"nimeni nu e mai presus de lege"

Această hotărâre va rămâne definitivă în cazurile definite în art. 44 paragraful 2 din Convenţie. Ea poate fi supusă unor modificări de formă.
În cauza Păduraru împotriva României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), statuând în cadrul unei camere formate din: domnii B.M. Zupancic, preşedinte, L. Caflisch, C. Bîrsan, V. Zagrebelsky, doamnele A. Gyulumyan, R. Jaeger, I. Ziemele, judecători, şi domnul V. Berger, grefier de secţie,
după ce a deliberat în Camera de consiliu, la data de 10 noiembrie 2005,
pronunţă următoarea hotărâre, adoptată la această dată:

PROCEDURA

1. La originea cauzei se află Cererea nr. 63.252/00 îndreptată împotriva României, prin care un cetăţean al acestui stat, domnul Anatol Păduraru (reclamantul), a sesizat Curtea în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia).
2. Guvernul român (Guvernul) a fost reprezentat de agentul său, doamna Roxana Rizoiu, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
3. Reclamantul a susţinut în special că vânzarea apartamentelor sale unor terţi, vânzare ce a fost validată prin Hotărârea Curţii de Apel Bucureşti din 30 mai 2000 fără acordarea vreunei despăgubiri, a încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1, susţinând că a fost privat de bunurile sale.
4. La data de 9 iunie 2004, Curtea (Secţia a doua) a hotărât să comunice cererea Guvernului. În temeiul art. 29 paragraful 3, aceasta a hotărât să unească admisibilitatea cu fondul cauzei.
5. Atât reclamantul, cât şi Guvernul au depus observaţii scrise pe fondul cauzei (art. 59 paragraful 1 din Regulamentul Curţii). Fiecare parte a transmis comentarii scrise referitoare la observaţiile celeilalte.
6. La data de 1 noiembrie 2004, Curtea a modificat compoziţia secţiilor sale (art. 25 paragraful 1 din Regulament). Prezenta cauză a fost atribuită Secţiei a treia astfel remaniată (art. 52 paragraful 1). În cadrul acesteia, camera însărcinată să analizeze cauza (art. 27 paragraful 1 din Convenţie) a fost constituită conform art. 26 paragraful 1 din Regulament.

ÎN FAPT

I. Circumstanţele cauzei
7. Reclamantul s-a născut în anul 1922 şi locuieşte în Bucureşti.
8. La data de 20 august 1940, tatăl său a cumpărat un imobil situat în Bucureşti, intrarea Domneşti nr. 7, compus din două corpuri de clădire, A şi B, cuprinzând trei, respectiv două apartamente.
9. În anul 1950, statul şi-a apropriat imobilul, invocând Decretul de naţionalizare nr. 92/1950.
1. Acţiunea în revendicare a imobilului îndreptată împotriva statului
10. La data de 7 februarie 1996, reclamantul a sesizat comisia de aplicare a Legii nr. 112/1995 a Primăriei Bucureşti (Primăria) cu o cerere de restituire a întregului imobil în baza Legii nr. 112/1995 pentru reglementarea situaţiei juridice a unor imobile cu destinaţie de locuinţe, trecute în proprietatea statului (Legea nr. 112/1995).
11. La data de 23 octombrie 1996, comisia de aplicare a Legii nr. 112/1995 a hotărât că imobilele naţionalizate înainte de anul 1989, ale căror foşti proprietari au depus o cerere de restituire în baza Legii nr. 112/1995 sau care au sesizat instanţele cu o acţiune în revendicare, nu trebuiau vândute chiriaşilor decât după clarificarea situaţiei lor juridice.
12. La datele de 23 februarie şi 17 martie 1997, Primăria a vândut chiriaşilor două dintre apartamentele din corpul clădirii B şi terenurile aferente acestora în baza Legii nr. 112/1995.
13. La data de 20 martie 1997, reclamantul a introdus în faţa Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, în contradictoriu cu Primăria, o acţiune în revendicare a întregului imobil.
14. Prin Sentinţa din 10 aprilie 1997, instanţa a admis acţiunea în revendicare şi l-a recunoscut pe reclamant ca proprietar al imobilului. Aceasta a considerat că tatăl reclamantului nu făcea parte din categoriile persoanelor cărora li se aplica Decretul nr. 92/1950, deoarece era exclus în mod expres de art. II din decretul respectiv. Instanţa a dispus ca Primăria să lase imobilul în posesia reclamantului. Această sentinţă a rămas definitivă prin neapelare şi a dobândit autoritate de lucru judecat.
15. La data de 16 aprilie 1997, Primăria a vândut foştilor chiriaşi apartamentul nr. 2 - unul din cele 3 apartamente ale corpului de clădire A al imobilului în litigiu - şi terenul aferent acestuia, în baza Legii nr. 112/1995.
16. Prin Dispoziţia din data de 22 iulie 1997 în executarea Sentinţei din data de 10 aprilie 1997, Primăria a dispus restituirea întregului imobil către reclamant.
17. La data de 17 septembrie 1997, reprezentanţii Primăriei şi reclamantul au semnat un proces-verbal de punere în posesie a acelei părţi din imobil ce nu făcuse obiectul contractelor de vânzare-cumpărare menţionate mai sus (paragrafele 12 şi 15 de mai sus). Aceştia au arătat că, pentru punerea în posesie a restului imobilului, este nevoie de anularea în prealabil a contractelor încheiate cu chiriaşii.
18. La data de 28 aprilie 1998, comisia de aplicare a Legii nr. 112/1995 l-a informat pe reclamant că nu mai putea beneficia de măsurile reparatorii prevăzute de această lege specială din cauza restituirii imobilului, dispusă prin Sentinţa din 10 aprilie 1997.
În anul 1999, Primăria l-a informat pe reclamant că are dreptul numai la despăgubiri în baza Legii nr. 112/1995, nu şi la restituirea imobilului.
2. Acţiunea în anulare a contractelor de vânzare-cumpărare
19. La data de 6 noiembrie 1997, Primăria a introdus în faţa Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti o acţiune în anulare a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu chiriaşii (paragrafele 12 şi 15 de mai sus). La data de 27 februarie 1998, reclamantul a formulat o cerere de intervenţie, solicitând, de asemenea, anularea contractelor respective.
20. Prin Sentinţa din 9 martie 1999, instanţa a respins capătul principal de cerere introdus de Primărie şi a admis în parte cererea de intervenţie a reclamantului.
În paralel, instanţa a considerat ca valabil încheiate contractele referitoare la vânzarea apartamentelor, pe motiv că reclamantul nu a dovedit reaua-credinţă a părţilor contractante. În aceste condiţii, instanţa a considerat că reclamantul are posibilitatea de a introduce o acţiune în revendicare pentru a compara titlul său de proprietate cu cele ale cumpărătorilor apartamentelor litigioase.
21. Reclamantul a formulat apel împotriva acestei sentinţe.
Prin Decizia din 11 februarie 2000, Tribunalul Municipiului Bucureşti a respins apelul reclamantului. Tribunalul a constatat că acesta nu a prezentat dovezi de natură să înlăture prezumţia de bună-credinţă a cumpărătorilor şi a estimat că la momentul încheierii contractelor chiriaşii ar fi putut să creadă că statul era adevăratul proprietar al apartamentelor.
Pentru a aprecia buna-credinţă a părţilor, instanţa a ţinut cont de faptul că reclamantul nu comunicase în mod expres Primăriei intenţia sa de a obţine restituirea imobilului. Instanţa a respins argumentul potrivit căruia acea comunicare a acţiunii în revendicare putea fi considerată notificare, pe motiv că Sentinţa din 10 aprilie 1997 nu indica data exactă a introducerii cererii respective.
De asemenea, instanţa a considerat că, prin diligenţe rezonabile, cumpărătorii nu aveau cum să aibă cunoştinţă de existenţa acţiunii în revendicare, introdusă de reclamant împotriva Primăriei.
22. Reclamantul a formulat recurs.
Prin Hotărârea din 30 mai 2000, Curtea de Apel Bucureşti a respins recursul reclamantului, considerând că acesta nu a dovedit reaua-credinţă a cumpărătorilor în momentul încheierii contractelor. Aceasta a precizat că eventuala rea-credinţă a Primăriei nu atrăgea în mod implicit reaua-credinţă a cumpărătorilor.
De asemenea, Curtea de Apel Bucureşti a considerat că, la momentul vânzării, cumpărătorii nu cunoşteau şi nu aveau cum să cunoască prin diligenţe rezonabile faptul că statul nu era adevăratul proprietar al imobilului. În plus, instanţa a apreciat că cererea de restituire depusă de reclamant la Primărie în anul 1996 (paragraful 10 de mai sus) nu avea incidenţă asupra bunei-credinţe a cumpărătorilor, având în vedere că în 1999 Primăria îl informase pe reclamant că, în temeiul Legii nr. 112/1995, el nu avea dreptul decât la despăgubiri, nu şi la restituirea bunului.

II. Dreptul şi practica internă pertinente

A. Evoluţia noţiunii de "titlu" al statului
1. Noţiunea de "titlu" de proprietate şi Decretul de naţionalizare nr. 92/1950
23. În dreptul român, noţiunea de "titlu" desemnează actul juridic în virtutea căruia se dobândeşte un drept de proprietate, cum ar fi, de exemplu, vânzarea, donaţia, succesiunea sau legea naţionalizării şi aplicarea acesteia în practică prin actele autorităţilor administrative abilitate prin lege.
Unul dintre decretele de naţionalizare aplicate pe scară largă în materie de imobile este Decretul nr. 92/1950, în virtutea căruia numeroase imobile, identificate în listele anexate la decret şi care aparţineau unor foşti industriaşi, mari proprietari funciari, bancheri şi mari comercianţi, au fost naţionalizate. Art. II din decret excludea din domeniul său de aplicare imobilele ce aparţineau muncitorilor, funcţionarilor, micilor artizani, intelectualilor şi pensionarilor.
2. Definiţia "titlului" statului în lumina jurisprudenţei existente până la data de 2 februarie 1995
24. Într-o primă etapă, în lipsa unei legislaţii speciale care să reglementeze regimul juridic al imobilelor naţionalizate, instanţele s-au considerat competente să analizeze litigiile referitoare la aceste imobile, în special cele naţionalizate prin aplicarea Decretului nr. 92/1950. În cadrul acestor litigii, instanţele naţionale s-au declarat competente să judece dacă dispoziţiile diferitelor decrete de naţionalizare respectau condiţiile de fond şi formă prevăzute de constituţiile în vigoare la momentul adoptării lor.
În decursul acestei prime etape, privarea de proprietate ce rezultă dintr-o naţionalizare era considerată a fi efectuată "cu titlu" dacă decretele, Constituţia şi tratatele internaţionale la care România era parte fuseseră respectate la data aproprierii.
3. Reviriment de jurisprudenţă: imposibilitatea instanţelor de a stabili existenţa unui titlu al statului
25. Într-o a doua etapă, consecutivă revirimentului de jurisprudenţă al Curţii Supreme de Justiţie din 2 februarie 1995, instanţele naţionale nu s-au mai considerat competente să analizeze aplicarea decretelor de naţionalizare şi să dispună restituirea imobilelor naţionalizate prin aplicarea Decretului nr. 92/1950. Acestea au considerat că reglementarea situaţiei juridice a naţionalizărilor efectuate în aplicarea Decretului nr. 92/1950 prin raportare la dispoziţiile Constituţiei referitoare la dreptul de proprietate nu se putea face decât pe cale legislativă (vezi şi Hotărârea din cazul Brumărescu împotriva României [GC], nr. 28.342/95, CEDO 1999-VII, p. 252, paragraful 37).
4. Definiţia "titlului" statului prin Hotărârea Guvernului nr. 20/1996 pentru stabilirea Normelor metodologice privind aplicarea Legii nr. 112/1995 pentru reglementarea situaţiei juridice a unor imobile cu destinaţia de locuinţe, trecute în proprietatea statului (Hotărârea nr. 20/1996)
26. Într-o a treia etapă, statul a adoptat Legea nr. 112/1995, care permitea vânzarea către chiriaşi a imobilelor trecute în patrimoniul statului în baza unui titlu. Restituirea imobilelor naţionalizate foştilor proprietari sau moştenitorilor acestora nu era posibilă decât dacă aceştia locuiau în imobilele respective în calitate de chiriaşi sau dacă bunurile erau libere şi nu fuseseră închiriate. În cazul bunurilor care nu îndeplineau aceste condiţii, foştii proprietari erau îndreptăţiţi să ceară despăgubiri.
Prin Hotărârea nr. 20/1996, obligatorie pentru autorităţile însărcinate cu aplicarea legii, Guvernul a definit imobilele naţionalizate "cu titlu" ca fiind acele imobile ce au fost trecute în patrimoniul statului prin aplicarea unei dispoziţii legale. Conform aceleiaşi hotărâri, Legea nr. 112/1995 nu se aplica în cazul imobilelor deţinute în fapt de stat, adică în lipsa hotărârii legale care să constituie fundamentul juridic al dreptului său de proprietate, dat fiind faptul că statul nu avea niciun titlu de proprietate asupra imobilelor respective.
27. Potrivit doctrinei, urmată de practica instanţelor naţionale, "titlul" statului, aşa cum este el definit în Hotărârea nr. 20/1996, implică existenţa unei dispoziţii legale care să permită naţionalizarea. Simplul fapt că statul invocă un act normativ în vigoare în timpul naţionalizării unui bun este suficient pentru ca aproprierea să fie considerată ca realizată în baza unui titlu (F. Baias, B. Dumitrache şi M. Nicolae, Regimul juridic al imobilelor preluate abuziv. Legea nr. 10/2001 comentată şi adnotată, Ed. Rosetti, Bucureşti, 2002, vol. I, p. 73; în acelaşi sens, I. Adam, Legea nr. 10/2001. Regimul juridic aplicabil imobilelor preluate abuziv, Ed. All Beck, Bucureşti, 2003, p. 10; I. Adam, Drept civil. Drepturile reale, Ed. All Beck, Bucureşti, 2002, p. 319-323; Hotărârea nr. 70/1998 a Curţii de Apel Ploieşti). În ceea ce priveşte Decretul nr. 92/1950, era aşadar suficient ca un imobil naţionalizat în temeiul său să fie inclus în listele anexate decretului pentru a putea fi considerat ca fiind naţionalizat cu "titlu", independent de respectarea sau nerespectarea cerinţelor de fond şi formă impuse de acest decret la data naţionalizării.
5. Definiţia "titlului" statului în lumina Hotărârii Guvernului nr. 11/1997 pentru modificarea şi completarea Normelor metodologice privind aplicarea Legii nr. 112/1995 pentru reglementarea situaţiei juridice a unor imobile cu destinaţia de locuinţe, trecute în proprietatea statului, stabilite prin Hotărârea Guvernului nr. 20/1996 (Hotărârea nr. 11/1997)
28. După ce a vândut o parte a imobilelor considerate ca fiind naţionalizate "cu titlu" în baza Hotărârii nr. 20/1996, într-o a patra etapă, marcată prin adoptarea Hotărârii nr. 11/1997, intrată în vigoare la data de 4 februarie 1997, Executivul a modificat şi a completat definiţia imobilelor naţionalizate "cu titlu". Acesta a introdus o condiţie suplimentară: conform art. 1 alin. 2 din această hotărâre, bunurile dobândite de stat în baza unui titlu erau cele apropriate prin respectarea cerinţelor decretelor în vigoare la data respectivă. Aceeaşi hotărâre prevedea că:
"(...) 4. Imobilele cu destinaţia de locuinţă care au fost trecute în proprietatea statului prin încălcarea dispoziţiilor legale în vigoare la data intrării lor în patrimoniul statului sau în lipsa unor reglementări legale care să constituie fundamentul juridic al dreptului de proprietate al statului sunt considerate ca trecute în proprietatea statului fără titlu şi nu intră în domeniul de aplicare al Legii nr. 112/1995.
5. Imobilele ce nu intră în domeniul de aplicare al Legii nr. 112/1995 şi pentru care statul nu deţine titlu de proprietate valabil pot face obiectul unei cereri de restituire sau de despăgubire conform dreptului comun. (...)"
29. Conform doctrinei, confirmată de practica instanţelor naţionale, în baza Hotărârii nr. 11/1997 sunt considerate ca fiind naţionalizate "fără titlu" nu numai imobilele apropriate în fapt, ci şi cele apropriate fără respectarea cerinţelor legale impuse de decretul de naţionalizare (F. Baias, B. Dumitrache şi M. Nicolae, citat mai sus, p. 74; în acelaşi sens, I. Adam, Legea nr. 10/2001, citată mai sus, p. 11; I. Adam, Drept civil, citată mai sus, p. 319; Hotărârea nr. 510/2003 a Curţii Supreme de Justiţie).
30. Imobilele dobândite de stat în temeiul Decretului nr. 92/1950 erau considerate ca naţionalizate "cu titlu" dacă cerinţele legale prevăzute de art. I paragrafele 1-5 şi de art. II din decret au fost respectate la data naţionalizării şi dacă la această dată persoana care figura ca proprietar pe listele anexate la decret era aceeaşi cu adevăratul proprietar.
6. Noua definiţie a "titlului" statului în lumina Legii nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia (Legea nr. 213/1998)
31. Art. 6 alin. (1) din această lege prevede următoarele:
"(1) Fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale şi bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituţiei, a tratatelor internaţionale la care România era parte şi a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat."
32. După ce statul a vândut o parte din imobilele naţionalizate "cu titlu" în baza Hotărârii nr. 11/1997, Legea nr. 213/1998 a introdus o nouă condiţie de "valabilitate" a titlului statului: valabilitatea dreptului de proprietate al statului devine subordonată conformităţii decretului de naţionalizare şi actelor administrative de aplicare a acestuia cu Constituţia, tratatele internaţionale la care România era parte şi legilor în vigoare la data la care bunurile respective au fost trecute în patrimoniul statului. Dimpotrivă, în lipsa unei asemenea conformităţi, statul nu avea titlu valabil şi, prin urmare, nu dobândise dreptul de proprietate asupra imobilului. În acest caz, fostul proprietar îl putea revendica în faţa instanţelor competente pentru a stabili "valabilitatea" titlului statului (F. Baias, B. Dumitrache şi M. Nicolae, citat mai sus, p. 75; în acelaşi sens, I. Adam, Legea nr. 10/2001, citată mai sus, p. 16; I. Adam, Drept civil, citată mai sus, p. 324-330).
7. Poziţia contradictorie a instanţelor după intrarea în vigoare a Legii nr. 213/1998 în ceea ce priveşte "titlul" statului
33. Instanţele au admis acţiunile în revendicare introduse împotriva statului atunci când au considerat că decretul de naţionalizare fusese aplicat cu încălcarea condiţiilor enunţate de acesta (de exemplu, Hotărârea nr. 860/1999 a Curţii de Apel Cluj şi hotărârile nr. 1.184/2000 şi 1.787/2000 ale Curţii Supreme de Justiţie - aplicarea Decretului de naţionalizare nr. 92/1950 în cazul unei persoane excluse de la aplicarea sa; hotărârile nr. 1.239/1999 şi 1.293/1999 ale Curţii de Apel Constanţa - nerespectarea formalităţilor administrative prevăzute de Decretul de naţionalizare nr. 223/1974).
34. În anumite cazuri, Curtea Supremă de Justiţie a hotărât că, prin aplicarea noii condiţii introduse de Legea nr. 213/1998, anumite decrete de naţionalizare încălcau constituţiile în vigoare la momentul adoptării lor şi tratatele internaţionale la care România era parte.
Astfel, prin Hotărârea nr. 46/2003, Curtea Supremă de Justiţie a considerat că Decretul nr. 92/1950 contravenea Constituţiei din 1948; în Hotărârea nr. 2.078/2000, aceasta a considerat că Decretul nr. 223/1974 era contrar Constituţiei din 1965 din cauza caracterului său discriminatoriu; în Hotărârea nr. 2.434/2000, aceasta a considerat că decretele nr. 218/1960 şi nr. 712/1966 nu respectau dispoziţiile constituţiilor din 1952 şi 1965. Această practică a fost urmată de o parte a instanţelor [de exemplu, hotărârile Curţii de Apel Braşov nr. 1.246R/2000 şi 1.140R/1999 - publicate în M.M. Voicu şi M. Popoacă, Dreptul de proprietate şi alte drepturi reale. Tratat de jurisprudenţă 1991-2002, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2002, p. 342, care au constatat neconstituţionalitatea Decretului nr. 223/1974 (în raport cu Constituţia din 1965); Hotărârea nr. 1.680/1998 a Curţii de Apel Bacău, publicată în M. Voicu, M. Popoacă, citată mai sus, p. 333].
35. În celelalte cazuri, Curtea Supremă de Justiţie, urmată de o altă parte a instanţelor, a considerat că Decretul nr. 223/1974 a reprezentat un "titlu valabil" al statului (hotărârile nr. 440/2003 şi 709/2003, Curtea Supremă de Justiţie; nr. 1R/2001, Curtea de Apel Târgu Mureş; nr. 761R/2001 şi 1.495R/2001, Curtea de Apel Braşov; nr. 2.062/1997 şi 715/1999, Curtea de Apel Ploieşti, publicate în M. Voicu şi M. Popoacă, citată mai sus, p. 355).
36. Mai mult, dacă în hotărârile nr. 3.696/2003 şi nr. 4.009/2003 Curtea Supremă de Justiţie a considerat că Decretul nr. 223/1974 era contrar Constituţiei din 1965 şi Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului din 1948, aceasta a considerat, în schimb, în Hotărârea nr. 2.814/2004, că decretul respectiv reprezintă un titlu valabil al statului.
37. În ceea ce priveşte Decretul nr. 92/1950, Curtea Supremă de Justiţie a considerat, în hotărârile nr. 1.424/2001, nr. 1.945/2001 şi nr. 46/2003, că acesta contravine Constituţiei din 1948, în timp ce, prin hotărârile nr. 1.005/2003 şi nr. 634/2004, aceasta a considerat că decretul respectiv reprezintă un "titlu valabil" al statului.
B. Vânzarea bunului altuia şi acţiunea în revendicare introdusă de către adevăratul proprietar înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001
38. Când vânzătorul nu este proprietarul bunului vândut, legile române nu sancţionează explicit vânzarea bunului altuia, care nu este reglementată într-un act normativ. Doctrina şi jurisprudenţa au estimat în mod constant că acest lucru nu priva adevăratul proprietar de dreptul său (de exemplu, Hotărârea nr. 2.467/1992 a Curţii Supreme de Justiţie, publicată în revista "Dreptul" nr. 10-11/1993, p. 113; Hotărârea nr. 132/1994 a Curţii Supreme de Justiţie, publicată în revista "Dreptul" nr. 5/1995, p. 77; Hotărârea nr. 197/1996 a Curţii de Apel Bacău, publicată în Jurisprudenţa Curţii de Apel Bacău în 1996, p. 18; Hotărârea nr. 486/1999 a Curţii de Apel Bacău). Într-adevăr, contractul de vânzare-cumpărare încheiat între vânzătorul nonproprietar şi cumpărător nu are efect obligatoriu decât în privinţa lor (res inter alios acta) şi nu în privinţa adevăratului proprietar; bunul nu este scos din patrimoniul adevăratului său proprietar, care continuă să dispună liber de acesta (de exemplu, Hotărârea nr. 132/1994 a Curţii Supreme de Justiţie, Culegere de jurisprudenţă din anul 1994, p. 39).
Soarta contractului depinde de buna- sau reaua-credinţă a părţilor contractante. Dacă părţile au fost de rea-credinţă la încheierea contractului, deoarece ele ştiau că vânzătorul nu era proprietarul bunului, doctrina şi jurisprudenţa consideră în general că această vânzare este o operaţiune speculativă, că ea are o cauză ilicită şi că, din aceste motive, este lovită de nulitate absolută (fraus omnia corrumpit) (de exemplu, Hotărârea nr. 419R/1994 a Curţii de Apel Galaţi, publicată în Sinteză de practică judiciară a Curţii de Apel Galaţi, 1 iulie 1993 - 31 decembrie 1994, p. 84).
Dacă părţile contractante sau cel puţin cumpărătorul au/a încheiat vânzarea de bună-credinţă şi dacă cumpărătorul avea convingerea că vânzătorul prezenta toate însuşirile cerute de lege pentru a putea transfera dreptul de proprietate (art. 1899 alin. 1 din Codul civil), contractul este lovit numai de nulitate relativă (de exemplu, Hotărârea nr. 2.467/1992 a Curţii Supreme de Justiţie, publicată în revista "Dreptul" nr. 10-11/1993, p. 113; Hotărârea nr. 190/1979 a Tribunalului Judeţean Olt, publicată în Revista română de drept nr. 6/1980). Adevăratul proprietar nu poate cere anularea contractului, deoarece nu este parte la contract, însă el are posibilitatea de a-şi apăra dreptul de proprietate pe calea unei acţiuni în revendicare, dacă bunul se află în posesia cumpărătorului (de exemplu, Hotărârea nr. 279/1976 a Tribunalului Suprem, Culegere de jurisprudenţă, 1976, p. 81; Hotărârea nr. 2.467/1992 a Curţii Supreme de Justiţie, publicată în revista "Dreptul" nr. 10-11/1993, p. 113; Hotărârea nr. 2.207/1967 a Tribunalului Suprem, pronunţată la data de 1 ianuarie 1967, publicată în Revista română de drept nr. 5/1968, p. 161; Hotărârea nr. 132/1994 a Curţii Supreme de Justiţie, publicată în revista "Dreptul" nr. 5/1995, p. 77; Hotărârea nr. 197/1996 a Curţii de Apel Bacău, publicată în Jurisprudenţa Curţii de Apel Bacău în 1996, p. 18).
39. Doctrina şi jurisprudenţa definesc acţiunea în revendicare, care nu este reglementată de lege, ca o acţiune prin care proprietarul unui bun individual determinat care a pierdut posesia asupra acestuia în favoarea unui terţ încearcă să-şi recapete dreptul de proprietate asupra bunului şi să obţină posesia asupra acestuia faţă de terţul neproprietar. Revendicarea, ca acţiune petitorie imprescriptibilă, tinde să stabilească direct existenţa unui drept de proprietate al reclamantului; obţinerea posesiei nu este decât un efect accesoriu al acestei acţiuni.
Instanţele române au estimat că este de ajuns ca în cursul unei proceduri în revendicare să se analizeze cele două titluri, cel al reclamantului şi cel al pârâtului, pentru ca unul dintre ei să fie declarat de instanţa sesizată ca fiind cel mai caracterizat (de exemplu, Hotărârea nr. 2.543/1996 a Curţii de Apel Ploieşti, publicată în M. Voicu, M. Popoacă, Dreptul de proprietate şi alte drepturi reale. Tratat de jurisprudenţă 1991-2002, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2002, p. 358; Hotărârea nr. 1.554/2000 a Curţii de Apel Cluj), din cauza vechimii sale, de exemplu, sau a faptului că a fost înscris anterior într-un registru funciar.
C. Legea nr. 10 din 8 februarie 2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 (Legea nr. 10/2001) şi evoluţia jurisprudenţei sub influenţa sa


1. Dispoziţiile legii
40. Noua lege consacră principiul restituirii în natură a imobilelor naţionalizate abuziv, cu câteva excepţii, dintre care cea referitoare la imobilele vândute chiriaşilor în baza Legii nr. 112/1995, introdusă de art. 18 lit. d) din Legea nr. 10/2001. În cazul în care restituirea în natură nu mai este posibilă, foştii proprietari au dreptul la despăgubiri. Dispoziţiile în materie ale Legii nr. 10/2001 prevăd următoarele:

ARTICOLUL 2

"(2) Persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil îşi păstrează calitatea de proprietar avută la data preluării, pe care o exercită după primirea deciziei sau a hotărârii judecătoreşti de restituire, conform prevederilor prezentei legi."

ARTICOLUL 18

"Măsurile reparatorii se stabilesc numai în echivalent şi în următoarele cazuri:
(...)
d) imobilul a fost înstrăinat fostului chiriaş cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 pentru reglementarea situaţiei juridice a unor imobile cu destinaţia de locuinţe, trecute în proprietatea statului."

ARTICOLUL 46

"(...)
(2) Actele juridice de înstrăinare, inclusiv cele făcute în cadrul procesului de privatizare, având ca obiect imobile preluate fără titlu valabil, sunt lovite de nulitate absolută, în afară de cazul în care actul a fost încheiat cu bunăcredinţă."
2. Poziţia Executivului în ceea ce priveşte Legea nr. 10/2001
41. La data de 18 aprilie 2003, Guvernul a adoptat Hotărârea nr. 498/2003 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, care consacră principiul stabilităţii raporturilor de proprietate prin păstrarea drepturilor persoanelor care au dobândit cu bună-credinţă imobile naţionalizate (în Decizia nr. 2.822/2003, Curtea Supremă de Justiţie a considerat că, dacă imobilul a fost vândut chiriaşilor şi dacă fostul proprietar nu obţinuse anularea contractului de vânzare-cumpărare, imobilul nu putea să-i fie restituit în natură în temeiul Legii nr. 10/2001).
42. Hotărârea nr. 438/20031) era menită să menţină situaţia juridică a imobilelor deja vândute în temeiul Legii nr. 112/1995 şi preciza următoarele referitor la art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001:
___________
1) Nota traducătorului: Hotărârea nr. 498/2003.

"Acele înstrăinări efectuate în temeiul Legii nr. 112/1995, cu deplina respectare a condiţiilor legii până la apariţia Legii nr. 213/1998 (24 noiembrie 1998) au beneficiul deplin al protecţiei Legii nr. 10/2001, cu modificările ulterioare, în sensul că sunt recunoscute şi conservate efectele acestor acte. Însă înstrăinările intervenite după introducerea normei care permite cenzurarea de către instanţele judecătoreşti a valabilităţii titlului (art. 6 din Legea nr. 213/1998, cu completările ulterioare), menţinerea sau, după caz, anularea actului translativ de proprietate este condiţionată de dovedirea bunei-credinţe a dobânditorului la momentul înstrăinării."
3. Poziţia instanţelor şi a doctrinei asupra aplicării şi efectelor Legii nr. 10/2001
43. Doctrina română şi instanţele naţionale cunosc cel puţin 5 interpretări diferite, adesea contradictorii, ale art. 18 lit. d) şi art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 şi ale efectelor lor (de exemplu: F. Baias, B. Dumitrache şi M. Nicolae, citată mai sus, p. 294; Discuţii cu privire la admisibilitatea acţiunii în revendicare a adevăratului proprietar împotriva subdobânditorului de bună-credinţă al unui imobil; respectiv R. Popescu, E. Dincă, Partea I, şi P. Perju, Partea a II-a, "Dreptul" nr. 6/2001, p. 5 şi 18; I. Adam, Legea nr. 10/2001, citată mai sus, p. 9; D. Chirica, Regimul juridic al revendicării imobilelor preluate de stat fără titlu valabil de la subdobânditorii care se prevalează de buna lor credinţă la data cumpărării, "Dreptul" nr. 8/2002, p. 59).
44. Jurisprudenţa constantă a Curţii Supreme de Justiţie a respins ca inadmisibile acţiunile în revendicare a imobilelor naţionalizate, introduse de fostul proprietar împotriva statului sau împotriva cumpărătorilor după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 (de exemplu, hotărârile nr. 1.856/2003, 2.601/2003, 2.810/2003, 3.164/2004, 4.705/2004, 4.109/2003, 3.702/2003, 1.400/2004; 1.426/2004 şi nr. 3.652/2004).
45. Într-o serie de decizii mai recente, Curtea Supremă de Justiţie a respins acţiunile în revendicare introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 de către fostul proprietar împotriva cumpărătorului, indicând faptul că validarea de către instanţe a vânzării bunului altuia consolida ipso jure transmiterea dreptului de proprietate asupra bunului în patrimoniul cumpărătorului, un asemenea efect fiind inerent contractului de vânzare şi neputând fi anulat prin compararea titlurilor concurente asupra aceluiaşi bun (hotărârile nr. 3.962/2003, 4.229/2003, 5.555/2003 sau nr. 5.395/2004 ale Curţii Supreme de Justiţie).
46. În alte decizii Curtea Supremă de Justiţie a respins acţiunile în revendicare introduse împotriva cumpărătorului, aplicând teoria aparenţei în drept (de exemplu, hotărârile nr. 4.268/2002, 2.685/2003 şi nr. 634/2004 ale Curţii Supreme de Justiţie), fără a explica în ce constă eroarea comună şi invincibilă şi care era diferenţa dintre aceasta şi simpla bună-credinţă a cumpărătorului (în Hotărârea nr. 709/2003, Curtea Supremă de Justiţie a constatat eroarea "publică" a cumpărătorilor în momentul vânzării, deoarece aceştia au considerat, în momentul vânzării, că statul era adevăratul proprietar al imobilului; de asemenea, potrivit Curţii Supreme de Justiţie, cumpărătorii au fost de bună-credinţă, deoarece au crezut că statul este adevăratul proprietar. Dimpotrivă, în Hotărârea nr. 132/2004 Curtea Supremă de Justiţie a refuzat să aplice aceeaşi teorie, deoarece cumpărătorul nu a dovedit existenţa erorii comune şi invincibile).
47. În mai multe rânduri, considerând că art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 era aplicabil în procedurile introduse înainte ca această dispoziţie să fie adoptată, Curtea Supremă de Justiţie a respins acţiunea în revendicare introdusă de fostul proprietar împotriva cumpărătorului, prevalându-se de buna-credinţă a cumpărătorului (de exemplu, hotărârile nr. 1/2003, 4.894/2003 şi nr. 3.835/2003). Aceasta a considerat şi că nulitatea absolută a vânzării constituia o premisă indispensabilă a admiterii acţiunii în revendicare împotriva cumpărătorului (Hotărârea nr. 439/2003).
48. În alte hotărâri, Curtea Supremă de Justiţie şi celelalte instanţe naţionale au respins acţiunea în revendicare datorită bunei-credinţe a cumpărătorului, fără a face trimitere la Legea nr. 10/2001 (de exemplu, hotărârile nr. 759R/2001 a Curţii de Apel Braşov; nr. 470/A/2000 a Curţii de Apel Bucureşti, confirmată prin Hotărârea nr. 2.702/2002 a Curţii Supreme de Justiţie; nr. 3.787/2003, 3.737/2003 şi nr. 555/2004 ale Curţii Supreme de Justiţie).
D. Buna-credinţă, definiţie şi sarcina probei
49. Buna-credinţă reprezintă, conform definiţiei date de art. 1898 alin. 1 din Codul civil, "credinţa posesorului că, cel de la care a dobândit imobilul avea toate însuşirile cerute de lege spre a-i putea transmite proprietatea". Astfel, în Hotărârea nr. 4.894/2003, Curtea Supremă de Justiţie a considerat că buna-credinţă constă în convingerea cumpărătorilor că au încheiat un contract cu adevăratul proprietar, cu respectarea dispoziţiilor legale în vigoare la momentul încheierii contractului şi că aceste două condiţii sunt îndeplinite în speţă.
50. Reaua-credinţă a fost definită în literatura juridică română ca atitudinea unei persoane care îndeplineşte un act sau un fapt ce contravine legii, fiind în acelaşi timp deplin conştientă de caracterul ilicit al conduitei sale (S. Ghimpu, Gh. Brehoi, Gh. Mocanu, A. Popescu şi I. Urs, Dicţionar juridic, Editura Albatros, Bucureşti, 1985).
51. O parte a instanţelor naţionale a considerat că trebuie să i se ceară cumpărătorului să facă dovada că a îndeplinit diligenţe rezonabile pentru a cunoaşte situaţia juridică a imobilului. Pentru alte instanţe, buna-credinţă ar trebui să fie prezumată şi obligaţia de a face dovada relei-credinţe îi revine celeilalte părţi. Jurisprudenţa constantă nu indică, aşadar, nici cui îi aparţine obligaţia de a proba buna-credinţă, nici care sunt circumstanţele pe care trebuie să le dovedească cel care o contestă.
52. Prin Hotărârea nr. 510/2003, Curtea Supremă de Justiţie a admis acţiunea în revendicare a fostului proprietar al unui imobil naţionalizat, considerând că reaua-credinţă a cumpărătorului "nu părea să poată fi pusă la îndoială, dat fiind (...) că acesta ştia sau că ar fi putut şti că imobilul risca să fie revendicat de către foştii proprietari, că ar fi putut sau chiar că ar fi trebuit să se informeze despre demersurile întreprinse de fostul proprietar în vederea obţinerii bunului său şi că pasivitatea sa îi este imputabilă". Aceeaşi instanţă a declarat - în Decizia nr. 4.218/2002 - că era de neconceput ca în calitate de cumpărător al unui bun atât de important ca un imobil chiriaşul să nu îndeplinească diligenţele rezonabile pentru a cunoaşte situaţia juridică a bunului.
În plus, ea a precizat - în Decizia nr. 4.623/2002 - că dobânditorul ar fi trebuit să verifice, cel puţin, înainte de a încheia actul de vânzare, dacă imobilul a făcut obiectul unei cereri de restituire în temeiul Legii nr. 112/1995 sau al unei acţiuni în revendicare din partea fostului proprietar, fără de care buna sa credinţă putea fi pusă la îndoială. În Decizia nr. 4.561/2003, Curtea Supremă de Justiţie a considerat că lipsa de informare sau ignoranţa cumpărătorului în ceea ce priveşte situaţia juridică a imobilului dobândit nu poate scuza eroarea cumpărătorului.
53. Cu toate acestea, în Decizia nr. 3.962/2003, Curtea Supremă de Justiţie a indicat că lipsa diligenţei din partea unui chiriaş în vederea cunoaşterii situaţiei imobilului pe care avea să-l dobândească era lipsită de consecinţe în plan juridic.
În alte hotărâri instanţa supremă a aplicat principiul enunţat la art. 1899 alin. 2 din Codul civil, conform căruia buna-credinţă este prezumată, iar reaua-credinţă trebuie dovedită de cel care o invocă în favoarea sa, dar fără a acorda atenţie demersurilor pe care dobânditorul le-a făcut sau nu înainte de a încheia cumpărarea unui bun care fusese naţionalizat (de exemplu, hotărârile nr. 781/2003, 5.359/2003, 1.476/2004, 2.559/2004, 3.855/2004 şi nr. 4.229/2003).

ÎN DREPT

I. Asupra pretinsei încălcări a art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie
54. Reclamantul pretinde că vânzarea apartamentelor sale unor terţi, validată prin Hotărârea Curţii de Apel Bucureşti din 30 mai 2000, a încălcat, în lipsa oricărei despăgubiri, art. 1 al Protocolului nr. 1 adiţional la Convenţie, care prevede următoarele:
"Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.
Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii sau a amenzilor."
A. Asupra admisibilităţii
55. Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod vădit neîntemeiat în sensul art. 35 paragraful 3 din Convenţie. Mai mult, ea observă că nu există niciun alt motiv de inadmisibilitate şi prin urmare îl declară admisibil.
B. Asupra fondului


1. Argumentele părţilor


a) Guvernul
56. După o amplă expunere, însoţită de numeroase referinţe la doctrină şi jurisprudenţă, cu soluţii date în dreptul român în cazul vânzării bunului altuia şi al acţiunii în revendicare, introdusă de adevăratul proprietar împotriva cumpărătorului, Guvernul consideră că reclamantul, căruia dreptul de proprietate i-a fost recunoscut prin Sentinţa din 10 aprilie 1997, ar trebui să introducă o acţiune în revendicare împotriva cumpărătorilor care sunt în posesia apartamentelor vândute. Astfel, ar avea posibilitatea de a-şi confirma dreptul de proprietate faţă de cumpărători prin intermediul unei comparări a titlurilor şi, pe cale de consecinţă, de a obţine posesia asupra bunului.
Guvernul presupune că, în eventualitatea unei asemenea proceduri, reclamantul ar aduce ca dovadă a dreptului său de proprietate contractul de vânzare-cumpărare încheiat la data de 20 august 1940 de către tatăl său, al cărui succesor este. Cât despre terţii cumpărători, ei ar invoca existenţa contractelor de vânzare-cumpărare încheiate la 23 februarie, 17 martie şi 16 aprilie 1997, a căror valabilitate a fost recunoscută prin Decizia din 30 mai 2000. Instanţa ar avea de analizat caracteristicile celor două titluri şi să decidă care dintre ele prevalează.
În speţă, consideră Guvernul, titlul reclamantului provine de la autorul iniţial, care obţinuse bunul prin contractul de vânzare-cumpărare din 20 august 1940 înainte de naţionalizare, pe când titlul cumpărătorului provine de la un autor nonproprietar, după cum a confirmat Sentinţa din 10 aprilie 1997.
57. Guvernul indică, de asemenea, că jurisprudenţa şi doctrina au stabilit că acţiunea în revendicare a adevăratului proprietar nu poate fi paralizată decât prin invocarea uzucapiunii (de scurtă durată, între 10 şi 20 de ani), în următoarele condiţii: a) cumpărătorul era de bună-credinţă la încheierea contractului; b) s-a scurs un termen între 10 şi 20 de ani de la încheierea contractului; c) există un just titlu (în acest caz un contract cu nonproprietarul poate fi considerat drept just titlu); d) posesia este utilă şi neviciată. Or, acesta consideră că în speţă terţii cumpărători nu îndeplinesc condiţia bunei-credinţe.
De asemenea, Guvernul consideră că buna-credinţă nu poate avantaja una dintre părţi decât în cadrul unei acţiuni în revendicare în care niciuna dintre părţi nu poate aduce un titlu de proprietate, caz în care partea care are câştig de cauză este cea care va dovedi posesia cea mai caracterizată.
Guvernul conchide că numai buna-credinţă a cumpărătorilor în momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare cu statul nonproprietar, fără condiţia suplimentară a unei posesii utile şi/sau a erorii comune şi invincibile (error communis facit jus), nu are nici o semnificaţie din punctul de vedere al obţinerii proprietăţii asupra bunului vândut.
58. De asemenea, Guvernul indică faptul că, potrivit unei doctrine şi unei practici minoritare şi constant criticate, teoria aparenţei ar putea fi aplicată în cazul vânzării bunului altuia (error communis facit jus). Condiţiile care impun aplicarea acestui principiu sunt: a) existenţa unei erori comune (împărtăşită de public) şi invincibile (de care nimeni nu se poate îndoi, dând dovadă de toată prudenţa sa); b) buna-credinţă a cumpărătorului; c) caracterul oneros al actului.
Or, după opinia Guvernului, în materie imobiliară, cel care este de bună-credinţă şi tratează cu un nonproprietar nu poate obţine proprietatea bunului decât dacă a exercitat posesia o perioadă lungă de timp, cuprinsă între 10 şi 20 de ani. Doctrina a precizat că teoria proprietarului aparent fondată pe principiul error communis facit jus, fără a adăuga nimic la condiţia de bună-credinţă, are ca efect crearea imediată a unui drept de proprietate în favoarea terţului cumpărător, ceea ce duce la încălcarea dispoziţiilor general recunoscute ale Codului civil în materie de uzucapiune. În plus, în cadrul unei acţiuni în revendicare prin care adevăratul proprietar acţionează pentru a face să înceteze deposedarea abuzivă, iar terţul cumpărător invocă numai buna-credinţă şi aparenţa în drept, adevăratul proprietar este cel care va avea câştig de cauză (certat de damno vitando).
59. În concluzie, Guvernul consideră că o procedură care constată buna-credinţă a cumpărătorului la încheierea contractului de vânzare-cumpărare nu are niciun efect asupra existenţei dreptului de proprietate al adevăratului proprietar. Hotărârile care nu au dispus anularea contractelor de vânzare-cumpărare nu au suprimat titlul de proprietate al reclamantului în speţă şi nici nu au diminuat şansele acestuia de a obţine posesia bunului în urma introducerii unei acţiuni în revendicare. Constatarea bunei-credinţe nu înseamnă nici negarea titlului reclamantului şi nici confirmarea titlului cumpărătorului faţă de adevăratul proprietar.
b) Reclamantul
60. Reclamantul subliniază că, în Sentinţa sa rămasă definitivă din 10 aprilie 1997, judecătoria a recunoscut, cu efect retroactiv, nelegalitatea naţionalizării bunului său şi deci legitimitatea sa ca proprietar.
61. El consideră că doctrina şi jurisprudenţa nu sunt unitare în ceea ce priveşte litigiile dintre proprietari şi cumpărători. În plus, cerându-i să introducă o nouă acţiune împotriva cumpărătorilor, i se impune o sarcină excesivă, dată fiind insecuritatea juridică a unui sistem în care autoritatea hotărârilor judecătoreşti nu este respectată şi în care a fost adoptată o legislaţie contradictorie care dă naştere unei jurisprudenţe contradictorii.
Reclamantul susţine că reaua-credinţă a statului reiese din participarea acestuia la acţiunea în revendicare şi din faptul că, în conformitate cu Hotărârea nr. 11/1997, vânzările ar fi fost suspendate. El adaugă că reaua-credinţă a cumpărătorilor reiese, pe de o parte, din faptul că îl cunosc şi că erau la curent cu intenţia sa de a recupera imobilul şi, pe de altă parte, din faptul că ei cunosc istoria imobilelor naţionalizate şi contextul noii legislaţii, precum şi toate litigiile publice referitoare la restituirea lor.
62. Reclamantul subliniază, de asemenea, că nu a urmat procedura specială prevăzută de Legea nr. 10/2001, deoarece aceasta era favorabilă cumpărătorilor şi le consolida poziţia faţă de cea a fostului proprietar.
2. Aprecierea Curţii
63. În speţă, Curtea consideră că trebuie făcută o distincţie între situaţia apartamentului nr. 2 din corpul de clădire A, vândut la data de 16 aprilie 1997, adică după admiterea acţiunii în revendicare introduse de reclamant împotriva statului, şi situaţia celorlalte două apartamente care constituie corpul de clădire B, vândute la data de 23 februarie 1997 şi, respectiv, la 17 martie 1997, adică înainte de introducerea acţiunii respective.
a) Apartamentul nr. 2 din corpul de clădire A ("apartamentul nr. 2")
(i) Asupra existenţei bunului
64. Un reclamant nu poate invoca o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie decât în măsura în care hotărârile pe care le contestă se raportează la "bunurile" sale în sensul prezentei dispoziţii. Noţiunea "bunuri" poate acoperi atât "bunurile actuale", cât şi valori patrimoniale, inclusiv creanţe, în virtutea cărora reclamantul poate pretinde că are cel puţin o "speranţă legitimă" de a beneficia efectiv de un drept de proprietate. Dimpotrivă, speranţa de a i se recunoaşte un drept de proprietate ce nu poate fi exercitat efectiv nu poate fi considerat ca un "bun", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, şi la fel se întâmplă şi în cazul unei creanţe condiţionale care se stinge din cauza neîndeplinirii condiţiei (vezi Prinţul HansAdam II de Liechtenstein împotriva Germaniei [MC], nr. 42.527/98, §§ 82 şi 83, CEDO 2001-VIII).
65. În speţă, Curtea reţine că reclamantul a introdus o acţiune în revendicare imobiliară pentru a se constata nelegalitatea naţionalizării întregului său imobil şi pentru a obţine restituirea acestuia. În Sentinţa sa din 10 aprilie 1997, rămasă definitivă, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a stabilit că bunul litigios fusese naţionalizat prin încălcarea Decretului nr. 92/1950, a statuat că reclamantul rămăsese proprietarul legitim şi a obligat statul să restituie bunul (paragraful 14 de mai sus). Această sentinţă era opozabilă statului, singurul subiect de drept care putea să se pretindă în mod legitim proprietarul bunului în acel moment şi care a fost obligat să-l repună pe reclamant în posesia imobilului. Dreptul de proprietate asupra bunului recunoscut astfel cu efect retroactiv nu era revocabil.
De altfel, dreptul de proprietate al reclamantului nu a fost infirmat sau contestat până în prezent, Guvernul recunoscând în mod explicit că reclamantul a rămas proprietar, întemeindu-şi apărarea pe această ipoteză. Drept care, Curtea apreciază că, în ceea ce priveşte apartamentul nr. 2, reclamantul are un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.
(ii) Asupra existenţei unei ingerinţe
66. Curtea observă că Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a constatat că naţionalizarea imobilului reclamantului a fost ilegală şi a obligat statul, în posesia căruia se afla atunci imobilul, să-l restituie reclamantului. Or, după 6 zile de la această sentinţă, statul a vândut apartamentul nr. 2 chiriaşului.
67. Guvernul pretinde că vânzarea de către stat a apartamentului nr. 2 nu a adus nicio atingere dreptului de proprietate al reclamantului, care continuă să fie proprietar şi are posibilitatea de a introduce o acţiune în revendicare împotriva cumpărătorului pentru a redobândi posesia asupra bunului.
68. În primul rând, Curtea consideră că în speţă nu este vorba de o simplă vânzare a bunului altuia, dar că această vânzare a survenit cu încălcarea flagrantă a unei hotărâri judecătoreşti pronunţate în favoarea reclamantului. Astfel, deşi Sentinţa din 10 aprilie 1997 a recunoscut retroactiv dreptul de proprietate al reclamantului şi a obligat statul să-l repună în posesia imobilului, la data de 16 aprilie 1997 statul a vândut imobilul chiriaşului. Nu se poate şti cu certitudine dacă la data de 16 aprilie 1997 Sentinţa din 10 aprilie 1997 avea un caracter definitiv. Aşadar, în calitatea sa de gardian al ordinii publice, statul avea o obligaţie morală de a stabili un exemplu, a cărei respectare trebuia asigurată de organele sale învestite cu misiunea de protecţie a ordinii publice (Zwierzynski împotriva Poloniei, nr. 34.049/96, § 73, CEDO 2001-VI). Or, a vinde apartamentul în litigiu după ce a fost obligat să-l restituie reclamantului şi fără a arăta nici cea mai mică opoziţie faţă de sentinţă, de exemplu prin declararea apelului, înseamnă a nega activitatea instanţelor.
69. În al doilea rând, argumentul Guvernului trebuie respins şi pentru că reclamantul nu mai are niciun mijloc de a redobândi posesia asupra apartamentului său.
Astfel, procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, aşa cum este ea reglementată prin Hotărârea Guvernului nr. 498/2003 şi confirmată de Curtea Supremă de Justiţie (paragrafele 41 şi 42 de mai sus), nu poate avea ca efect restituirea în natură a imobilului, dat fiind faptul că instanţele au refuzat să anuleze contractele de vânzare-cumpărare.
În ceea ce priveşte introducerea unei acţiuni în revendicare împotriva cumpărătorilor, trebuie menţionat faptul că aceasta este, în dreptul român, imprescriptibilă (paragraful 39 de mai sus). Aşadar, reclamantul nu era obligat să o introducă imediat după respingerea acţiunii în anulare. Ar fi un lucru excesiv să i se impună o asemenea obligaţie pentru perioada cuprinsă între respingerea definitivă a acţiunii în anulare a vânzării, adică 30 mai 2000, şi intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, adică 14 februarie 2001, având în vedere cele două proceduri declanşate anterior şi efortul uman şi financiar pe care le-au presupus.
De la intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, reclamantul nu mai poate introduce o acţiune în revendicare a apartamentului, deoarece jurisprudenţa constantă a celei mai înalte instanţe a statului consideră că o asemenea acţiune trebuie respinsă ca inadmisibilă (paragraful 44 de mai sus). Chiar presupunând că ar fi putut introduce o asemenea acţiune, şansele sale de succes ar fi fost cel mult incerte, deoarece Curtea Supremă de Justiţie respinge în mod sistematic acţiunile în revendicare atunci când constată buna-credinţă a cumpărătorilor (paragrafele 45-48 de mai sus).
70. Din cele de mai sus reiese că, vânzând unui terţ apartamentul pe care ar fi trebuit să-l restituie reclamantului, statul l-a privat pe acesta de orice posibilitate de a redobândi posesia asupra lui (mutatis mutandis, Guillemin împotriva Franţei, Hotărârea din 21 februarie 1997, Culegere de hotărâri şi decizii, 1997-I, p. 164, § 54).
71. În lumina celor de mai sus, Curtea consideră că vânzarea apartamentului, din care a rezultat imposibilitatea reclamantului de a redobândi posesia asupra apartamentului, în ciuda faptului că s-a pronunţat în acest sens o sentinţă rămasă definitivă, constituie fără nicio îndoială o ingerinţă în dreptul de proprietate al reclamantului.
(iii) Asupra justificării ingerinţei
72. Rămâne de stabilit dacă ingerinţa constatată de Curte a încălcat sau nu art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.
73. Aşa cum a precizat deja în mai multe rânduri, Curtea reaminteşte că art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie conţine trei norme distincte: "prima, care se exprimă în prima frază a primului alineat şi îmbracă un caracter general, enunţă principiul respectării proprietăţii; a doua, ce figurează în cea de-a doua frază a aceluiaşi alineat, vizează privarea de proprietate şi o supune anumitor condiţii; cât despre a treia, menţionată în cel de-al doilea alineat, recunoaşte dreptul statelor, printre altele, de a reglementa utilizarea bunurilor conform interesului general (...). Nu este vorba totuşi de reguli lipsite de legătură între ele. A doua şi a treia dintre ele se referă la anumite exemple de atingeri ale dreptului de proprietate; ca atare, ele trebuie interpretate în lumina principiului consacrat de prima normă" (James şi alţii împotriva Marii Britanii, Hotărârea din 21 februarie 1986, seria A nr. 98, p. 29-30, § 37).
74. Pentru a stabili dacă a avut loc privarea de proprietate în sensul celei de-a doua "norme", trebuie nu numai să se verifice dacă a avut loc deposedarea sau exproprierea formală, ci şi să se treacă dincolo de aparenţe şi să se analizeze realităţile situaţiei litigioase. Convenţia vizând protejarea drepturilor "concrete şi efective", trebuie cercetat dacă situaţia respectivă echivalează cu o expropriere de fapt (Brumărescu, citată mai sus, § 76).
75. Curtea relevă că situaţia creată de jocul combinat al vânzării apartamentului, al Deciziei Curţii de Apel Bucureşti din 30 mai 2000, care a refuzat să anuleze vânzarea apartamentului, şi intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, în urma căreia jurisprudenţa constantă a Curţii Supreme de Justiţie a negat posibilitatea redobândirii posesiei asupra imobilelor vândute unor terţi de bună-credinţă, a avut ca efect privarea reclamantului de beneficiul acelei părţi din Hotărârea din 10 aprilie 1997 care stabilea dreptul său de proprietate asupra apartamentului nr. 2, împiedicându-l să dobândească posesia.
Este adevărat că, în jurisprudenţa sa constantă, Curtea analizează neexecutarea unei hotărâri judecătoreşti din perspectiva primei fraze din primul alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie (Burdov împotriva Rusiei, nr. 59.498/00, § 40, 7 mai 2002, Jasiuniene împotriva Lituaniei, nr. 41.510/98, § 45, 6 martie 2003, şi Sabin Popescu împotriva României, nr. 48.102/99, § 80, 2 martie 2004). Totuşi, în speţă, pe de o parte, la momentul vânzării, hotărârea nu avea un caracter executoriu şi, pe de altă parte, nu este vorba de o simplă neexecutare, ci de vânzarea bunului către un terţ. În urma acestei vânzări, cel interesat nu mai avea posibilitatea să intre în posesia bunului, să-l vândă sau să-l lase moştenire, să consimtă la donarea sa ori să dispună de el într-un alt mod. În aceste condiţii, Curtea constată că această situaţie a avut ca efect privarea reclamantului de proprietatea sa în sensul celei de-a doua fraze din primul alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.
76. O privare de proprietate ce se analizează prin prisma celei de a doua norme nu se poate justifica decât dacă se demonstrează în special faptul că ea a avut loc în condiţiile prevăzute de lege, pentru cauză de utilitate publică şi cu respectarea principiului proporţionalităţii.
77. Art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie impune, înainte de toate şi mai ales, ca o ingerinţă a autorităţii publice în exercitarea dreptului la respectarea bunurilor să fie legală (latridis, citată mai sus, § 58). Principiul legalităţii implică şi existenţa unor norme de drept intern suficient de accesibile, precise şi previzibile (Hentrich împotriva Franţei, Hotărârea din 22 septembrie 1994, seria A nr. 296-A, p. 19-20, § 42, şi Lithgow şi alţii împotriva Marii Britanii, Hotărârea din 8 iulie 1986, seria A nr. 102, p. 47, § 110). Cu toate acestea, Curtea deţine o competenţă limitată pentru a verifica respectarea dreptului intern (Hσkansson şi Sturesson împotriva Suediei, Hotărârea din 21 februarie 1990, seria A nr. 171-A, p. 16, § 47).
78. Curtea observă că Legea nr. 112/1995 nu se aplica decât în cazul situaţiei bunurilor faţă de care statul deţinea un titlu de proprietate (paragrafele 26-30 de mai sus) şi că nicio altă dispoziţie internă nu acorda statului dreptul de a vinde un bun care se găsea de facto în patrimoniul său şi pentru care nu avea aşadar un titlu. De altfel, nici reclamantul şi nici Guvernul nu au pretins că vânzarea către un particular a unui bun confiscat sau naţionalizat fără titlu valabil avea, la momentul faptelor, o bază legală.
79. În speţă, Curtea reţine, asemenea Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti în Sentinţa sa din 10 aprilie 1997, că la momentul vânzării statul nu avea un titlu asupra apartamentului nr. 2 şi că ingerinţa litigioasă era lipsită de bază legală, având în vedere că Legea nr. 112/1995 nu permitea decât vânzarea bunurilor dobândite cu titlu.
80. Ţinând cont de cele de mai sus, Curtea conchide că ingerinţa în dreptul de proprietate al reclamantului a fost lipsită de bază legală şi, prin urmare, că a avut loc încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.
b) Cele două apartamente ce formează corpul de clădire B al imobilului ("clădirea B") (vândute la data de 23 februarie 1997 şi, respectiv, la 17 martie 1997)
(i) Asupra existenţei bunului
81. În ceea ce priveşte clădirea B, reclamantul a introdus acţiunea sa în revendicare la data de 20 martie 1997, adică după ce această parte a bunului a fost vândută fostului chiriaş. Aşadar, trebuie cercetat dacă reclamantul dispunea totuşi de un "bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.
Trebuie observat că, în Sentinţa sa definitivă din 10 aprilie 1997, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a stabilit că întregul imobil revendicat de către reclamant fusese naţionalizat cu încălcarea Decretului nr. 92/1950, a apreciat că reclamantul rămăsese proprietarul legitim al acestui imobil şi a dispus restituirea lui, aşadar inclusiv a clădirii B. Dreptul de proprietate astfel recunoscut - cu efect retroactiv - asupra clădirii B nu era revocabil.
82. Desigur, pe de o parte, această recunoaştere a dreptului de proprietate al reclamantului nu s-a făcut în detrimentul celorlalţi subiecţi de drept, mai exact al cumpărătorilor, care ar fi putut pretinde în mod legitim că sunt proprietarii bunurilor în momentul introducerii acţiunii în revendicare în faţa instanţelor naţionale, pe de altă parte, reclamantul nu a intrat în posesia clădirii B în urma Sentinţei din 10 aprilie 1997 (paragraful 17 de mai sus). În aceste împrejurări, "bunul" reclamantului putea consta în interesul de a i se restitui clădirea B în natură de către cumpărători. Trebuie aşadar analizat dacă acest interes respecta condiţiile necesare pentru a fi considerat o "valoare patrimonială" de protejat din perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, mai exact dacă era vorba de un interes patrimonial cu o bază suficientă în dreptul intern (Kopecky împotriva Slovaciei [MC], nr. 44.912/98, § 47, 28 septembrie 2004).
83. Este incontestabil şi, de altfel, necontestat că interesul reclamantului de a i se restitui apartamentele în natură este un interes patrimonial.
84. Curtea consideră că acest interes patrimonial avea o bază suficientă în dreptul intern, deoarece era, pe de o parte, recunoscut în mod expres de stat, şi, pe de altă parte, era confirmat de o jurisprudenţă bine stabilită a instanţelor.
În primul rând, aşa cum a arătat Guvernul (paragrafele 57 şi 58 de mai sus), cu excepţia circumstanţelor excepţionale (uzucapiunea sau, pentru o doctrină minoritară şi o jurisprudenţă foarte rară, aparenţa în drept), o jurisprudenţă constantă admitea, până în anul 2001, o acţiune în revendicare introdusă de adevăratul proprietar împotriva cumpărătorului, chiar de bună-credinţă, al bunului altuia. Aşadar, reclamantul putea spera în mod legitim la concretizarea interesului său patrimonial în urma admiterii unei eventuale acţiuni în revendicare introduse împotriva cumpărătorilor.
În al doilea rând, în ceea ce priveşte recunoaşterea acestui interes de către stat, art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 prevede în mod expres că persoanele proprietare ale unor imobile pe care statul şi le-a însuşit fără titlu valabil îşi păstrează calitatea de proprietar. Prin urmare, nu este vorba de un nou drept, ci de recunoaşterea explicită şi retroactivă a supravieţuirii vechiului drept. Trebuie menţionat că legea nu face nicio distincţie între situaţia imobilelor vândute chiriaşilor, cum este cazul clădirii B, şi cea a imobilelor rămase în patrimoniul statului.
85. În opinia Curţii, aceste elemente dovedesc faptul că reclamantul era titularul unui interes patrimonial recunoscut în dreptul român şi care era protejat de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie (vezi, mutatis mutandis, Oneryildiz împotriva Turciei [MC], nr. 48.939/99, § 129, CEDO 2004-XI, şi Beyeler împotriva Italiei [MC], nr. 33.202/96, § 105 in fine, CEDO 2000-I).
86. De altfel, dreptul reclamantului asupra clădirii B nu a fost infirmat sau contestat până în prezent. Mai mult, Guvernul recunoaşte în mod explicit că reclamantul a rămas proprietarul acesteia şi îşi întemeiază apărarea pe această ipoteză.
87. În consecinţă, Curtea apreciază că reclamantul avea asupra apartamentelor un drept patrimonial care se analizează ca un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.
(ii) Natura pretinsei încălcări
88. Curtea reaminteşte că art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, care tinde în principal să protejeze individul împotriva oricărei atingeri a dreptului său de proprietate de către stat, poate să implice şi obligaţii pozitive care să impună unui stat adoptarea unor anumite măsuri necesare pentru a proteja dreptul de proprietate (Broniowski, citată mai sus, § 143; Oneryildiz, citată mai sus, § 134, şi Sovtransavto Holding împotriva Ucrainei, nr. 48.553/99, § 96, CEDO 2002-VII).
89. Ea reafirmă faptul că Convenţia nu impune statelor contractante nicio obligaţie specifică de reparare a nedreptăţilor sau prejudiciilor cauzate înainte ca ele să fi ratificat Convenţia. De asemenea, art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condiţiile în care ele acceptă să restituie bunurile ce le-au fost transferate înainte să ratifice Convenţia (Kopecky, citată mai sus, § 35). Adoptarea unor legi care să prevadă restituirea bunurilor confiscate sau despăgubirea persoanelor victime ale unor astfel de confiscări necesită o vastă analiză a numeroase aspecte de ordin moral, juridic, politic şi economic. Considerând un lucru normal ca legiuitorul să dispună de o mare marjă de apreciere în ceea ce priveşte politica economică şi socială, Curtea a declarat că respectă modul în care acesta concepe imperativele "utilităţii publice", cu excepţia cazului în care aprecierea sa se dovedeşte complet lipsită de o bază rezonabilă (James şi alţii, citată mai sus, p. 32, § 46, şi Fostul rege al Greciei şi alţii, § 87, hotărâri citate mai sus). Acest lucru este valabil cu atât mai mult pentru modificările atât de fundamentale ale sistemului unei ţări, cum ar fi tranziţia de la un regim totalitar la o formă democratică de guvernare şi reforma structurii politice, juridice şi economice a statului, fenomene care duc inevitabil la adoptarea unor legi economice şi sociale la scară mare (Broniowski, citată mai sus, § 149).
90. Acest lucru nu înseamnă că atitudinea autorităţilor naţionale într-un anumit caz nu poate prezenta probleme în ceea ce priveşte art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, atunci când ele nu-şi respectă obligaţiile ce decurg din Convenţie.
91. Pentru a putea aprecia conformitatea conduitei statului cu art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, Curtea trebuie să facă o analiză globală a diferitelor interese aflate în joc, acordând atenţie faptului că Convenţia are drept scop apărarea drepturilor "concrete şi efective". Ea trebuie să meargă dincolo de aparenţe şi să analizeze realitatea situaţiei litigioase.
Astfel, dacă dispun de o mare marjă în aprecierea existenţei unei probleme de interes public ce justifică anumite măsuri şi în alegerea politicilor lor economice şi sociale (Kopecky, citată mai sus, § 37), atunci când se află în joc o chestiune de interes general, autorităţile publice trebuie să reacţioneze în timp util, într-o manieră corectă şi cu cea mai mare coerenţă (vezi Beyeler, citată mai sus, §§ 110 in fine, 114 şi 120 in fine, Broniowski, citată mai sus, § 151, Sovtransavto Holding, citată mai sus, §§ 97-98, Novoseletskiy împotriva Ucrainei, nr. 47.148/99, § 102, 22 februarie 2005, Blucher împotriva Republicii Cehe, nr. 58.580/00, § 57,11 ianuarie 2005, şi O.B. Heller, A.S. împotriva Republicii Cehe (dec.), nr. 55.631/00, 9 noiembrie 2004).
92. Dacă Convenţia nu impune statelor obligaţia de a restitui bunurile confiscate şi cu atât mai puţin de a dispune de ele conform atributelor dreptului lor de proprietate, odată ce a fost adoptată o soluţie de către stat ea trebuie implementată cu o claritate şi o coerenţă rezonabile pentru a evita pe cât posibil insecuritatea juridică şi incertitudinea pentru subiecţii de drept la care se referă măsurile de aplicare a acestei soluţii.
În această privinţă trebuie subliniat faptul că incertitudinea - fie ea legislativă, administrativă sau provenind din practicile aplicate de autorităţi - este un factor important ce trebuie luat în considerare pentru a aprecia conduita statului (Broniowski, citată mai sus, § 151).
93. Mai mult, este de datoria oricărui stat contractant să se doteze cu un arsenal juridic adecvat şi suficient pentru a asigura respectarea obligaţiilor pozitive ce îi revin. Singura sarcină a Curţii este să analizeze dacă în speţă măsurile adoptate de autorităţile române au fost adecvate şi suficiente (vezi Ruianu împotriva României, nr. 34.647/97, § 66, 17 iunie 2003, Piven împotriva Ucrainei, nr. 56.849/00, § 37, 29 iunie 2004, şi Zhovner împotriva Ucrainei, nr. 56.848/00, § 35, 29 iunie 2004).
(iii) Respectarea obligaţiei pozitive de către
alfa) Incertitudinea juridică generală generată de lipsa de claritate şi de coerenţă a legislaţiei aplicabile şi consecinţele sale pentru reclamant
94. Curtea observă că, pentru a defini situaţia în care se află reclamantul, în dreptul român par esenţiale mai multe noţiuni, şi anume "titlul" statului, "vânzarea lucrului altuia", "buna-credinţă" a cumpărătorului, "acţiunea în revendicare" şi "aparenţa în drept". În afara noţiunii de "titlu" al statului, definită în mod diferit în diversele acte normative succesive, şi a celei de "bună-credinţă", definită de Codul civil, însă interpretată şi aplicată diferit în practică, celelalte trei noţiuni citate mai sus nu sunt definite de o lege, ci au fost elaborate în doctrină şi sunt aplicate printr-o jurisprudenţă ce nu este întotdeauna constantă (paragrafele 38, 39, 49-53, 57 şi 58 de mai sus).
95. În ceea ce priveşte "titlul" statului, Curtea observă că practica instanţelor naţionale nu este constantă atunci când trebuie să decidă, de exemplu, dacă Decretul nr. 92/1950 sau Decretul nr. 223/1974 era sau nu conform cu constituţiile în vigoare la momentul aplicării lui şi putea să constituie aşadar un "titlu" al statului (paragrafele 33-37 de mai sus).
Această lipsă de coerenţă se referă nu numai la posibilitatea instanţelor de a analiza titlul statului şi interpretările diferite şi chiar contradictorii pe care acestea le-au dat în această chestiune de drept, ci şi la modalitatea în care Guvernul a definit această noţiune: dacă iniţial "titlul" a fost înţeles într-un sens foarte larg, el a fost interpretat tot mai restrictiv prin modificările succesive ale legislaţiei. Or, Curtea observă că această evoluţie normativă a avut loc nu înainte de vânzarea imobilelor foştilor proprietari, aşa cum ar fi fost de dorit, ci în timpul derulării sale (paragrafele 23-32 de mai sus). Acest lucru era susceptibil să ducă, de exemplu, la ideea că imobilele vândute deoarece erau considerate ca "naţionalizate cu titlu" în momentul vânzării lor să fie, de fapt, preluate "fără titlu", conform interpretărilor ulterioare date de Guvern, ceea ce a constituit, fără îndoială, sursa situaţiilor conflictuale atunci când două persoane diferite aveau interese legitime concurente asupra aceluiaşi imobil: pe de o parte, foştilor chiriaşi li s-a acordat prin lege dreptul de a dobândi proprietatea asupra bunurilor pe care le ocupau şi, pe de altă parte, foştii proprietari cărora li s-au restituit bunurile în urma acţiunilor în revendicare imobiliară admise de instanţele naţionale prin hotărâri ce se bucură de autoritate de lucru judecat, ce au fost ulterior imposibil de executat.
96. Este de netăgăduit faptul că numeroase proceduri judiciare, fie în revendicare, fie în anulare a contractelor de vânzare-cumpărare, cum sunt şi cele introduse de reclamant în speţa de faţă, îşi au originea în această incertitudine şi că instanţele au fost chemate să soluţioneze astfel de litigii, deşi nu dispuneau de un cadru legislativ destul de previzibil şi de coerent. În această privinţă trebuie constatat, pe de o parte, că erau posibile multiple interpretări juridice ale noţiunii de "titlu" al statului şi, pe de altă parte, că noţiunile de "bună-credinţă" a cumpărătorului, de "aparenţă în drept", precum şi legăturile acestora cu acţiunea în revendicare nu erau clar reglementate, ceea ce a condus la diferite concluzii juridice asupra aceleiaşi chestiuni de drept prezentate în faţa diferitelor instanţe naţionale (paragraful 51 de mai sus).
97. În ceea ce priveşte acţiunea în revendicare, înainte de adoptarea Legii nr. 10/2001 jurisprudenţa stabilise că în caz de vânzare a bunului altuia, acţiunea în revendicare introdusă de adevăratul proprietar împotriva terţului subdobânditor de bună-credinţă era admisibilă, exceptându-se circumstanţele excepţionale, în urmă unei comparări a titlurilor concurente asupra bunului aflat în litigiu. Aparenţa în drept, nici ea reglementată şi, conform Guvernului, contestată de majoritatea autorilor, era interpretată şi subordonată nu numai bunei-credinţe a cumpărătorului, ci şi existenţei unei erori comune şi invincibile (paragrafele 38, 39, 57 şi 58 de mai sus).
Or, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, excepţiile par să fi devenit regulă, iar Curtea Supremă de Justiţie a respins acţiunile în revendicare fie reţinând doar buna-credinţă a dobânditorilor, fie considerând că legiuitorul se prevalase de buna-credinţă a cumpărătorului prin Legea nr. 10/2001, fie apreciind ca aplicabilă aparenţa în drept interpretată într-un sens larg, fără a face o distincţie clară între eroarea comună şi invincibilă şi buna-credinţă (paragrafele 46-48 de mai sus). În plus, în mai multe rânduri Curtea Supremă de Justiţie a refuzat să procedeze la compararea titlurilor, considerând că o confirmare pe cale juridică a valabilităţii vânzării bunului altuia ar fi consolidat ipso jure transmiterea dreptului de proprietate asupra bunului în patrimoniul cumpărătorului, efect care nu ar putea fi anulat de compararea titlurilor (paragraful 45 de mai sus).
98. Curtea a statuat deja că divergenţele de jurisprudenţă constituie, prin natura lor, consecinţa inerentă oricărui sistem judiciar ce se sprijină pe un ansamblu de instanţe de fond cu autoritate asupra circumscripţiei lor teritoriale şi că rolul unei instanţe supreme este tocmai acela de a regla divergenţele de jurisprudenţă (Zielinski şi Pradal & Gonzalez şi alţii împotriva Franţei, nr. 24.846/94, § 59, CEDO 1999-VII). Totuşi, în speţă, trebuie menţionat că nici măcar Curtea Supremă de Justiţie nu avea o jurisprudenţă unitară asupra chestiunilor de drept aflate în discuţie.
Curtea consideră că, în lipsa unui mecanism care să asigure coerenţa practicii instanţelor naţionale, asemenea divergenţe profunde de jurisprudenţă, ce persistă în timp şi ţin de un domeniu ce prezintă un mare interes social, sunt de natură să dea naştere unei incertitudini permanente (mutatis mutandis, Sovtransavto Holding, citată mai sus, § 97) şi să diminueze încrederea publicului în sistemul judiciar, care reprezintă una dintre componentele fundamentale ale statului de drept.
99. În concluzie, Curtea consideră că lipsa de coerenţă pe plan legislativ şi divergenţele de jurisprudenţă din domeniul naţionalizării imobilelor erau susceptibile să creeze un climat general de incertitudine şi nesiguranţă juridică.
beta) Consecinţele incertitudinii juridice generale asupra reclamantului
100. Mecanismul cererilor individuale prevăzut la art. 34 (fostul articol 25) din Convenţie exclude cererile introduse pe calea actio popularis. Cererile trebuie aşadar să fie introduse de persoane care se pretind victime ale unei încălcări a uneia sau mai multor dispoziţii ale Convenţiei ori în numele lor. Asemenea persoane trebuie să poată demonstra că au fost direct afectate de măsura incriminată (vezi, de exemplu, Hotărârea Open Door şi Dublin Well Woman împotriva Irlandei din 29 octombrie 1992, seria A nr. 246-A, p. 22, § 44, şi Ilhan împotriva Turciei [MC], nr. 22.277/93, § 52, CEDO 2000-VII).
101. În consecinţă, Curtea trebuie să analizeze cum s-a repercutat acest climat general de incertitudine în cazul reclamantului.
1. Vânzarea apartamentelor din clădirea B
102. Curtea observă că la data de 7 februarie 1996 reclamantul a solicitat Primăriei Municipiului Bucureşti restituirea în natură a imobilului. Mai mult, la data de 23 octombrie 1996 Comisia pentru aplicarea Legii nr. 112/1995 din cadrul Primăriei Municipiului Bucureşti a decis că imobilele pentru care a fost depusă o cerere de restituire nu vor fi vândute decât după clarificarea situaţiei lor juridice (paragraful 11 de mai sus). În fine, la 4 februarie 1997 a intrat în vigoare Hotărârea Guvernului nr. 11/1997, care modifică noţiunea de "titlu" al statului. Apartamentele au fost vândute la data de 23 februarie 1997 şi, respectiv, la 17 martie 1997.
103. Or, având în vedere Hotărârea din 23 octombrie 1996 a Comisiei pentru aplicarea Legii nr. 112/1995, apartamentele n-ar fi trebuit vândute decât după clarificarea situaţiei lor juridice, adică după verificarea valabilităţii titlului statului. Aceasta presupunea, conform Hotărârii Guvernului nr. 11/1997, ca autoritatea administrativă însărcinată cu aplicarea Legii nr. 112/1995 să verifice, printre altele, dacă tatăl reclamantului nu era exclus de la aplicarea Decretului nr. 92/1950 în virtutea art. II din acesta, aşa cum a procedat judecătoria prin Sentinţa din 10 aprilie 1997. Nu erau necesare consideraţii juridice complexe, cum ar fi aprecierea conformităţii decretului cu Constituţia din 1948, ci doar simpla verificare a unui fapt, care ar fi putut fi efectuată cerându-i-se reclamantului să aducă dovezile pertinente. Guvernul nu a furnizat niciun document de natură să dovedească faptul că autorităţile administrative ar fi verificat astfel existenţa unui titlu al statului în momentul vânzării.
Faptul că statul nu a îndeplinit diligenţele necesare pentru a stabili situaţia juridică a imobilului în litigiu reiese şi din aceea că a vândut apartamentul nr. 2 după numai 6 zile de la pronunţarea sentinţei care dispunea ca statul să restituie apartamentul reclamantului. În plus, cu toate că prin Dispoziţia Primăriei Municipiului Bucureşti din 22 iulie 1997 s-a dispus restituirea întregului imobil, autorităţile par să îşi fi dat seama abia în momentul punerii în posesie că se află în imposibilitatea de a pune reclamantul în posesia celor 3 apartamente pe care le vânduseră în prealabil.
104. Este foarte probabil ca modificarea noţiunii de "titlu" al statului şi noua cerinţă legală introdusă de Hotărârea Guvernului nr. 11/1997, referitoare la respectarea dispoziţiilor Decretului nr. 92/1950, la data la care statul şi-a apropriat bunul să fi influenţat comportamentul autorităţilor, care se pare că nu au dispus de timpul necesar pentru a-şi schimba practicile administrative.
Într-adevăr, dacă pentru a verifica "titlul" statului, aşa cum este el definit prin Hotărârea Guvernului nr. 20/1996, ar fi fost de ajuns să consulte listele anexate la Decretul nr. 92/1950 (paragraful 27 de mai sus), imobilul fiind considerat ca naţionalizat "cu titlu" dacă ar fi figurat pe aceste liste, noua cerinţă legală introdusă prin Hotărârea nr. 11/1997 presupunea demersuri suplimentare: administraţia era obligată să verifice, pe de o parte, dacă există identitate între persoana care figura ca proprietar pe listele întocmite pentru aplicarea decretului şi adevăratul proprietar la data naţionalizării şi, pe de altă parte, dacă adevăratul proprietar nu a fost exclus de la aplicarea decretului prin prevederile art. II din acesta. Or, pentru aceasta era absolut necesar ca autorităţile să intre în contact cu foştii proprietari sau cu moştenitorii lor - care ar fi putut formula cereri de restituire în temeiul Legii nr. 112/1995 -, ceea ce nu s-a întâmplat în speţă.
105. Cu siguranţă, este obligaţia statului să se doteze cu un arsenal juridic adecvat şi suficient pentru a asigura respectarea obligaţiilor pozitive ce îi revin în virtutea Convenţiei. Rezultă că vânzarea, în speţă, de către stat a apartamentelor imobilului în litigiu înainte ca o instanţă sau o autoritate administrativă să fi hotărât asupra cererii de restituire, introdusă de reclamant în temeiul unei legi speciale ce viza repararea prejudiciilor suferite de foştii proprietari în timpul regimului comunist, nu pare deloc să fi fost justificată în circumstanţele speţei.
106. Curtea nu consideră că este nerezonabil să aprecieze că acţiunile autorităţilor administrative în cauză s-au datorat, cel puţin în parte, incertitudinii generale în privinţa definiţiei "titlului" statului (paragraful 95 de mai sus).
2. Acţiunea în anulare a vânzării şi aprecierea bunei-credinţe a cumpărătorilor
107. Curtea observă că instanţele naţionale sesizate de reclamant printr-o cerere în anulare a titlurilor concurente deţinute de terţi asupra bunului ce îi fusese restituit s-au prevalat de buna-credinţă a cumpărătorilor, dar fără să stabilească o diferenţă între situaţia juridică a apartamentelor din clădirea B, vândute înainte de introducerea acţiunii în revendicare, şi cea a apartamentului nr. 2 din clădirea A, vândut după 10 aprilie 1997, dată la care acţiunea în revendicare a reclamantului fusese admisă printr-o hotărâre judecătorească definitivă. În cele două situaţii ele au aplicat prezumţia de bună-credinţă şi au considerat că, chiar dacă ar fi îndeplinit diligenţele rezonabile, cumpărătorii nu ar fi putut să ştie că statul nu era adevăratul proprietar.
108. Curtea nu are obligaţia să definească noţiunea de "bună-credinţă" în dreptul român şi nici să analizeze buna-credinţă a cumpărătorilor în speţă. Curtea reaminteşte că singura sa obligaţie, conform art. 19 din Convenţie, este să asigure respectarea angajamentelor ce rezultă din Convenţie pentru părţile contractante. În special, Curtea nu are obligaţia de a se substitui instanţelor interne. Interpretarea legislaţiei interne incumbă în primul rând autorităţilor naţionale şi în special instanţelor (vezi în special Garcia Ruiz împotriva Spaniei [MC], nr. 30.544/96, § 28, CEDO 1999-I).
109. Curtea nu neagă complexitatea problemelor pe care instanţele trebuie să le rezolve, însă consideră că această complexitate s-a datorat, cel puţin în parte, lipsei unei definiţii clare şi coerente a bunei-credinţe şi a unei metode uniforme de apreciere a sarcinii şi a obiectului probei acesteia. La aceasta se adaugă definiţia fluctuantă a noţiunii de "titlu" al statului, foarte importantă pentru a stabili dacă cumpărătorii aveau cum să îşi dea seama că statul nu era proprietarul bunului la momentul vânzării, precum şi lipsa de precizie în ceea ce priveşte cunoaşterea celui care trebuia să îndeplinească diligenţele rezonabile pentru a clarifica situaţia juridică a unui imobil pus în vânzare de către stat. Pentru Curte astfel de chestiuni nerezolvate de instanţele sesizate cu acţiunea în anulare a contractelor de vânzare-cumpărare, introdusă de reclamant, reflectă incertitudinea generală ce plana asupra definiţiei şi a aprecierii bunei-credinţe în dreptul intern.
3. Imposibilitatea de a obţine posesia asupra apartamentelor
110. Curtea subscrie opiniei Guvernului conform căreia, în momentul respingerii acţiunii în anulare a contractelor, dreptul intern oferea reclamantului posibilitatea de a i se restitui imobilul în natură prin introducerea unei acţiuni în revendicare împotriva cumpărătorilor (paragrafele 38, 39, 57 şi 58 de mai sus). Rezultă că nu i se poate reproşa celui interesat că nu a introdus imediat o a treia acţiune în revendicare împotriva cumpărătorilor, având în vedere efortul uman şi financiar pe care îl reprezentau cele două proceduri pe care le introdusese deja în faţa instanţelor naţionale şi care constituie şi ele căi de recurs adecvate şi susceptibile de a remedia direct plângerea sa (paragraful 69 de mai sus).
111. Trebuie constatat că, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, reclamantul s-a văzut în imposibilitatea de a redobândi posesia asupra părţilor nerestituite ale imobilului său, legea acordându-i exclusiv posibilitatea unei restituiri prin echivalent prin jocul combinat al art. 18 lit. d) şi art. 46 alin. 2 din Legea nr. 10/2001 (paragrafele 40-42 de mai sus). În plus, nu îi mai era îngăduit să introducă împotriva dobânditorilor o acţiune în revendicare întemeiată pe dreptul comun (paragraful 44 de mai sus). Chiar dacă s-ar presupune că ar fi putut introduce o asemenea acţiune, şansele sale de succes ar fi fost nesigure, dată fiind jurisprudenţa constantă a Curţii Supreme de Justiţie, care respingea acţiunile în revendicare dacă constata buna-credinţă a cumpărătorilor (paragrafele 45-48 de mai sus).
Această schimbare imprevizibilă de jurisprudenţă a avut ca efect privarea reclamantului de orice posibilitate rezonabilă de a redobândi posesia asupra apartamentelor vândute foştilor chiriaşi, aşa cum ar fi putut spera în mod legitim înainte, în virtutea Hotărârii definitive din 10 aprilie 1997. Or, această schimbare pare să fi fost facilitată de lipsa unui cadru legislativ potrivit şi a unei practici administrative şi judiciare adecvate asupra chestiunilor de drept legate de vânzarea bunului altuia, de aparenţa în drept şi de regulile aplicabile în materie, ceea ce l-a împiedicat definitiv pe reclamant să concretizeze speranţa legitimă ce decurge din Sentinţa din 10 aprilie 1997 de a i se restitui în natură întregul său bun.
gamma) Concluzie
112. În lumina celor de mai sus, Curtea constată că statul nu şi-a îndeplinit obligaţia sa pozitivă de a reacţiona în timp util şi cu coerenţă în faţa chestiunii de interes general pe care o constituie restituirea sau vânzarea imobilelor intrate în posesia sa în virtutea decretelor de naţionalizare. Incertitudinea generală astfel creată s-a repercutat asupra reclamantului, care s-a văzut în imposibilitatea de a-şi recupera întregul bun atunci când dispunea de o hotărâre definitivă ce obliga statul să i-l restituie. Prin urmare, statul nu şi-a îndeplinit obligaţia de a asigura reclamantului exercitarea efectivă a dreptului său de proprietate garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, încălcând astfel "justul echilibru" ce trebuie să existe între cerinţele interesului public şi imperativele protejării dreptului celui interesat la respectarea bunurilor sale (mutatis mutandis, Sovtransavto Holding, citată mai sus, § 96).
113. Prin urmare, a avut loc încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.
II. Asupra aplicării art. 41 din Convenţie
114. Conform art. 41 din Convenţie,
"În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă."
115. Reclamantul solicită cu titlu de despăgubiri materiale o sumă ce corespunde valorii imobilului, şi anume, conform raportului de expertiză transmis Curţii, 204.000 euro. De asemenea, el solicită, cu titlu de lipsă de folosinţă, 112.152 euro pentru prejudiciul suportat până în august 2004 şi 29.192 euro pentru fiecare an următor. De asemenea, el solicită cu titlu de daune morale suma de 3.161.520 euro, precum şi 530,15 dolari (USD) şi 600 euro cu titlu de cheltuieli de judecată.
116. Guvernul contestă ferm evaluarea imobilului operată în speţă de către expertul numit de reclamant. El estimează la 57.659 euro suma maximă ce i-ar putea fi acordată, ceea ce reprezintă, conform concluziilor unui alt expert, valoarea pe piaţă a apartamentelor vândute şi a terenului aferent. Guvernul apreciază că daunele morale trebuie apreciate conform jurisprudenţei Curţii şi nu se opune plăţii cheltuielilor de judecată, cu condiţia ca acestea să se sprijine pe documente justificative, să fie rezonabile şi să aibă legătură cu încălcarea constatată.
117. Curtea consideră că, în circumstanţele speţei, chestiunea aplicării art. 41 din Convenţie nu se află în stare de judecată. Prin urmare, acest aspect va fi amânat, iar procedura ulterioară este fixată în termen de 6 luni de la data prezentei hotărâri, ţinând seama de eventualitatea unui acord între statul pârât şi reclamant (art. 75 paragraful 1 din regulament).

PENTRU ACESTE MOTIVE, În unanimitate, CURTEA HOTĂRĂŞTE:

1. declară cererea admisibilă;
2. hotărăşte că a avut loc încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie;
3. hotărăşte că aplicabilitatea art. 41 din Convenţie nu se află în stare de judecată;
prin urmare:
a) o amână în întregime;
b) invită Guvernul şi reclamantul să îi prezinte, în scris, într-un termen de 6 luni de la data la care hotărârea a rămas definitivă, conform art. 44 paragraful 2 din Convenţie, observaţiile lor asupra prezentei chestiuni şi, în special, să îi aducă la cunoştinţă orice acord la care vor ajunge;
c) amână procedura ulterioară şi deleagă preşedintelui camerei sarcina de a stabili o dată în caz de nevoie.
Întocmită în limba franceză, apoi comunicată în scris la data de 1 decembrie 2005, în aplicarea art. 77 paragrafele 2 şi 3 din regulament.

FacebookMySpaceTwitter

Contact Rapid



Va multumesc pentru increderea acordata.