"nimeni nu e mai presus de lege"

Curtea Europeana a Drepturilor Omului (Sectia a III-a), statuand in cadrul unei camere formate din: Josep Casadevall, presedinte, Elisabet Fura-Sandström, Corneliu Birsan, Boštjan M. Zupančič, Alvina Gyulumyan, Egbert Myjer, Luis López Guerra, judecatori, si Santiago Quesada, grefier de sectie, dupa ce a deliberat in camera de consiliu la data de 1 aprilie 2008, pronunta urmatoarea hotarare, adoptata la aceasta data:

Procedura

1. La originea cauzei se afla o cerere (nr. 30.390/02) indreptata impotriva Romaniei, prin care 2 cetateni ai acestui stat, domnii Dumitru Stancu si Ion Danut Stancu (reclamantii) au sesizat Curtea la data de 17 mai 2001, in temeiul art. 34 din Conventia pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale (Conventia).
2. Reclamantii sunt reprezentati de domnii E. Crangariu si D. Dragoi, avocati in Bucuresti. Guvernul roman (Guvernul) este reprezentat de agentul sau, domnul R.-H. Radu, de la Ministerul Afacerilor Externe.
3. La data de 18 mai 2007 Curtea a decis sa comunice Guvernului cererea. Invocand prevederile art. 29 § 3 din Conventie, ea a decis analizarea in acelasi timp a admisibilitatii si a temeiniciei cauzei.


In Fapt

I. Circumstantele cauzei

4. Reclamantii s-au nascut in anul 1946 si, respectiv, 1958 si locuiesc in Bucuresti si, respectiv, in satul Ulmi (Dambovita).

A. Reconstituirea dreptului de proprietate in temeiul Legii nr. 18/1991


5. S.I. si S.M., bunicii reclamantilor, erau proprietarii unui teren in suprafata de 5 ha, situat pe malul lacului Mamaia, in apropierea Marii Negre. La data de 14 februarie 1953, ei au donat terenul statului.
6. La data de 11 martie 1991, in calitate de mostenitoare a lui S.I., S.M. a solicitat comisiei locale pentru aplicarea Legii fondului funciar nr. 18/1991 (Legea nr. 18/1991 si comisia locala) sa ii reconstituie dreptul de proprietate asupra terenului in suprafata de 5 ha, mentionat mai sus, pe amplasamentul pe care il detinuse in momentul donatiei din anul 1953. S.M. a precizat ca avea 3 mostenitoare, dintre care una era mama reclamantilor. Conform sustinerilor reclamantilor, in aceeasi zi si sub acelasi numar de inregistrare, ei insisi formulasera o cerere in nume propriu pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenului in discutie. Din dosar reiese ca reclamantii au depus o astfel de cerere la data de 29 august 1991 la Primaria Constanta, in temeiul Legii nr. 18/1991.
7. Intemeindu-se pe o propunere a comisiei locale, pe care reclamantii au contestat-o la data de 6 septembrie 1991, sustinandu-si dreptul in temeiul Legii nr. 18/1991, si pe Decizia din 24 martie 1992 a Comisiei Judetene Constanta pentru aplicarea aceleiasi legi, Prefectura Constanta (prefectura) a emis la data de 25 februarie 1993 un titlu de proprietate in favoarea lui S.M., reconstituindu-i dreptul de proprietate asupra unei suprafete de 5 ha de teren. Reconstituirea s-a facut pentru 4,50 ha, prin echivalent in actiuni la o societate agricola, iar pentru restul de 0,50 ha, prin acordarea unui teren situat in extravilanul orasului Constanta, pe un alt amplasament decat cel detinut de S.M. si S.I. inainte de anul 1953.

B. Actiunea avand ca obiect anularea titlului de proprietate si restituirea terenului pe vechiul amplasament


8. La data de 9 aprilie 1993, reclamantii, precum si ceilalti mostenitori ai lui S.I., inclusiv S.M., au sesizat Tribunalul Judetean Constanta cu o actiune in contencios administrativ, indreptata impotriva prefecturii si avand ca obiect anularea titlului de proprietate emis la data de 25 februarie 1993. Intemeindu-se pe art. 12 si 37 din Legea nr. 18/1991, ei au sustinut ilegalitatea titlului de proprietate motivat prin aceea ca
restituirea terenului in suprafata de 0,50 ha nu fusese facuta pe vechiul amplasament, care era liber de orice constructie, si ca in virtutea calitatii lor de mostenitori ai lui S.I. trebuia sa fie in egala masura si titularii titlului de proprietate eliberat lui S.M.
9. Dupa ce a retinut ca S.M. si-a modificat cererea astfel incat sa i se restituie terenul in suprafata de 5 ha, prin Sentinta din data de 9 iunie 1993, Tribunalul Judetean Constanta si-a declinat competenta de solutionare in favoarea Sectiei civile a Judecatoriei Constanta, cu motivarea ca titlul de proprietate contestat intrase in circuitul civil.
10. La termenul de judecata din 19 aprilie 1994, la cererea instantei, reclamantii au precizat ca obiectul principal al actiunii era anularea titlului de proprietate din 25 februarie 1993 si au solicitat administrarea unei expertize tehnice pentru a se identifica vechiul amplasament al terenului in suprafata de 0,50 ha. Dupa ce a amanat judecarea cauzei pentru a dispune efectuarea a doua expertize topografice si pentru a audia martori, stabilind termenele la intervale de aproximativ doua luni, si dupa ce a renuntat la administrarea unei probe cu interogatoriul luat lui S.M., din cauza varstei sale foarte inaintate, prin Sentinta din data de 12 septembrie 1995, judecatoria, in complet de 2 judecatori din care facea parte M.P., a respins Actiunea ca inadmisibila, retinand lipsa de calitate procesuala activa. In ceea ce ii priveste pe reclamanti, instanta a precizat ca acestia au depus tardiv la comisia locala, la data de 6 septembrie 1991, cererea de reconstituire a dreptului lor de proprietate in temeiul Legii nr. 18/1991. In ceea ce ii priveste pe ceilalti mostenitori ai lui S.I., inclusiv S.M., instanta a precizat ca acestia nu au semnat cererea introductiva de instanta.
11. Reclamantii au formulat apel impotriva sentintei mai sus mentionate in fata Tribunalului Judetean Constanta. Conform afirmatiilor reclamantilor, judecatoarea M.P. a facut parte din completul de judecata la mai multe termene, inainte sa se abtina, cererea lor de recuzare fiind respinsa. Instanta a stabilit un prim termen de judecata pentru data de 20 mai 1996 si a amanat procesul in mai multe randuri, in special din cauza unor nereguli privind procedura de citare a partilor.
12. Statuand intr-un nou complet de judecata, Tribunalul Judetean Constanta a audiat partile pe fondul cauzei si, prin Decizia din data de 26 martie 1997, a admis apelul reclamantilor si a trimis cauza spre rejudecare in fata judecatoriei. Acesta a statuat ca reclamantii aveau calitate procesuala activa deoarece cererea lui S.M. din data de 11 martie 1991 fusese facuta si in numele lor, in termenul impus de Legea nr. 18/1991. Pe de alta parte, tribunalul a observat ca S.M. decisese sa se alature actiunii formulate prin cererea introductiva de instanta a reclamantilor.
13. In luna iulie 1997, S.M. a decedat, procedura fiind continuata de mostenitorii sai, printre care se numara si cei 2 reclamanti.
14. Dupa ce a tinut o prima sedinta de judecata la data de 3 septembrie 1997, prin Sentinta din 17 septembrie 1997 Judecatoria Constanta a respins actiunea reclamantilor. Pe de o parte, aceasta a aratat ca titlul de proprietate din 25 februarie 1993 fusese legal emis numai in favoarea lui S.M., deoarece celelalte persoane indreptatite, printre care si reclamantii, nu dovedisera ca au solicitat, in calitate de mostenitori ai lui S.I., reconstituirea dreptului de proprietate in termenul de 30 de zile prevazut de Legea nr. 18/1991. Pe de alta parte, instanta a hotarat ca celalalt capat de cerere, referitor la amplasamentul terenului in suprafata de 0,50 ha, trebuia respins deoarece, in temeiul art. 11 alin. (8) din Legea nr. 18/1991, instantele
nationale erau competente doar sa controleze existenta dreptului de proprietate invocat si suprafata de teren la care aveau dreptul partile interesate.
15. Reclamantii au formulat apel impotriva sentintei de mai sus, primul termen de judecata fiind stabilit de Tribunalul Judetean Constanta pentru data de 6 mai 1998. Dupa ce a amanat procesul in mai multe randuri, in special din cauza unor nereguli privind procedura de citare a partilor, si dupa ce a suspendat procesul timp de doua luni din cauza lipsei partilor citate legal, prin Decizia din data de 28 noiembrie 1999 Tribunalul Judetean Constanta a respins apelul reclamantilor ca nefondat. Printre altele, el a precizat ca cererea din data de 11 martie 1991 nu putea fi luata in considerare de instanta, in masura in care reclamantii au recunoscut ca ea fusese facuta de S.M.
16. Reclamantii au formulat recurs impotriva Deciziei din data de 28 noiembrie 1999, care a fost inregistrat la data de 27 martie 2000 la Curtea de Apel Constanta, primul termen de judecata fiind stabilit pentru data de 3 octombrie 2000. Ei au aratat, printre altele, ca vechiul amplasament pe care il revendicau era situat in anul 1990 in intravilanul agricol al orasului Constanta, astfel incat punerea in posesie a lui S.M. ar fi trebuit sa se faca pe vechiul amplasament.
17. Prin Decizia definitiva din data de 9 ianuarie 2001 curtea de apel a respins recursul si a confirmat respingerea actiunii, statuand ca din dosar nu reiesea ca reclamantii ar mai fi facut inca o cerere, in afara de cea din 11 martie 1991 a lui S.M., pentru a li se reconstitui dreptul de proprietate conform Legii nr. 18/1991. Pe de alta parte, curtea de apel a constatat ca, in orice caz, in urma decesului lui S.M., mostenitorii acesteia puteau beneficia de titlul de proprietate litigios. Curtea de apel a precizat ca, in ciuda atitudinii inconstante a lui S.M. de-a lungul procedurii, trebuia confirmat, in ceea ce priveste cererea legata de amplasamentul terenului in suprafata de 0,50 ha din intravilanul sau extravilanul unei localitati, ca instantele nationale nu erau competente in materie, conform art. 11 alin. (8) din Legea nr. 18/1991. Facand trimitere la art. 36 din regulamentul de aplicare a legii mentionate mai sus, curtea de apel a statuat ca numai autoritatile administrative locale erau competente in ceea ce priveste amplasamentul terenurilor restituite in temeiul Legii nr. 18/1991.


C. Procedura intemeiata pe Legea nr. 10/2001

18. Prin Sentinta din data de 2 octombrie 2007 Tribunalul Constanta a admis actiunea introdusa de reclamanti in temeiul Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al imobilelor nationalizate in mod abuziv si, constatand ca Primaria Constanta nu a raspuns la notificarea facuta de partile interesate in anul 2002, referitoare la retrocedarea unui teren in suprafata de 3 ha ce facea parte din terenul de 5 ha mentionat mai sus, el a obligat primaria sa adopte o decizie motivata in legatura cu aceasta cerere. Sentinta mentionata mai sus a ramas definitiva prin neapelare.

II. Dreptul si practica interna pertinente

19. In ceea ce priveste competenta instantelor in analiza deciziilor comisiilor administrative cu atributii privind aplicarea Legii nr. 18/1991, aspectele esentiale ale reglementarii interne relevante, si anume fragmentele din Legea nr. 18/1991, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 37 din 20 februarie 1991 si republicata la data de 5 ianuarie 1998, dupa modificarile ce i-au fost aduse prin Legea nr. 169/1997, sunt descrise in Hotararea Glod impotriva Romaniei (nr. 41.134/98, §§ 22—24, 16 septembrie 2003).
20. Jurisprudenta interna divergenta referitoare la competenta instantelor de a analiza legalitatea modului in care comisiile administrative stabileau amplasamentul terenurilor ce trebuiau restituite in temeiul Legii nr. 18/1991 a fost rezumata in Hotararea Hauler impotriva Romaniei (nr. 67.703/01, §§ 19—21, 12 iulie 2007). Dupa modificarea Legii nr. 18/1991 prin Legea nr. 169/1997 si Legea nr. 1/2000, in sensul intinderii, de acum inainte, nelimitate a competentei instantelor chemate sa statueze asupra legalitatii deciziilor administrative ale comisiilor, marea majoritate a instantelor interne au statuat ca instantele aveau competenta sa analizeze legalitatea modului in care comisiile au stabilit amplasamentul terenurilor ce trebuiau atribuite reclamantilor (deciziile din 6 februarie 2002, 13 mai 2003 si 27 iunie 2005 ale curtilor de apel Timisoara, Targu Mures si, respectiv, Bacau; a contrario, deciziile din 5 aprilie 2000 si 3 iunie 2005 ale curtilor de apel Oradea si, respectiv, Craiova).
21. Art. 13 din Legea nr. 18/1991 prevedea ca in regiunile de campie punerea in posesie a persoanelor indreptatite asupra unor terenuri situate in afara zonei construibile a unei localitati (extravilan) este realizata de comisia administrativa, nu neaparat pe vechiul amplasament detinut de partile interesate. Dupa modificarea acestei legi prin Legea nr. 1/2000, art. 2 prevede ca punerea in posesie se face in mod normal pe vechiul amplasament, cu conditia ca acelasi teren sa nu le fi fost atribuit unor terti conform Legii nr. 18/1991. In ceea ce priveste terenurile situate in intravilanul unei localitati, Legea nr. 18/1991, interpretata prin jurisprudenta in materie, prevedea principiul atribuirii de terenuri pe vechiul amplasament, in special daca terenul nu le fusese atribuit unor terti, inainte de intrarea in
Vigoare a legii, pentru a-si construi case (deciziile din 29 martie si 4 iulie 1997 ale Curtii Supreme de Justitie si Decizia nr. 1.970 din 12 octombrie 2000 a Curtii de Apel Bacau). In mai multe cauze, instantele interne au statuat pe fond ca, in temeiul art. 13 din Legea nr. 18/1991, fiind vorba chiar de terenurile situate in regiunile de campie, refuzul comisiilor administrative de a pune persoanele indreptatite in posesie pe vechiul amplasament nu trebuie sa fie arbitrar, ci justificat (deciziile nr. 449/1994, 9/1995 si 228/1996 ale Curtii de Apel Galati si nr. 944 din 15 mai 1996 a Curtii Supreme de Justitie; a contrario, Decizia din 25 aprilie 1995 a Curtii de Apel Galati).

In Drept


I. Asupra pretinselor incalcari ale art. 6 § 1 si art. 13 din Conventie

22. Reclamantii sustin ca nu au beneficiat de dreptul de acces la o instanta in ceea ce priveste cererea lor referitoare la amplasamentul terenului restituit in baza Legii nr. 18/1991 si se plang de durata excesiva si de inechitatea procedurii respective.
Ei invoca art. 6 § 1 din Conventie si, in ceea ce priveste primul si al treilea capat de cerere mentionate mai sus, ei invoca si art. 13 din Conventie, care prevad urmatoarele in partile lor relevante:

ARTICOLUL 6 § 1
„Orice persoana are dreptul la judecarea in mod echitabil (...) si intr-un termen rezonabil a cauzei sale, de catre o instanta 28 independenta si impartiala (...) care va hotari (...) asupra incalcarii drepturilor si obligatiilor sale cu caracter civil (...).”

ARTICOLUL 13
„Orice persoana, ale carei drepturi si libertati recunoscute de prezenta conventie au fost incalcate, are dreptul sa se adreseze efectiv unei instante nationale, chiar si atunci cand incalcarea s-ar datora unor persoane care au actionat in exercitarea atributiilor lor oficiale.”
A. Asupra refuzului instantelor interne de a analiza problema reconstituirii dreptului de proprietate al reclamantilor asupra terenului in cauza pe vechiul amplasament

1. Asupra admisibilitatii
23. In primul rand, Curtea reaminteste ca, atunci cand dreptul revendicat este, ca in cazul de fata, un drept cu caracter civil, art. 6 § 1 constituie o lex specialis comparativ cu art. 13, ale carui garantii sunt absorbite de aceasta [vezi hotararile Brualla Gómez de la Torre impotriva Spaniei, Hotararea din 19 decembrie 1997, Culegere de hotarari si decizii 1997-VIII, § 41 si Cordova (nr. 2) impotriva Italiei nr. 45.649/99, § 71, CEDO 2003)]. Prin urmare, nu se va statua asupra capatului de cerere intemeiat pe incalcarea art. 13 din Conventie, iar Curtea va analiza acest capat de cerere numai din perspectiva art. 6 § 1 din Conventie (Ong impotriva Frantei, nr. 348/03, § 31,14 noiembrie 2006).
Curtea constata ca acest capat de cerere nu este vadit neintemeiat in sensul art. 35 § 3 din Conventie. Mai mult, ea constata ca acesta nu este lovit de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, trebuie declarat admisibil.

2. Asupra fondului
24. Reclamantii se plang de faptul ca deciziile luate de comisiile locala si judeteana si de prefectura asupra amplasamentului terenului in suprafata de 0,50 ha, astfel cum figura el in titlul de proprietate din 25 februarie 1993, nu au fost supuse controlului ulterior al unui organ judiciar cu competenta deplina. Ei observa ca modificarile legislative aduse in aceasta privinta de Legea nr. 169/1997, dupa pronuntarea Sentintei din data de 17 septembrie 1997, nu au fost luate in considerare de instantele care au analizat cauza in apel si in ultima instanta.
25. Ținand cont de jurisprudenta Curtii in materie, Guvernul invita Curtea sa ia in considerare modificarile legislative adoptate prin Legea nr. 169/1997 in materie de competenta a instantelor in ceea ce priveste litigiile legate de Legea nr. 18/1991.
26. Curtea a analizat deja problema dreptului de acces la o instanta in cazul reclamantilor care, sesizand instantele interne cu o actiune ce urmarea controlul deciziilor luate de autoritatile locale pentru a stabili amplasamentul terenurilor atribuite in temeiul Legii nr. 18/1991, si-au vazut actiunea respinsa, fara a fi analizat fondul, din cauza competentei exclusive a comisiilor administrative in materie; aceasta a constatat incalcarea art. 6 § 1 din Conventie (Glod, citata anterior, §§ 35—40, si Hauler impotriva Romaniei, nr. 67.703/01, §§ 32—37, 12 iulie 2007).
27. Curtea considera ca Guvernul nu a furnizat niciun fapt sau argument convingator care sa poata duce la o concluzie diferita in speta. In mod special, aceasta observa ca, la fel ca si in Cauza Hauler, citata anterior, reclamantii au sesizat instantele cu o actiune referitoare, printre altele, la analiza dreptului lor, ca persoane indreptatite ale lui S.M., de a li se reconstitui dreptul de proprietate asupra unui teren in suprafata de 0,50 ha pe vechiul amplasament, si nu pe un alt amplasament ce fusese stabilit de autoritatile administrative locale si pe care il considerau mai putin avantajos. Desi, in Cauza Glod, citata anterior, Curtea a luat act cu interes de modificarea legislativa adusa prin Legea nr. 169/1997, referitoare la competenta, de atunci nelimitata, a instantelor chemate sa statueze asupra legalitatii deciziilor administrative ale comisiei (Cauza Glod,
citata anterior, § 38), ea observa ca, in speta, Curtea de Apel Constanta s-a declarat necompetenta, in Decizia din data de 9 ianuarie 2001, sa analizeze daca reclamantii aveau dreptul legal de a li se reconstitui dreptul de proprietate asupra terenului in suprafata de 0,50 ha pe vechiul amplasament, avand in vedere competenta exclusiva a comisiilor locale in materie. Or, art. 6 § 1 din Conventie prevede ca deciziile luate de autoritatile administrative care nu respecta ele insele cerintele acestei prevederi, cum este cazul de fata, sa fie supuse controlului ulterior al unui organ judiciar cu competenta deplina (vezi, mutatis mutandis, Glod, citata anterior, §§ 35—36).
28. In lumina celor de mai sus, Curtea apreciaza ca refuzul instantelor interne de a analiza problema dreptului reclamantilor, in temeiul Legii nr. 18/1991, de a li se reconstitui dreptul de proprietate asupra terenului in cauza pe vechiul amplasament, problema lasata la discretia autoritatilor administrative, a adus atingere esentei insesi a dreptului lor de acces la o instanta (vezi, mutatis mutandis, Hauler, citata anterior, § 36, si Terra Woningen impotriva Olandei, Hotararea din 17 decembrie 1996, Culegere 1996-VI; pp. 2122—2123, §§ 52—55).
29. Aceste elemente ii sunt suficiente Curtii pentru a constata ca a avut loc incalcarea art. 6 § 1 din Conventie.

B. Asupra duratei procedurii
30. Procedura in discutie a inceput la data de 9 aprilie 1993, insa perioada ce trebuie luata in calcul a inceput abia la data intrarii in vigoare a Conventiei in privinta Romaniei, adica 20 iunie 1994. Totusi, pentru a aprecia caracterul rezonabil al perioadei scurse de la aceasta data, trebuie tinut cont de stadiul in care se afla cauza la momentul respectiv, si anume in prima instanta, dupa mai mult de un an si doua luni de procedura. Perioada in discutie s-a incheiat la data de 9 ianuarie 2001. Prin urmare, perioada ce trebuie luata in considerare este de aproximativ 6 ani si 6 luni pentru 3 grade de competenta si 5 instante.

1. Asupra admisibilitatii
31. Curtea constata ca acest capat de cerere nu este vadit neintemeiat in sensul art. 35 § 3 din Conventie. Mai mult, Curtea constata ca acesta nu este lovit de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, trebuie declarat admisibil.

2. Asupra fondului
32. Reclamantii se plang de durata excesiva a procedurii privind anularea titlului de proprietate si restituirea terenului pe vechiul amplasament, considerand ca aceasta cauza nu era complexa si ca autoritatile sunt raspunzatoare de viciile procedurii de citare a partilor care au prelungit procedura.
33. Guvernul considera ca durata procedurii nu a fost nerezonabila, avand in vedere complexitatea cauzei, numarul partilor la procedura si faptul ca nu au existat perioade de inactivitate imputabile autoritatilor.
34. Curtea reaminteste faptul ca rezonabilitatea duratei unei proceduri se apreciaza in functie de circumstantele cauzei si, tinand cont de criteriile consacrate de jurisprudenta sa, in special de complexitatea cauzei, de comportamentul reclamantilor si de cel al autoritatilor competente, precum si de miza litigiului pentru partile interesate [vezi, printre multe altele, Frydlender impotriva Frantei (MC), nr. 30.979/96, § 43, CEDO 2000-VII].
35. Curtea a analizat in mai multe randuri cauze ce ridicau probleme similare cu cele ale cazului de fata si a constatat incalcarea art. 6 § 1 din Conventie (vezi Frydlender, citata anterior).
36. Dupa ce a analizat toate elementele ce i-au fost supuse analizei, Curtea considera ca Guvernul nu a expus niciun fapt sau argument care sa poata duce la o alta concluzie in cazul de fata. In primul rand, contrar argumentului Guvernului, din dosar nu reiese ca aceasta cauza era complexa, avand in vedere faptul ca actiunea a fost in final respinsa pe motivul ca partile interesate nu au putut dovedi ca au depus o cerere de restituire a terenului in termenul prevazut de Legea nr. 18/1991 si ca instantele nu erau competente sa analizeze problema amplasamentului terenului atribuit de autoritatile administrative.
In acest sens, ea observa ca sentinta din prima instanta, confirmata in caile de atac, a fost pronuntata dupa doua saptamani de la data primei sedinte de judecata (vezi paragraful 14 de mai sus). Pe de alta parte, Curtea observa ca desfasurarea procedurii a fost marcata in special de casarea cu trimitere spre rejudecare a primei sentinte pronuntate in prima instanta, ca urmare a analizei diferite de catre instante a Scrisorii din data de 11 martie 1991, de amanarea repetata a cauzei pentru noi termene de judecata din cauza unor vicii ale Procedurii de citare, precum si prin lungi intarzieri de circa 6 luni pana cand noul grad de jurisdictie sesizat cu dosarul a stabilit primul termen de judecata. Intarzierile ce rezulta din aceste amanari sunt imputabile autoritatilor. In ceea ce priveste comportamentul reclamantilor, daca necesitatea de a preciza obiectul actiunii si suspendarea procedurii pentru doua luni, in apel, au putut contribui, intr-o anumita masura, la prelungirea duratei procedurii, Curtea reitereaza faptul ca acestora nu li se poate reprosa ca au folosit diferitele cai de atac interne pentru a-si apara drepturile (Simon impotriva Frantei, nr. 66.053/01, § 31, 8 iunie 2004).
37. Prin urmare, Curtea apreciaza ca nici comportamentul reclamantilor, nici gradul de complexitate al cauzei nu explica durata procedurii, privita in ansamblul sau.
38. Ținand cont de cele de mai sus si de jurisprudenta sa in materie, Curtea apreciaza ca, in speta, durata procedurii litigioase nu respecta cerinta „termenului rezonabil”.
39. Prin urmare, a avut loc incalcarea art. 6 § 1.

C. Asupra echitatii procedurii
40. Reclamantii se plang de solutia si de inechitatea procedurii mentionate mai sus, in special de faptul ca instantele nu au analizat probele administrate la dosar in sprijinul cererii de anulare a titlului de proprietate din anul 1993, ceea ce a determinat si incalcarea dreptului lor la un recurs efectiv, garantat de art. 13 din Conventie, si de faptul ca judecatoarea M.P. a participat in cadrul mai multor sedinte de judecata de la Tribunalul Judetean Constanta, desi ea facuse parte si din completul de judecata care pronuntase Sentinta din data de 12 septembrie 1995.
41. Curtea reaminteste ca, in general, ea nu are competenta sa analizeze pretinsele erori de fapt sau de drept comise de o instanta interna [Garcίa Ruiz impotriva Spaniei (MC), nr. 30.544/96, § 28, CEDO 1999-I], interpretarea elementelor de proba si a legislatiei interne revenind in primul rand autoritatilor nationale si, in special, curtilor si tribunalelor (Brualla Gómez dela Torre impotriva Spaniei din 19 decembrie 1997, Culegere 1997—VIII, p. 2955, § 31). Rolul Curtii se limiteaza la a verifica compatibilitatea cu Conventia a efectelor unei astfel de interpretari. In mod special, in ceea ce priveste cererea de anulare a titlului de proprietate, Curtea observa ca reclamantii au beneficiat de o procedura contradictorie, avand posibilitatea sa isi expuna argumentele, si ca instantele au procedat la analiza efectiva a cererii lor, fara sa existe vreo urma de arbitrar in
hotararea de respingere a cererii. In ceea ce o priveste pe judecatoarea M.P., Curtea constata ca ea nu a facut parte din completul de judecata care a analizat fondul cauzei in fata Tribunalului Judetean Constanta, in apel (vezi paragrafele 11— 12 de mai sus), si observa, in orice caz, ca, dupa casarea cu trimitere spre rejudecare pronuntata de aceasta instanta, cauza a fost analizata in 3 grade de jurisdictie intr-un ciclu procedural complet.
42. Rezulta ca aceasta parte a cererii este vadit neintemeiata si trebuie respinsa in temeiul art. 35 §§ 3 si 4 din Conventie.

II. Asupra pretinsei incalcari a art. 1 din Primul Protocol aditional la Conventie
43. Reclamantii sustin o incalcare a dreptului lor la respectarea bunurilor din cauza refuzului instantelor interne de a analiza si de a le admite cererea privind reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenului lor situat pe vechiul amplasament detinut inainte de anul 1953. Ei invoca art. 1 din Protocolul nr. 1, care prevede urmatoarele:

ARTICOLUL 1 DIN PROTOCOLUL NR. 1
„Orice persoana fizica sau juridica are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decat pentru cauza de utilitate publica si in conditiile prevazute de lege si de principiile generale ale dreptului international. Dispozitiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le considera necesare pentru a reglementa folosinta bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contributii, sau a amenzilor.”

A. Asupra admisibilitatii
44. In ceea ce priveste restituirea catre reclamanti a terenului in discutie pe vechiul amplasament, Guvernul considera ca, tinand cont de prevederile legale relevante si de lipsa unei sentinte definitive favorabile, ei nu beneficiaza de un „bun” sau cel putin de o „speranta legitima” in privinta amplasamentului in litigiu.
45. Intemeindu-se pe deciziile administrative care le recunosc dreptul de a li se reconstitui dreptul de proprietate asupra unui teren in suprafata de 5 ha (vezi paragraful 7 de mai sus), pe prevederile Legii nr. 18/1991 si pe expertizele realizate in procedurile interne, reclamantii considera ca aveau cel putin o „speranta legitima” de a li se reconstitui dreptul de proprietate asupra terenului pe vechiul amplasament.
46. Curtea considera ca argumentul Guvernului ridica o exceptie de inadmisibilitate pentru incompatibilitate ratione materiae cu prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 si, avand in vedere natura cererii si elementele aflate la dosar, apreciaza ca aceasta exceptie trebuie unita cu fondul.
47. Pe de alta parte, constatand ca acest capat de cerere nu este lovit de niciun alt motiv de inadmisibilitate si avand in vedere legatura stransa dintre acest capat de cerere si cel intemeiat pe art. 6 § 1 din Conventie referitor la lipsa de acces la o instanta, Curtea il declara admisibil.

B. Asupra fondului
48. Avand in vedere constatarea privind dreptul de acces la o instanta, prevazut de art. 6 § 1 (paragrafele 26—29 de mai sus), Curtea apreciaza ca nu se impune sa analizeze separat daca in speta a avut loc incalcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 (Glod, citata anterior, § 46, Hauler, citata anterior, § 41, si Crisan impotriva Romaniei, nr. 42.930/98, § 32, 27 mai 2003). Pe de alta parte, aceasta concluzie scuteste Curtea sa se mai pronunte asupra exceptiei ridicate de Guvern (Moschopoulos- Veïnoglou si altii impotriva Greciei, nr. 32.636/05, § 35, 18 octombrie 2007).

III. Asupra aplicarii art. 41 din Conventie
49. Conform art. 41 din Conventie, „Daca Curtea declara ca a avut loc o incalcare a Conventiei sau a protocoalelor sale si daca dreptul intern al inaltei parti contractante nu permite decat o inlaturare incompleta a consecintelor acestei incalcari, Curtea acorda partii lezate, daca este cazul, o reparatie echitabila.”

A. Prejudiciu
50. Reclamantii solicita suma de 5.100.000 euro (EUR) cu titlu de prejudiciu material, suma ce reprezinta diferenta de valoare dintre terenul atribuit in anul 1993 si terenul situat pe vechiul amplasament, si suma de 30.000 EUR cu titlu de prejudiciu moral pe care l-ar fi suferit din cauza frustrarii si neplacerilor cauzate de incalcarea, in procedurile interne, a drepturilor lor garantate de Conventie si din cauza tratamentului suferit de primul reclamant in anii ʼ80 si ʼ90.
51. Guvernul face trimitere la observatiile sale privind art. 1 din Protocolul nr. 1 si considera ca nu trebuie sa fie reparat prejudiciul material pretins de reclamanti. In ceea ce priveste cererea de daune morale, el apreciaza ca reclamantii nu au dovedit nicio legatura de cauzalitate intre prejudiciul invocat si pretinsele incalcari ale Conventiei si, in subsidiar, ca o eventuala hotarare a Curtii de condamnare ar putea constitui, in sine, o reparatie satisfacatoare in acest sens. Pe de alta parte, el considera ca suma solicitata este excesiva, avand in vedere jurisprudenta Curtii.
52. Curtea constata ca, in ceea ce priveste cererea privind nerestituirea terenului pe vechiul amplasament, singura baza ce trebuie retinuta pentru acordarea unei reparatii echitabile consta, in speta, in faptul ca reclamantii nu au beneficiat de dreptul de acces la o instanta pentru a se analiza chestiunea dreptului lor de a li se restitui terenul in cauza, chestiune lasata la discretia autoritatilor administrative. Desigur, Curtea nu poate specula asupra solutiei pe care ar fi avut-o procesul in caz contrar, insa nu apreciaza drept nerezonabil sa considere ca reclamantii au suferit o pierdere de sansa reala (vezi, mutatis mutandis, Glod, citata anterior, § 50, si Hauler, citata anterior, § 45). Pe de alta parte, Curtea admite ca reclamantii au suferit un anumit prejudiciu moral din cauza frustrarii provocate de incalcarea dreptului lor de acces la o instanta si a duratei excesive a procedurii civile si ca acest prejudiciu nu este suficient compensat de constatarile de incalcare a Conventiei in cauza. Statuand cu echitate, conform art. 41, Curtea le aloca impreuna suma de 10.000 EUR pentru repararea tuturor prejudiciilor.

B. Cheltuieli de judecata
53. Reclamantii mai solicita suma de 4.200 EUR cu titlu de cheltuielile de judecata angajate in fata instantelor interne si in fata Curtii, pe care le detaliaza astfel:
a) 500 EUR pentru onorariile avocatilor si 1.800 EUR pentru cheltuieli de transport suportate in procedurile interne;
b) 1.100 EUR pentru onorariile expertilor pentru cele 4 expertize realizate in procedura interna si pentru a sustine cererea conform art. 41 din Conventie;
c) 500 EUR pentru onorariile avocatilor si 300 EUR pentru taxele postale si de traducere suportate in procedura in fata Curtii.
Ei prezinta documente justificative pentru unele dintre aceste cheltuieli, in special pentru o parte din onorariile expertilor si pentru taxele postale, precum si pentru onorariile avocatilor in procedura in fata Curtii.
54. Guvernul observa ca reclamantii nu au adus documente justificative pentru o parte din cheltuielile pe care pretind ca le-au suportat, in special pentru realizarea unei expertize si pentru onorariile avocatiale din procedura in fata Curtii, si observa ca ei nu au trimis tarifarul si decontul orar pentru munca depusa de avocatii lor.
55. Conform jurisprudentei Curtii, un reclamant nu poate obtine rambursarea cheltuielilor sale de judecata decat in masura in care li s-au stabilit realitatea, necesitatea si caracterul rezonabil. Pe de alta parte, cheltuielile angajate in fata instantelor interne pot fi rambursate numai daca au fost facute pentru ca acestea sa previna sau sa corecteze incalcarile constatate de Curte [Bouilly impotriva Frantei (nr. 2), nr. 57.115/00, § 29, 24 iunie 2003]. In speta, presupunand chiar ca cheltuielile angajate in procedurile interne si, in special, onorariile avocatilor si ale expertilor pot fi considerate a fi fost angajate pentru a preveni incalcarea dreptului de acces la o instanta, Curtea observa ca reclamantii nu au dovedit realitatea majoritatii acestor cheltuieli, spre deosebire de cazul cheltuielilor expuse in procedura in fata Curtii. Ținand cont de elementele aflate in posesia sa si de criteriile mentionate mai sus, Curtea considera rezonabila suma de 1.000 EUR pentru acoperirea tuturor cheltuielilor si le-o acorda reclamantilor.

C. Dobanzi moratorii
56. Curtea considera potrivit ca rata dobanzii moratorii sa se bazeze pe rata dobanzii facilitatii de imprumut marginal a Bancii Centrale Europene, majorata cu 3 puncte procentuale.

Pentru aceste motive, In unanimitate, CURTEA
1. declara cererea admisibila in ceea ce priveste capetele de cerere intemeiate pe art. 6 § 1 din Conventie, referitoare la dreptul de acces al reclamantilor la o instanta si la durata procedurii, precum si pe art. 1 din Protocolul nr. 1 la Conventie si inadmisibila in rest;
2. hotaraste ca a avut loc incalcarea art. 6 § 1 din Conventie in ceea ce priveste dreptul de acces la o instanta;
3. hotaraste ca a avut loc incalcarea art. 6 § 1 din Conventie in ceea ce priveste durata procedurii;
4. hotaraste ca nu se impune analiza temeiniciei capatului de cerere intemeiat pe art. 1 din Protocolul nr. 1 la Conventie;
5. hotaraste:
a) ca statul parat trebuie sa le plateasca impreuna reclamantilor, in 3 luni de la data ramanerii definitive a prezentei hotarari, conform art. 44 § 2 din Conventie, sumele de mai jos, ce vor fi convertite in moneda statului parat la cursul de schimb valabil la data platii:
(i) 10.000 EUR (zece mii euro), plus orice suma ce ar putea fi datorata cu titlu de impozit, pentru acoperirea tuturor prejudiciilor;
(ii) 1.000 EUR (una mie euro), plus orice suma ce ar putea fi datorata cu titlu de impozit de catre reclamanti, cu titlu de cheltuieli de judecata;
b) ca, incepand de la expirarea termenului mentionat mai sus si pana la efectuarea platii, aceste sume sa se majoreze cu o dobanda simpla avand o rata egala cu cea a facilitatii de imprumut marginal a Bancii Centrale Europene, valabila in aceasta perioada, majorata cu 3 puncte procentuale;
6. respinge cererea de reparatie echitabila pentru rest.
Intocmita in limba franceza, apoi comunicata in scris la data de 29 aprilie 2008, in temeiul art.77 §§ 2 si 3 din Regulament.

Josep Casadevall,
presedinte
Santiago Quesada,
grefier

FacebookMySpaceTwitter

Contact Rapid



Va multumesc pentru increderea acordata.