietate. Această acţiune nu este administrată ca atare de către lege, dar ea s-a dezvoltat în jurisprudenţă. Acţiunea în revendicare se defineşte ca acţiunea reală prin care proprietarul deposedat de un bun cere restituirea lui persoanei care o posedă. Principalul efect a unei acţiuni în revendicare este acela că instanţa care primeşte o astfel de acţiune confirmă dreptul de proprietate al reclamantului, cu efect retroactiv, şi, obligă pârâtul să restituie bunul. Dacă restituirea în natură nu este posibilă, obligaţia de restituire este înlocuită de o obligaţie de restituire prin echivalent, adică, de daune (a se vedea, de exemplu, Liviu Pop, Dreptul de proprietate şi dezmembrămintele sale, 1[1] Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1997, pp. 278-290; Ion Dogaru şi T. Sâmbrian, Elementele dreptului civil, vol. 2, Drepturile reale,2[2] Editura Oltenia, Craiova, 1994, p. 160).
27. Sistemele extrase din dreptul roman cunosc regula echitabilă conform căreia, dacă o persoană se îmbogăţeşte fără temei în detrimentul alteia, aceasta din urmă poate să ceară o indemnizaţie egală cu suma de îmbogăţire a primului (Francois Terre, Philippe Simmler et Yves Lequette, Droit civil: les obligations, Precis Dalloz, ediţia a V-a, 1993, pp. 742-744; Ion Filipescu, Drept civil: Teoria generală a obligaţiilor[3], Editura Actami, 1994, p. 98). Atunci când o acţiune de responsabilitate civilă delictuală permite victimei să obţină repararea exactă a prejudiciului suferit atunci când există greşeală din partea celui îmbogăţit, în acţiunea fondată pe îmbogăţirea fără temei, cel sărăcit nu poate pretinde decât o sumă a îmbogăţirii obţinută de adversarul său, cu condişia ca patrimoniul celui îmbogăţit să se găsească, fără o cauză legitimă, mai bogată în detrimentul celui sărăcit (Francois Terre, Philippe Simmler şi Yves Lequette, Droit civil: les obligations, p. 744; Ion Filipescu, Drept civil: teoria generală a obligaţiilor, mai sus-citată, p. 98).

ÎN DREPT

I. DESPRE ÎNCĂLCAREA INVOCATĂ DE ARTICOLUL 1 AL PROTOCOLULUI NR. 1

28. Reclamanţii invocă faptul că vânzarea apartamentului lor unui terţ, care a fost validată prin hotărârea Curţii de Apel Timişoara din 30 iunie 1999 şi nu a dat loc nici unei indemnizări, nu a cunoscut art. 1 a Protocolului nr. 1, astfel redactat:

„Orice persoană fizică sau morală are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate să fie privat de proprietatea sa decât pe motive de utilitate publicăşi în condiţiile prevăzute de lege şi în principiile generale ale dreptului internaţional.

Dispoziţiile precedente nu aduc prejudiciu dreptului pe care-l posedă Statele de a pune în vigoare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosirea bunurilor conform cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuţii sau amenzi.”

A. Despre admisibilitate

29. Curtea constată faptul că plângerea nu este fără temei în sensul art. 35 § 3 al Convenţiei. Ea observă de altfel că nu se loveşte de nici un motiv de inadmisibilitate şi o declară deci admisibilă.

B. Pe fond

30. Guvernul consideră că reclamanţii nu dispuneau de un bun în sensul art. 1 al Protocolului nr. 1, căci dreptul lor de proprietate nu a fost recunoscut printr-o decizie judiciară definitivă înainte de vânzarea bunului la terţi. El invocă în această privinţă cauzele Malhous c. Republicii Cehe (dec., nr. 33071/96, CEDO 2000-XII) şi Costandache c. României (dec., nr. 46312/99, 11 iunie 2002). Trebuie subliniat că imobilul în chestiune fusese naţionalizat conform decretului nr. 92/1950, astfel încât el nu se găsea în patrimoniul reclamanţilor în momentul introducerii acţiunii lor în revendicare imobiliară în faţa judecătoriei Arad, pe 27 sept. 1993. În plus, cei interesaţi au omis să-şi înscrie dreptul de proprietate pe caietul funciar înainte de vânzarea bunului de către Stat. Ori, după legea nr. 115/1938 pentru caietele funciare aplicabile în Transilvania, o astfel de omisiune ar echivala cu absenţa dreptului.
31. Guvernul estimează că în orice caz reclamanţii puteau obţine o indemnizaţie în virtutea legii nr. 10/2001.
32. Reclamanţii subliniază că, în decizia sa definitivă din 30 iunie 1999, Curtea de Apel Timişţoara a recunoscut, cu efect retroactiv, nelegalitatea naţionalizării bunului lor, şi deci legitimitatea lor în calitate de proprietari.
33. Ei consideră că jurisprudenţa Brumărescu (Brumărescu c. României GC, nr. 28342/95, § 65 CEDO 1999-VII) este pertinentă în speţă şi că tribunalele nu pot refuza să se pronunţe asupra indemnizării ce le este datorată din faptul privării de proprietate, fără a se încălca dreptul lor la un tribunal, garantat prin art. 6 § 1 al Convenţiei.
34. Reclamanţii pun în evidenţă că privarea de care se plâng rezultă din vânzarea de către Stat a apartamentului nr. 3 revendicat de ei, pentru care era pe rol o procedură în momentul vânzării. După legea nr. 112/1995, în virtutea căreia a fost încheiată vânzarea, Statul nu putea vinde decât bunurile pe care le-a achiziţionat legal. Ori, procedura angajată de reclamanţi a condus la recunoaşterea ilegalităţii naţionalizării, deci la recunoaşterea cu efect retroactiv a dreptului lor de proprietate asupra apartamentului. Dat fiind că la data vânzării Statul fusese atacat în justiţie deja de reclamanţi, care invocau nelegalitatea naţionalizării, şi că existenţa acestei proceduri fusese indicată pe caietul funciar, vânzarea nu putea fi legală. Ei au ca probă a ilegalităţii vânzării faptul că celelalte apartamente ale casei nu au fost vândute locatarilor lor, tocmai pe motivul că o acţiune se afla pe rolul tribunalelor. Aceaste apartamente au fost restutite reclamanţilor ca o consecinţă a acţiunii în revendicare. Doar datorită influenţei locatarului apartamentului nr. 3, H.D., apartamentul i-a fost vândut ilegal.
Drept urmare, decizia Curţii de Apel din 30 iunie 1999 care a respins restituirea apartamentului, în ciuda recunoaşterii dreptului de proprietate al reclamanţilor, echivalează cu o expropriere.
35. Reclamanţii subliniază că, în momentul introducerii cererii lor în faţa Curţii, legea nr. 10/2001 nu fusese încă adoptată. Această lege neputând provoca efecte pentru trecut, eventuala despăgubire la care ar putea pretinde nu putea compensa prejudiciul suferit până la acordarea despăgubirii menţionate. În orice caz, se pune în evidenţă că despăgubirile prevăzute de legea nr. 10/2001 constau în atribuirea de acţiuni pe diferite întreprinderi de Stat, ceea ce e sub valoarea bunului. Ori, în virtutea acţiunii în revendicare, ei ar avea dreptul la o restituire în natură, sau în orice caz la o reparaţie care să reprezinte valoarea bunului.
36. Aşa cum a precizat în mai multe rânduri, Curtea aminteşte că art. 1 al Protocolului 1 conţine trei norme distincte: „prima, care se exprimă în prima frază a primului alineat şi îmbracă un caracter general, enunţă principiul respectului proprietăţii; a doua, figurând în cea de-a doua frază a aceluiaşi alineat, vizează privarea de proprietate şi o supune unor anumite condiţii; cât despre a treia, consemnată în al doilea alineat, ea recunoaşte Statelor puterea, printre altele, de a reglementa folosirea bunurilor conform interesului general (...). Nu este vorba însă de reguli fără raport între ele. Cea de-a doua şi a treia se referă la exemple particulare de prejudicieri ale dreptului de proprietate; de aici ele trebuie interpretate în lumina principiului consacrat de prima” (v., între altele, hotărârea James ş.c. c. Marii Britanii, din 21 febr. 1986, care reia în parte termenii de analiză pe care Curtea i-a dezvoltat în hotărârea sa Sporrong şi Lonnroth c. Suediei din 23 sept. 1982; v. Sfintele mănăstiri c. Greciei din 9 dec. 1994 şi Iatridis c. Greciei, CEDO 1999-II).

1.Despre existenţa unui bun

37. Curtea notează că părţile au păreri divergente asupra chestiunii de a şti dacă reclamanţii erau sau nu titularii unui bun susceptibil de a fi apărat de art. 1 al Protocolului nr. 1. Ca urmare, Curtea este chemată să determine dacă situaţia juridică în care s-au găsit interesaţii este de natură a releva de câmpul aplicabilităţii art. 1.
38. Ea observă că reclamanţii au introdus o acţiune în revendicare imobiliară pentru a se constata nelegalitatea naţionalizării bunului lor şi de li se restitui acesta. În hotărârea sa definitivă din 30 iunie 1999, Curtea de Apel Timişoara a stabilit că bunul în chestiune fusese naţionalizat prin încălcarea decretului de naţionalizare nr. 92/1950, a declarat că reclamanţii rămăseseră proprietarii legitimi şi a ordonat restituirea bunului în cvasi-totalitatea sa. Desigur, Curtea de Apel a refuzat să ordone restituirea apartamentului. Totuşi, dreptul de propietate astfel recunoscut – cu efect retroactiv – asupra bunului, inclusiv asupra apartamentului nr. 3, nu este revocabil. De altfel nu a fost infirmat sau contestat până acum. De atunci, Curtea estimează că reclamanţii aveau un bun în sensul art. 1 al Protocolului nr. 1.

2.Despre existenţa unei ingerinţe

39. Curtea aminteşte că jurisdicţiile interne au constata că naţionalizarea imobilului aparţinând reclamanţilor a fost ilegală (paragrafele 17 şi 34 de mai sus). Ori, revedicând unor terţi unul din apartamentele acestui imobil, înainte ca problema legalităţii naţionalizării să fi fost definitiv tranşată de tribunale, Statul a privat interesaţii de orice posibilitatea de a recâştiga posesiunea (Guillemin c. Franţei, hotărârea din 21 febr. 1997). Ca urmare, constatând nelegalitatea naţionalizării şi deci dreptul de proprietate al reclamanţilor, Curtea de Apel a refuzat, ţinându-se cont de vânzarea apartamentului nr. 3 încheiată între timp, să ordone restituirea sa celor interesaţi.
Prin aceasta, ea a confirmat definitiv această imposibilitate pentru reclamanţi de a recupera bunul în discuţie.
40. Din ceea ce precede, Curtea consideră că imposibilitatea pentru reclamanţi de a redobândi posesiunea apartamentului constituie, fără nici o îndoială, o ingerinţă în dreptul la respectarea bunului lor.

3. Despre justificarea ingerinţei

41. Rămâne de determinat dacă ingerinţa constatată de Curte a încălcat sau nu art. 1 al Protocolului nr. 1.
42. Pentru a determina dacă există privare de bunuri în cadrul celei de-a doua „norme”, trebuie nu numai să se verifice dacă există deposedare sau expropriere formală, dar şi să se privească dincolo de aparenţe, pentru analizarea realităţilor situaţiei litigioase. Convenţia vizând să apere drepturile „concrete şi efective”, este important să se cerceteze dacă menţionata situaţie echivala cu o expropriere de fapt (Sporrong şi Lonnroth citată; Vasilescu c. României, din 22 mai 1998; Brumărescu citată).
43. Curtea relevă că situaţia creată prin jocul combinat al vânzării apartamentului şi al hotărârii Curţii de Apel Timişoara din 13 iunie 1999 – care a confirmat dreptul reclamanţilor asupra ansamblului bunului, refuzând în acelaşi timp să ordone restituirea apartamentului nr. 3 – a avut ca efect privarea reclamanţilor de beneficiul părţii din hotărâre care stabileşte dreptul lor de proprietate asupra apartamentului. Interesaţii nu mai aveau posibilitatea de a intra în posesia bunului, de a-l vinde sau lega, de a consimţi la donarea lui sau de a dispune de el în vreun alt mod. În aceste condiţii, Curtea constată că această situaţie a avut ca efect privarea reclamanţilor de bunul lor, în sensul celei de-a doua fraze a primului alineat al art. 1 Protocol 1.
44. O privare de proprietate relevând de această a doua normă, poate să se justifice numai dacă se demonstrează mai ales că ea a intervenit pentru o cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege. În plus, orice ingerinţă în dreptul de a folosi proprietatea trebuie să răspundă la criteriul proporţionalităţii. Curtea nu conteneşte s-o amintească: un echilibru just trebuie menţinut între exigenţele interesului general al comunităţii şi imperativele respectării drepturilor fundamentale ale individului. Grija de a asigura un astfel de echilibru este inerentă ansamblului Convenţiei. Echilibrul ce trebuie prezervat va fi distrus dacă individul implicat suportă o povară specială şi exorbitantă (Sporrong şi Lonnroth citată).

A) „Prevăzută de lege”

45. Art. 1 al Protocolului nr. 1 cere, înainte de toate şi mai ales, ca o ingerinţă a autorităţii publice, în exercitarea unui drept cu privire la bunuri, să fie legală (Iatridis citată, § 58). Principiul de legalitate semnifică de asemenea existenţa normelor de drept intern suficient de accesibile, precise şi previzibile (Hentrich c. Franţei, hotîrârea din 22 sept. 1994 şi Lithgow ş.c. .c Marii Britanii, hotărârea din 8 iulie 1986). Curtea se bucură totuşi de o competenţă limitată pentru a verifica respectarea dreptului intern (Hakansson şi Sturesson c. Suediei, hotărârea din 21 febr. 1990).
46. Curtea observă că dreptul român, aşa cum era în vigoare la epoca faptelor, inclusiv jurisprudenţa, nu era clar în privinţa consecinţelor recunoaşterii dreptului de proprietate al unui particular asupra unui bun care se găsea în patrimoniul Statului, dar fusese vândut de Statul posesor unui terţ.
47. Ea notează că, la epoca faptelor, două situaţii puteau fi distinse în legatură cu posibilităţile de restituire a locuinţelor pe care regimul comunist avea extrase din partimoniul particularilor pentru a le transfera în patrimoniul statului:
a) cazul în care Statul poseda un titlu de proprietate (cu titlu). Cadrul legal al acestui tip de situaţie era definit de legea nr. 112/1995, lex specialis în materie, ce derogă de la dreptul comun care fixează codul civil (art. 24 din lege). Această lege, înlocuită pe 8 febr. 2001 de legea nr. 10/2001, instituia o comisie administrativă însărcinată cu examinarea cererilor de restituire. De asemenea prin derogare de la dreptul comun, art. 9 al legii nr. 112/1995 acorda Statului locator dreptul de a vinde locatarilor locuinţele pe care aceştia din urmă ocupau. Tot după art. 9, vânzarea unor bunuri locatorilor nu putea avea loc decât la expirarea unei perioade de şase luni, în cursul căreia vechii proprietari puteau cere restituirea bunului sau o indemnizaţie.
După părerea Curţii, o astfel de dispoziţie era destinată evident evitării vânzării unui bun pentru care fusese depusă o cerere de restituire, înainte ca o decizie privind restituirea să fie luată. Totuşi, Curtea notează că art. 9 nu conţine nici o dispoziţie explicită şi precisă despre cazul unei vânzări în profitul locatarilor, intervenind după expirarea termenului de şase luni, ci înainte de adaptarea unei decizii adminsitrative privind cererea de restituire.
b) cazul în care Statul nu poseda titlul de proprietate legat de bun (fără titlu). Înaintea intrării în vigoare a legii nr. 10/2001, acest tip de situaţii era administrat de dreptul comun, adică prin prevederile codului civil în materie de proprietate, inclusiv prin jurisprudenţa privind acţiunea în revendicare imobiliară.
De atunci, legea nr. 112/1995 neaplicându-se decât la situaţia bunurilor în privinţa cărora Statul avea un titlu de proprietate, Curtea observă că nici o altă dispoziţie internă nu acorda Statului dreptul de a vinde un bun ce se geseşte de facto în patrimoniul său, deci pentru care el nu avea titlu, sau al unui bun obiect al unei contestaţii în justiţie care are ca scop stabilirea inexistenţei unui astfel de titlu. De altfel, nici reclamanţii nici Guvernul nu au pretins că vânzarea către un particular a unui bun confiscat sau naţionalizat de facto avea la epoca faptelor o bază legală.
48. În speţă, Curtea notează că acţiunea în revendicare introdusă de reclamanţi în faţa tribunalelor era fondată pe codul civil şi viza să pună în evidenţă inexistenţa, din punct de vedere legal, a titlului de proprietate al Statului. În consecinţă, ea estimează că interesaţii puteau în mod legitim să considere că bunul lor nu cădea sub incidenţa legii nr. 112/1995, lex specialis, şi că, din acel moment, acest bun nu putea fi propus pentru vânzare de către Statul locator. Este motivul invocat de autorităţile din Arad atunci când ele au refuzat să vândă cea mai mare parte din apartamentele ce compun casa reclamanţilor (paragrafele 8 şi 9 de mai sus).
Din acel moment, Curtea are dificultăţi în a percepe o coerenţă între, pe de o parte, refuzul autorităţilor locale ale oraşului Arad – fondat pe drept intern – de a vinde apartamentele ce compun bunul, atât timp cât problema legalităţii naţionalizării nu va fi fost tranşată de justiţie şi, pe de altă parte, decizia aceloraşi autorităţi de a face o excepţie, vânzând apartamentul nr. 3 şi decizia Curţii de Apel din 20 iunie 1999 confirmând legalitatea acestei vânzări prin constatarea nelegalităţii privării de proprietate suferită în 1950.
49. Totuşi, ţinându-se cont de marginea de apreciere a autorităţilor interne şi în special a curţilor şi tribunalelor, în interpretarea şi aplicarea legii interne, Curtea estimează că nu se poate pronunţa categoric asupra punctului de a şti dacă vânzarea de către Stat a bunului reclamanţilor era „prevăzută de lege”, în alţi termeni dacă legea internă în materie răspunde exigenţelor de previzibilitate şi precizie, şi dacă interpretarea acestui drept în speţă era arbitrară sau nu.
Ea va pleca din acel moment de la principiul că ingerinţa în chestiune era „prevăzută de lege”. Totuşi, Curtea este chemată să verifice dacă modul în care dreptul intern este interpretat şi aplicat, chiar în cazul respectării exigenţelor legale, produce efecte conforme cu principiile Convenţiei. În această optică, elementul de incertitudine prezent în lege şi ampla margine de manevrare pe care aceasta din urmă o conferă autorităţilor intră în linia de cont în examinarea conformităţii măsurii litigioase în exigenţele justului echilibru.

b) Scopul ingerinţei

50. În ceea ce priveşte scopul ingerinţei, Guvernul nu a avansat nici o justificare. Totuşi, Curtea e gata să considere că ingerinţa în chestiune viza un scop legitim, adică protejarea drepturilor individului – „individul” fiind aici cumpărătorul de bună credinţă –, ţinându-se cont de principiul de securitate al raporturilor juridice.

c) Proporţionalitatea ingerinţei

51. O măsură de ingerinţă în dreptul la respectarea bunurilor trebuie să administreze un echilibru just între exigenţele de interes general al comunităţii şi imperativele respectării drepturilor fundamentale ale individului (v. , printre altele, Sporrong şi Lonnroth citată, § 69). Grija de a asigura un astfel de echilibru se reflectă în structura art. 1 al Protocolului nr. 1 în întregul său, deci şi în a doua frază care trebuie citită în lumina principiului consacrat de prima. În particular, trebuie să existe un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul vizat de orice măsură ce privează o persoană de proprietatea sa (Pressos Compania Naviera SA ş.c. c. Belgiei, hotărârea din 20 nov. 1995).
52. Pentru a determina dacă măsuralitigioasă respectă justul echilibru dorit şi, mai ales, dacă ea nu face ca asupra reclamanţilor să apese o povară disproporţionată, este cazul să se ia în consideraţie modalităţile de indemnizaţie prevăzute de legislaţia internă. În această privinţă Curtea a spus deja că, fără vărsarea unei sume în acord cu valoarea bunului, o privare de proprietate constituie în mod normal un prejudiciu excesiv, şi că o lipsă totală de indemnizare nu se poate justifica pe terenul art. 1 al Protocolului nr. 1 decât în cazuri excepţionale (Sfintele mănăstiri citată, § 71; Fostul rege al Greciei ş.c. c. Greciei, § 89 CEDO 2000-XII; Broniowski c. Poloniei, § 176, CEDO-V).
53. În orice caz, aşa cum s-a spus de Curte deja, dacă o reformă radicală a sistemului politic şi economic ale unei ţări sau situaţia financiară pot justifica în principiu limitări draconice la indemnizaţie, astfel de circumstanţe nu trebuie puse în faţă, în detrimentul principiilor fundamentale care se află la baza Convenţiei, precum principiul de legalitate şi cel al autorităţii şi efectivităţii puterii judiciare (Broniowski citată, §§ 175, 183, 184). Cu atât mai mult, o absenţă totală de indemnizaţie nu se poate justifica, chiar şi într-un context excepţional, în prezenţa unui prejudiciu adus principiilor fundamentale consacrate de Convenţie.
54. În speţă, Curtea notează că nici o dispoziţie a legii interne nu prevede cu claritate şi certitudine consecinţele pentru dreptul la proprietate a unui particular din vânzarea bunului său de către Stat către un terţ de bună credinţă.
Mai precis, dreptul intern nu dă un răspuns clar şi precis la problema de a şti dacă şi în ce fel poate fi despăgubit proprietarul privat astfel de bunul său.
Într-adevăr, în timp ce acţiunea în revendicare aşa cum e prezentată de doctrină pare că face să apese asupra Statului-vânzător, ce se găseşte în incapacitatea de a restitui bunul, o obligaţie de despăgubire integrală (paragraful 26 de mai sus), teoria îmbogăţirii fără temei descarcă vânzătorul astfel îmbogăţit de orice obligaţie de indemnizare atunci când îmbogăţirea este consecinţa unui act juridic (în speţă o vânzare).
În plus, acţiunea de responsabilitate delictuală nu poate fi angajată în absenţa culpei din partea celui care a cauzat priejudiciul în chestiune (paragraful 27 de mai sus). În speţă, concluzia Curţii de Apel după care vânzarea era legală de vreme ce părţile erau de bună credinţă, exclude deci în principiu o responsabilitate pentru culpă a Statului.
55. În rezumat, într-un caz similar celui al reclamanţilor, este îndoielnic faptul că în perioada faptelor dreptul intern să fi prevăzut vreo indemnizaţie. De altfel Guvernul nu a susţinut că interesaţii dispuneau de o astfel de posibilitate în dreptul intern şi nici nu a afirmat existenţa unei jurisprudenţe care să interpreteze sau aplice legea internă în sensul existenţei unei căi de indemnizare.
56. Guvernul susţine în schimb că legea nr. 10/2001 a oferit reclamanţilor un drept la indemnizare.
În această privinţă, Curtea notează în primul rând că în momentul intrării în vigoare a legii nr. 10/2001, pe 8 febr. 2001, reclamanţii erau deja privaţi de bunul lor fără indemnizare din iunie 1999 şi că ei sesizaseră, în plus, Curtea, din nov. 1999.
În al doilea rând, ea relevă că art. 1 al legii nr. 10/2001 acordă un drept la restituire sau indemnizare persoanelor private abuziv de bunul lor între 6 martie 1945 şi 22 decembrie 1989 (paragraful 23 de mai sus). Legea nu conţine totuşi nici o dispoziţie specifică asupra dreptului la indemnizaţie în caz de recunoaştere pe cale judiciară a caracterului abuziv al privării, atunci când această recunoaştere intervine înainte de intrarea în vigoare a legii, precum în cazul privării ce rezultă din vânzarea bunului după 22 decembrie 1989, cum e cazul în speţă.
Presupunând totuşi că legea nr. 10/2001 constituie o bază legală pentru o cerere de indemnizare, cum susţine Guvernul, Curtea observă că art. 21 al acestei legi indică faptul că o lege viitoare ar trebui să stabilească modalităţile, suma şi procedurile de indemnizare (paragraful 23 de mai sus). Ori, până acum, nici o lege de indemnizare nu a fost votată. Ca urmare, Curtea consideră că legea nr. 10/2001 nu oferă reclamanţilor posibilitatea de indemnizare pentru privarea în discuţie.
57. Rămîne de determinat dacă o absenţă totală de indemnizare putea să se justifice în circumstanţele speţei.
58. Pe de o parte, nici o circumstanţă excepţională nu a fost invocată de Guvern pentru a justifica absenţa totală de indemnizaţie.
Pe de altă parte, Statul a vândut bunul atunci când era atacat în justiţie de reclamanţi, care se considerau victime ale unei naţionalizări abuzive, şi atunci când tocmai refuzase să vândă celelalte apartamente situate în acelaşi imobil. După opinia Curţii, o astfel de atitudine a Statului nu se poate justifica prin nici o cauză generală de utilitate publică, de ordin politic, social sau financiar, nici prin interesele societăţii în general. Nu numai că această atitudine a dat naştere unei discriminări între diferiţii locatari care doreau să achiziţioneze locuinţele respective, dar în plus era de natură să compromită efectivitatea puterii judiciare sesizate de reclamanţi în scopul protejării dreptului de proprietate pe care pretindeau că-l au asupra imobilului în chestiune.
59. Drept urmare, ţinându-se cont de prejudiciul adus prin această privare faţă de principiile fundamentale de nediscriminare şi de primat al dreptului ce stă la baza Convenţiei, absenţa totală de indemnizaţie a făcut ca reclamanţii să suporte o povară disproporţionată şi excesivă incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor, garantat de art. 1 al Protocolului nr. 1.
Din acel moment a existat în speţă încălcarea acestei dispoziţii.

II. DESPRE ÎNCĂLCAREA INVOCATĂ DE ARTICOLUL 6 § 1 AL CONVENŢIEI

A. Durata procedurii

60. Reclamanţii acuză de durata procedurii privind bunul lor, care a început pe 27 sept. 1993 şi s-a încheiat definitiv prin hotărârea din 30 iunie 1999. Ei estimează că această durată este contrară art. 6 § 1 al Convenţiei, care dispune:

„Orice persoană are dreptul să îi fie ascultată cauza (...) într-un termen rezonabil, de un tribunal (...) care va decide (...) contestaţiile asupra drepturilor sale şi obligaţiile cu caracter civil (...)”

1. Despre admisibilitate

61. Curtea constată că plângerea nu este fără temei în sensul art. 35 § 3 al Convenţiei. Ea consideră că de altfel nu se loveşte de nici un motiv de inadmisibilitate. Ea o declară admisibilă.

2. Pe fond

a) Perioada de luat în considerare

62. Curtea notează că procedura a început pe 27 sept. 1993. cu sesizarea judecătoriei Arad şi s-a încheiat pe 30 iunie 1999 cu hotărârea definitivă a Curţii de Apel Timişoara. Ea a durat deci aproape şase ani.
63. Totuşi, Convenţia fiind intrată în vigoare pentru România pe 20 iunie 1994, perioada anterioară acestei date, scapă competenţei ratione temporis a Curţii. Mai mult, Curtea nu poate lua în considerare perioada de cinci ani aproximativ care s-a scurs de la intrarea în vigoare a Convenţiei pentru România, pe 20 iunie 1994, chiar dacă ea va ţine cont de stadiul care adusese prejudiciu procedurii înainte de această dată (v., de exemplu, Humen c. Poloniei GC, nr. 26614/95, §§ 58-59, 15 oct. 1999).

b) Caracterul rezonabil al procedurii

64. Guvernul estimează că exigenţa celerităţii prevăzute de art. 6 § 1 al Convenţiei nu este necunoscută, ţinându-se cont de faptul că această cauză a fost examinată de şapte jurisdicţii succesive. După el, cauza prezenta un anumit grad de complexitate, de vreme ce privea un imobil naţionalizat şi că, drept urmare, mai multe chestiuni a trebuit să fie studiate: înscrierile în caietul funciar şi interpretarea diferitelor expresii folosite de lege în acest context, adică „naţionalizare cu titlu” şi „naţionalizare fără titlu”. În plus, au intervenit în această perioadă modificări legislative, ceea ce a făcut examinarea încă şi mai complexă. Invocând în această privinţă jurisprudenţa Calvelli şi Ciglio c. Italiei GC, nr. 32967/96, §§ 65-66, CEDO 2002-I) şi Constandache c. României (decizie citată), cât şi faptul că în faţa fiecăruia din cele şapte tribunale procedura judiciară a cunoscut termene rezonabile, Guvernul a conchis asupra caracterului rezonabil al perioadei luate în cont. În ceea ce priveşte conduita reclamanţilor, el estimează că retrimiterile succesive solicitate de părţi – inclusiv de reclamanţi – pentru a angaja un avocat, a-şi pregăti apărarea sau a face moştenitorii să intervină, sunt la originea întârzierii de mai mult de un an şi opt luni în tratarea cauzei.
65. Reclamanţii consideră că încetineala procedurii se explică prin refuzul tribunalelor de a tranşa pe fondul cauzei, într-un prim timp, şi prin absenţa imparţialităţii şi independenţei tribunalelor supuse influenţei autorităţilor. Ei subliniază că ponunţarea publică a deciziilor a fost amanată de mai multe ori. Cât despre propria lor conduită, admit că au cerut raportul procedurii, dar aceasta numai pentru că tribunalul nu citase regulamentar partea adversă şi că o procedură care se derulase în absenţa unei din părţi din cauza absenţei citaţiei regulamentare este susceptibilă de anulare.
66. Curtea reaminteşte că acest caracter rezonabil al duratei unei proceduri se apreciază în raport de circumstanţele cauzei şi cu privire la criteriile consacrate ale jurisprudenţei, în particular complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului şi cea a autorităţilor competente ca şi miza litigiului pentru interesat ( a se vedea, printre multe altele, cauza Frydlender c. Franţei, nr.30979/96, § 43, CEDO 2000 – VII şi Hartman c. Republicii cehe, nr.53341/99, § 73, CEDO 2003-VIII ).
67. Din punct de vedere al Curţii litigiul prezent, nu ridică o complexitate deosebită, deoarece la început era vorba despre o simplă acţiune în revendicare a unui imobil.
68. Curtea notează că judecătoria din Arad a fost sesizată în iunie 1993 şi a avut nevoie de 4 ani pentru a judeca asupra fondului cauzei ; la 7 iunie 1997, după ce a refuzat, într-o primă etapă, de a judeca fondul. Ori, este tocmai datorită acestei întârzieri că bunul revendicat de reclamanţi a putut fi vândut unor terţi, ceea ce i-a obligat pe primii să-şi completeze acţiunea printr-o cerere de anulare a vânzării.
Rezultă, de asemenea, din fapte că mai multe şedinţe s-au amânat din cauza lipsei citării părţilor, lacună care nu poate fi imputată reclamanţilor.
Într-o manieră generală, din punctul de vedere al elementelor dosarului, Curtea consideră că nu poate fi reproşată lipsa de strădanie a părţilor.
69. Aceste elemente sunt suficiente Curţii pentru a concluziona că această cauză a reclamanţilor nu a fost ascultată într-un termen rezonabil.
Există deci încălcarea articolului 6 § 1 al Convenţiei.

B. Imparţialitatea şi independenţa tribunalelor

70. Reclamanţii au invocat lipsa independenţei şi imparţialităţii instanţelor care s-au orientat după discursurile politice ale perioadei respective şi influenţa personală a lui H.D., vedetă naţională.
71. Guvernul nu se pronunţă asupra acestui aspect.
72. Curtea notează că reclamanţii nu au furnizat nici o precizare în sprijinul celor invocate. Printre altele, examinând dosarul aceasta nu găseşte nici un element susceptibil de a pune la îndoială nici imparţialitatea subiectivă sau obiectivă a instanţelor, nici independenţa lor.
73. Rezultă că această plângere nu este fondată şi trebuie respinsă prin aplicarea articolului 35 §§ 3 şi 4 a Convenţiei.

III. APLICAREA ARTICOLULUI 41 DIN CONVENŢIE

74. În termenii articolului 41 din Convenţie,
„Dacă s-a constatat de către Curte încălcarea Convenţiei sau a Protocoalelor acesteia, şi, dacă dreptul intern a părţii contractante nu permite ştergerea decât într-un mod imperpect consecinţele acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o satisfacţie echitabilă”.

A.Daune

75. Reclamanţii subliniază că apartamentul nr. 3 nerestituit încă face parte dintr-o casă care a fost concepută ca un ansamblu. Plecând de la acest lucru ei consideră că modul cel mai adecvat pentru stat să repare prejudiciul material cauzat ar fi restituirea acestui apartament şi pentru că le-au fost restituite celelalte apartamente care compun casa. În cazul în care statul nu poate restitui apartamentul, părţile reclamă o sumă echivalentă cu valoarea marfă a bunului. Ei consideră că imobilul în cauză este situat în centrul oraşului Arad, apartamentul ocupat la primul etaj al casei (260 m pătraţi) şi subsolul şi acesta din urmă este închiriat unor întreprinderi şi unui partid politic care şi-a instalat aici sediul. Reclamanţii au prezentat Curţii anunţul pe care soţii D. L-au dat în ziarul local şi prin care propuneau vânzarea apartamentului pentru suma de 72.000 euro. Ţinând seama de clientela deja formată în favoarea unui spaţiu comercial, reclamanţii solicită 150.000 euro cu titlu de prejudiciu material.
Ei cer, de asemenea, 50.000 euro cu titlu de daune morale pentru neplăcerile cauzate prin mediatizarea excesivă a acestui litigiu prin influenţa lui H.D., şi pentru frustrările datorate duratei excesive a procedurii şi a dispreţului faţă de dreptul lor şi a respectării bunului lor.
76. Guvernul nu a formulat observaţii asupra acestui punct.
77. Curtea reaminteşte că o hotărâre care constată o încălcare antrenează pentru statul pârât obligaţia juridică faţă cu Convenţia de a da un termen încălcării şi să şteargă consecinţele. Dacă dreptul intern nu permite ştergerea decât într-un mod nesatisfăcător consecinţele acestei încălcări, articolul 41 al Convenţiei conferă Curţii puterea de a acorda o reparaţie părţii lezate prin act sau omisiune faţă de care s-a constatat o încălcare a Convenţiei. În exercitarea acestui drept ea dispune de a anumită latitudine; adjectivul „echitabil” şi partea de frază „ dacă are loc” stau mărturie.
78. Printre elementele luate în consideraţie de Curte, atunci când judecă în materie, figurează dauna materială, adică părţile au suferit efectiv ca o consecinţă directă a încălcării invocate şi dauna morală, adică reparaţia de către stat a angoasei, neplăcerile şi incertitudinile care rezultă din această încălcare, ca şi alte daune (a se vedea, Ernestina Zullo c.Italiei, nr. 64897/01, § 25, 10 noiembrie 2004 ).
79. Acolo unde diverse elemente care constituie prejudiciul nu se pretează la un calcul exact sau acolo unde distincţia dintre dauna materială şi dauna morală este dificilă, Curtea poate să le examineze global (Comingersoll c. Portugalia, nr. 35382/97, § 29).
80. Curtea estimează, în circumstanţele acestei cauze, că restituirea bunului litigios, aşa cum a fost hotărât prin hotărârea definitivă a Curţii de Apel din Timişoara la 30 iunie 1999, ar plasa reclamanţii într-o situaţie echivalentă cu cea în care se găseau dacă exigenţele articolului 1 din Protocolul nr.1 n-ar fi fost necunoscute.
81. Statul pârât fiind lipsit de posibilitatea de a proceda la o astfel de restituire într-un termen de trei luni începând din ziua în care această hotărâre va deveni definitivă, Curtea decide că acesta va trebui să verse către reclamanţi, pentru daună materială, o sumă corespunzătoare cu valoarea actuală a bunului.
82. În ceea ce priveşte determinarea sumei totale a cestei plăţi Curtea notează că reclamanţii nu au efectuat un raport de expertiză care să permită determinarea valorii apartamentului şi sunt limitaţi la a prezenta preţul la care a fost propusă vânzarea în 2002. Pe de altă parte, Guvernul nu a formulat observaţii care să conteste spusele reclamanţilor.
83. Ţinând seama de informaţiile de care dispune pentru preţul de pe piaţa imobiliară locală şi faţă de faptul că apartamentul în discuţie este folosit în scopuri comerciale Curtea estimează valoarea în bani actuală a bunului la 80.000 euro.
Pe de altă parte,Curtea constată că reclamanţii nu au prezentat nici un element ca probă privind clientela care s-a constituit în favoarea spaţiului comercial şi respinge cererea lor asupra acestui punct.
84. În ceea ce priveşte costurile suplimentare, Curtea consideră că evenimentele în cauză au antrenat grave atingeri drepturilor reclamanţilor pentru respectarea bunului lor şi la o procedură într-un termen rezonabil, atingeri pentru care suma de 5.000 euro ar reprezenta o reparaţie echitabilă a prejudiciului moral suportat.

B. Cheltuieli

85. Reclamanţii au cerut, de asemenea, 2.000 euro pentru cheltuielile prezentate în faţa jurisdicţiilor interne şi în faţa Curţii după cum urmează: 1030 euro pentru onorariul avocatului plătit între 1999 şi 2003 şi 970 euro pentru cheltuieli diverse (taxe judiciare, telefon, fotocopii, notari etc...).
86. Guvernul răspunde că pretenţiile reclamanţilor sunt excesive.
87. Conform jurisprudenţei Curţii un reclamant nu poate obţine rambursarea cheltuielilor decât în măsura în care ele sunt reale, necesitatea lor şi caracterul rezonabil a costurilor. În speţă, Curtea notează că părţile au prezentat facturi ale onorariilor avocatului plătit între 1999 şi 2003, facturi ale căror sumă totală este de 1030 euro.
În ceea ce priveşte alte cheltuieli, acestea nu au un sprijin decât parţial, reclamanţii nu au detaliat toate sumele angajate pentru taxele judiciare, curierat, telefon şi fotocopii extrase din ansamblul documentelor. Curtea va fixa deci o sumă cu acest titlu.
Curtea relevă, de asemenea, că reclamanţii nu şi-au văzut rambursate cheltuielile din procedurile naţionale deoarece instanţele interne au considerat că cererea de intervenţie a cumpărătorilor apartamentului nr. 3 era fondată şi, deci, cheltuielile datorate reclamanţilor compensau cheltuielile pe care aceştia din urmă o datorau familiei D.
Ţinând cont de elementele pe care le deţine şi criteriile mai sus menţionate Curtea estimează ca rezonabilă suma de 1600 euro pentru cheltuieli diverse.

C. Interese moratorii

88. Curtea consideră ca potrivită de a calcula rata dobânzilor moratorii pe rata intereselor de la nivelul dobânzii de împrumut minimal a Băncii Centrale Europene, majorat cu 3%.

PENTRU ACESTE MOTIVE CURTEA :

1.Declară, în unanimitate, cererea admisibilă cu privire la atingerea adusă dreptului de proprietate şi la durata procedurii şi, inadmisibilă pentru surplus;

2.Hotărăşte, cu 6 voturi unul împotrivă, că există încălcare a articolului 1 din Protocolul 1;

3.Hotărăşte, în unanimitate, că există încălcare a articolului 6 § 1 al Convenţiei;

4.Hotărăşte, în unanimitate:

a)statul pârât trebuie să restituie reclamanţilor imobilul lor, în trei luni numărând de la ziua în care prezenta hotărâre va rămâne definitivă, în conformitate cu articolul 44 § 2 din Convenţie ;
b)în lipsa acestei posibilităţi, statul trebuie să verse reclamanţilor, în trei luni începând din ziua în care hotărârea va rămâne definitivă, în conformitate cu articolul 44 § 2 din Convenţie, următoarele sume, plus orice sumă ce poate fi datorată cu titul de impozit:

I)80.000 euro despăgubire materială;
II) 5.000 euro despăgubire morală;
III) 1.600 euro cheltuieli de judecată;
c) Că din momentul expirării menţionatului termen şi până la vărsare, aceaste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă egală cu cea a nivelului dobânzii de împrumut minimal a Băncii Centrale Europene, aplicabilă acestei perioade, majorată cu trei %;

5. Respinge, în unanimitate, cererea de satisfacere echitabilă pentru surplus.

Redactat în franceză, apoi comunicat în scris pe 21 iulie 2005 în aplicarea art. 77 §§ 2 şi 3 al regulamentului.

FacebookMySpaceTwitter

Contact Rapid



Va multumesc pentru increderea acordata.