"nimeni nu e mai presus de lege"

Curtea Europeana a Drepturilor Omului (Sectia a treia), statuand in cadrul unei camere formate din: domnii B.M. Zupancic, presedinte, C. Bîrsan, doamna A. Gyulumyan, domnii E. Myjer, David Thor Bjorgvinsson, doamnele I. Ziemele, I. Berro-Lefevre, judecatori, si din domnul S. Quesada, grefier de sectie, dupa ce a deliberat in camera de consiliu la data de 20 septembrie 2007, pronunta urmatoarea hotarare, adoptata la aceasta data:

PROCEDURA

1. La originea cauzei se afla o cerere (nr. 32.743/05) indreptata impotriva României, prin care un cetatean al acestui stat, doamna Anca Ruxandra Dragos (reclamanta), a sesizat Curtea la data de 3 septembrie 2005 in temeiul art. 34 din Conventia pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale (Conventia).

2. Reclamanta este reprezentata de doamna Liliana Poenaru, avocat in Bucuresti. Guvernul român (Guvernul) este reprezentat de agentul sau, domnul Razvan-Horatiu Radu, de la Ministerul Afacerilor Externe. 3. La data de 2 iunie 2006, Curtea a decis sa comunice cererea Guvernului. Invocând prevederile art. 29 § 3 din Conventie, ea a hotarât sa analizeze in acelasi timp admisibilitatea si temeinicia cauzei.

IN FAPT

I. Circumstantele cauzei

4. Reclamanta s-a nascut in anul 1940 si locuieste in Bucuresti.
5. In anul 1950 a fost nationalizat imobilul situat in Bucuresti, str. Lt. Paul Ionescu nr. 4, si compus dintr-un teren de 268,8 m2 si o constructie impartita in mai multe apartamente, care a apartinut unchiului si matusii reclamantei.
6. Prin Sentinta din 12 decembrie 1997, ramasa definitive prin neexercitarea cailor de recurs, Tribunalul Municipiului Bucuresti a admis o actiune in revendicare imobiliara formulate de reclamanta, a constatat ilegalitatea nationalizarii si a dispus ca autoritatile sa ii restituie, in calitate de mostenitoare, apartamentul nr. 1 si terenul aferent de 87,49 m2.
7. In pofida recunoasterii definitive a dreptului sau de proprietate, reclamanta se vede in iposibilitatea de a-si recupera bunul, deoarece, in temeiul Legii nr. 112/1995, statul a vândut intre timp apartamentul in discutie chiriasilor care il ocupau.
8. In anul 1998, reclamanta a solicitat instantei sa constate nulitatea vânzarii bunului. Ea a aratat ca nationalizarea a fost abuziva si ilegala, ca statul nu era proprietarul legitim al apartamentului si, prin urmare, nu putea sa il vânda legal.
9. La finalul procedurii, prin Decizia din 11 decembrie 2000, Curtea de Apel Bucuresti, desi i-a recunoscut reclamantei dreptul de proprietate, i-a respins actiunea pe motivul ca chiriasii erau cumparatori de buna-credinta. Curtea de Apel nu i-a acordat reclamantei nicio despagubire.
10. In anul 2002, reclamanta a introdus impotriva chiriasilor actiune in revendicare a bunului ce ii apartinea. Ea a aratat ca dreptul sau de proprietate asupra apartamentului in discutie fusese recunoscut prin Sentinta definitiva din 12 decembrie 1997 si ca chiriasii cumparasera pe riscul lor un bun care facea obiectul unui litigiu.
11. Prin Decizia definitiva din 4 martie 2005, Inalta Curte de Casatie si Justitie a respins actiunea reclamantei. Inalta Curte a retinut ca fosii chiriasi aveau dreptul de a pastra bunul cumparat, având in vedere buna lor credinta ce fusese stabilita prin Decizia definitiva din 11 decembrie 2000, investita cu autoritate de lucru judecat.
12. Dupa adoptarea Legii nr. 10/2001 din 14 februarie 2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate in mod abuziv de stat in perioada 6 martie 1945 — 22 decembrie 1989, reclamanta a solicitat sa i se restituie apartamentul. Nici pâna in prezent reclamanta nu a reusit sa reintre in posesia bunului sau si nici nu a fost despagubita pentru pierderea lui.

II. Dreptul si practica interna pertinente

13. Prevederile relevante din Legea nr. 10/2001, asa cum a fost modificata prin Legea nr. 247/2005, publicata in Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 653 din 22 iulie 2005, si jurisprudenta interna pertinenta sunt descrise in hotarârile Strain si altii impotriva României (nr. 57.001/00, §§ 19—26, 21 iulie 2005), Paduraru impotriva României (nr. 63.252/00, §§ 38—53,
1 decembrie 2005), Porteanu impotriva României (nr. 4.596/03, §§ 21—24, 16 februarie 2006) si Radu impotriva României (nr. 13.309/03, §§ 18—20, 20 iulie 2006).

IN DREPT

I. Asupra pretinsei incalcari a art. 1 din Primul Protocol aditional la Conventie

14. Reclamanta sustine ca vânzarea bunului catre chiriasi, validata prin deciziile din 11 decembrie 2000 a Curtii de Apel Bucuresti si din 4 martie 2005 a Inaltei Curti de Casatie si Justitie, a incalcat art. 1 din Protocolul nr. 1, care prevede urmatoarele:
„Orice persoana fizica sau juridica are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa, decât pentru cauza de utilitate publica si in conditiile prevazute de lege si de principiile generale ale dreptului international.
Dispozitiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le considera necesare pentru a reglementa folosinta bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contributii sau a amenzilor.”

A. Asupra admisibilitatii

15. Curtea constata ca acest capat de cerere nu este in mod vadit neintemeiat in sensul art. 35 § 3 din Conventie. Mai mult, ea observa ca nu este lovit de niciun alt motiv de inadmisibilitate.
Prin urmare, il declara admisibil.

B. Asupra fondului

16. Guvernul subliniaza dificultatile legate de reglementarea problemei imobilelor nationalizate si face o prezentare a legilor adoptate succesiv de catre stat in materie dupa anul 1989. El apreciaza ca ultima reforma in materie, si anume Legea nr. 247/2005, prevede ca, in cazul in care restituirea imobilului nu este posibila, despagubirea se va face prin emiterea de titluri
de participare intr-un organism colectiv de valori mobiliare (Fondul Proprietatea), la valoarea bunului stabilita prin expertiza. Guvernul concluzioneaza ca despagubirea prevazuta de legislatia româna raspunde cerintelor art. 1 din Protocolul nr. 1 si ca intârzierea inregistrata in acordarea despagubirilor catre reclamanta nu afecteaza justul echilibru ce trebuie pastrat intre
interesele din cauza.
17. Reclamanta contesta argumentele Guvernului. Punând in evidenta abuzurile autoritatilor, care i-au vândut bunul nationalizat ilegal in ciuda legislatiei nationale care interzicea vânzarea acestor tipuri de bunuri, ea considera ca despagubirile propuse de autoritati, in special sub forma unor actiuni la bursa, nu sunt efective, având in vedere caracterul incert al valorii acestor actiuni.
18. Curtea a tratat in mai multe rânduri cauze ce ridicau probleme similare cu cele ale spetei de fata si a constatat incalcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Conventie (vezi Porteanu, citata mai sus, §§ 32—35).
19. Dupa ce a analizat toate elementele ce i-au fost supuse atentiei, Curtea considera ca Guvernul nu a expus niciun fapt sau argument care sa poata duce la o concluzie diferita in cazul de fata. Curtea reafirma in special ca, in contextul legislative român, ce reglementeaza actiunile in revendicare imobiliara si restituirea bunurilor nationalizate de regimul comunist, vânzarea
de catre stat unor terti de buna-credinta a unui bun ce apartine altei persoane, chiar si atunci când este anterioara confirmarii in justitie in mod definitiv a dreptului de proprietate al acesteia, reprezinta o privare de bunul respectiv. O astfel de privare, combinata cu lipsa totala de despagubire, este contrara art. 1 din Protocolul nr. 1 (Strain, citata mai sus, §§ 39, 43 si 59).
20. Ținând cont de jurisprudenta sa in materie, Curtea apreciaza ca, in speta, zadarnicirea dreptului de proprietate al reclamantei asupra bunului sau, combinata cu lipsa totala de despagubire timp de aproape 10 ani, i-a impus o sarcina disproportionala si excesiva, incompatibila cu dreptul de a i se respecta bunurile, garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1.
Prin urmare, in speta a avut loc incalcarea acestei prevederi.

II. Asupra pretinsei incalcari a art. 6 § 1 din Conventie

21. Reclamanta sustine ca vânzarea bunului catre chiriasi, validata de Curtea de Apel Bucuresti la data de 11 decembrie 2000 si de Inalta Curte de Casatie si Justitie la data de 4 martie 2005, a dus la imposibilitatea de a asigura executarea Sentintei definitive din 12 decembrie 1997, pronuntata de Tribunalul Municipiului Bucuresti, care dispusese ca statul sa i-l restituie, ceea ce a incalcat art. 6 din Conventie, care prevede urmatoarele:
„Orice persoana are dreptul la judecarea in mod echitabil ( ) a cauzei sale, de catre o instanta ( ), care va hotari ( ) asupra incalcarii drepturilor si obligatiilor sale cu caracter civil ( )”.

A. Asupra admisibilitatii

22. Curtea constata ca acest capat de cerere nu este in mod vadit neintemeiat in sensul art. 35 § 3 din Conventie. Mai mult, ea observa ca nu este lovit de niciun alt motiv de inadmisibilitate.
Prin urmare, il declara admisibil.

B. Asupra fondului cauzei

23. Curtea considera, tinând cont de concluziile sale din paragrafele 18—20 de mai sus, ca nu se impune sa statueze asupra fondului acestui capat de cerere (vezi, mutatis mutandis si, printre altele, Laino impotriva Italiei [MC], nr. 33.158/96 § 25, CEDO 1999-I, Zanghì impotriva Italiei, Hotarârea din 19 februarie 1991, seria A nr. 194-C, p. 47, § 23, si Biserica Catolica de la Canee impotriva Greciei, Hotarârea din 16 decembrie 1997, Culegere 1997-VIII, § 50).

III. Asupra aplicarii art. 41 din Conventie

24. Conform art. 41 din Conventie: „Daca Curtea declara ca avut loc o incalcare a Conventiei sau a protocoalelor sale si daca dreptul intern al inaltei parti contractante nu permite decât o inlaturare incompleta a consecintelor acestei incalcari, Curtea acorda partii lezate, daca este cazul, o reparatie echitabila”.

A. Prejudiciu

25. Reclamanta solicita restituirea apartamentului al carui drept de proprietate i-a fost recunoscut prin Sentinta definitive din 12 decembrie 1997 sau, in caz contrar, cu titlu de daune materiale, acordarea unei sume reprezentând valoarea actuala a acestuia. In acest sens, ea furnizeaza un raport de expertiza tehnica imobiliara, conform caruia valoarea actuala a bunului se ridica la 141.684 euro. Ea nu solicita repararea prejudiciului moral.
26. Guvernul considera ca valoarea de piata a bunului aflat in litigiu este de 36.124 euro si prezinta un raport de expertiza in acest sens.
27. Curtea reaminteste ca a constatat incalcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Conventie din cauza vânzarii de catre stat a bunului reclamantei catre terti de buna-credinta, inainte de confirmarea definitiva in justitie a dreptului sau de proprietate, combinata cu lipsa totala de despagubire.
28. In circumstantele spetei, Curtea apreciaza ca restituirea bunului litigios, asa cum a fost dispusa prin Sentinta din 12 decembrie 1997, ar pune-o pe reclamanta pe cât posibil intr-o situatie echivalenta cu cea in care s-ar fi aflat daca cerintele art. 1 din Protocolul nr. 1 nu ar fi fost incalcate.
29. Daca statul pârât nu procedeaza la aceasta restituire intr-un termen de 3 luni de la data ramânerii definitive a prezentei hotarâri, Curtea decide ca el sa ii plateasca reclamantei, cu titlu de daune materiale, o suma care sa corespunda valorii actuale a bunului.
30. Curtea observa diferenta semnificativa dintre valoarea imobilului stabilita de cele doua expertize prezentate de parti, diferenta datorata in special estimarilor diferite in ceea ce priveste valoarea terenului si, in egala masura, luarii in considerare a unor suprafete diferite. Tinând cont de informatiile de care dispune referitoare la preturile de pe piata imobiliara locala si de lementele furnizate de parti, Curtea apreciaza ca valoarea actuala de piata a bunului este de 70.000 euro.

B. Cheltuieli de judecata

31. Reclamanta nu solicita rambursarea cheltuielilor de judecata suportate.
32. Curtea constata ca nu se impune acordarea unei sume cu acest titlu.
C. Dobânzi moratorii
33. Curtea considera potrivit ca rata dobânzii moratorii sa se bazeze pe rata dobânzii facilitatii de imprumut marginal a Bancii Centrale Europene, majorata cu 3 puncte procentuale.

PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA, IN UNANIMITATE,

1. declara cererea admisibila;
2. hotaraste ca a avut loc incalcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Conventie;
3. hotaraste ca nu este necesar sa examineze capatul de cerere intemeiat pe art. 6 § 1 din Conventie;
4. hotaraste:
a) ca statul pârât sa ii restituie reclamantei apartamentul nr. 1, situat la parter, din str. Lt. Paul Ionescu nr. 4 din Bucuresti, precum si terenul aferent, in cel mult 3 luni de la data ramânerii definitive a prezentei hotarâri, conform art. 44 § 2 din Conventie;
b) ca, in lipsa acestei restituiri, statul pârât sa ii plateasca reclamantei, in acelasi termen de 3 luni, 70.000 euro (saptezeci mii euro), cu titlu de daune materiale, plus orice suma ce ar putea fi datorata cu titlu de impozit;
5. hotaraste ca suma respectiva sa fie convertita in lei noi românesti (RON), la rata de schimb valabila la data platii;
6. hotaraste ca, incepând de la expirarea termenului mentionat mai sus si pâna la efectuarea platii, aceste sume sa se majoreze cu o dobânda simpla, având o rata egala cu cea a facilitatii de imprumut marginal a Bancii Centrale Europene valabila in aceasta perioada, majorata cu 3 puncte procentuale;
7. respinge cererea de reparatie echitabila pentru rest.
Intocmita in limba franceza, apoi comunicata in scris la data de 11 octombrie 2007, in conformitate cu art. 77 §§ 2 si 3 din
Regulament.

Boštjan M. Zupančič, Santiago Quesada,
presedinte grefier

FacebookMySpaceTwitter

Contact Rapid



Va multumesc pentru increderea acordata.