"nimeni nu e mai presus de lege"

Curtea Europeana a Dre

pturilor Omului (Sectia a treia), statuand in cadrul unei camere formate din: Bostjan M. Zupancic, presedinte, Corneliu Birsan, Elisabet Fura-Sandstrom, Alvina Gyulumyan, Egbert Myjer, David Thor Bjorgvinsson, Ineta Ziemele, judecatori, si din Santiago Quesada, grefier de sectie, dupa ce a deliberat in camera de consiliu la data de 17 ianuarie 2008, pronunta urmatoarea hotarare, adoptata la aceasta data:

Procedura

1. La originea cauzei se afla o cerere (nr. 75.849/01) formulata impotriva Romaniei, prin care un cetatean german, doamna Speranta Tarik (reclamanta), a sesizat Curtea la data de 17 iulie 2001 in temeiul art. 34 din Conventia pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale (Conventia).
2. Reclamanta este reprezentata de domnul V. Pascu, avocat in Bucuresti. Guvernul roman (Guvernul) este reprezentat de agentul sau, domnul R. H. Radu, de la Ministerul Afacerilor Externe.
3. Reclamanta pretinde ca a suferit o incalcare a dreptului sau la respectarea bunurilor, din cauza imposibilitatii prelungite de a dispune de apartamentul ce ii fusese retrocedat si de a incasa chiriile aferente. De asemenea, aceasta se plange de inechitatea procedurii in fata Curtii de apel referitoare la actiunea in evacuare pe care a introdus-o impotriva ocupantilor apartamentului sau.
4. Guvernul german, caruia Curtea i-a comunicat un exemplar al cererii in temeiul art. 44 § 1 a) din Regulament, nu a dorit sa isi prezinte punctul de vedere asupra cauzei.
5. Prin Decizia din 14 iunie 2007, Curtea a declarat cererea admisibila.
6. Atat reclamanta, cat si Guvernul au depus observatii scrise pe fondul cauzei (art. 59 § 1 din Regulament).

In Fapt

I. Circumstantele cauzei


7. Reclamanta s-a nascut in anul 1944 si locuieste in Remscheid (Germania).
8. Prin decizia administrativa din 13 ianuarie 1981, luata in baza Decretului nr. 223/1974 de nationalizare a anumitor bunuri, Primaria Bucuresti a confiscat apartamentul a carui proprietara era partea interesata, considerand ca plecarea reclamantei in Germania, in anul 1979, a fost ilegala.
A. Actiunea in revendicarea apartamentului si demersurile facute in vederea incheierii unui contract de inchiriere cu fostii chiriasi ai statului
9. Prin sentinta din data de 3 martie 1994, judecatoria de sector din Bucuresti a admis actiunea reclamantei privind anularea deciziei administrative de confiscare a apartamentului sau si de restituire a acestuia. In urma respingerii recursului formulat de primarie, sentinta a ramas definitiva prin Decizia nr. 2.950/1994 a Curtii de Apel Bucuresti.
10. Prin procesul-verbal din 21 iunie 1995, Primaria Bucuresti a dispus punerea in posesie a reclamantei asupra apartamentului in discutie. La data de 22 iunie 1995, societatea de stat T. (societatea T.), care administra apartamentul, i-a eliberat reclamantei un proces-verbal de punere in posesie si a informat-o ca, in temeiul Legii nr. 17/1994 pentru prelungirea sau reinnoirea contractelor de inchiriere privind unele suprafete locative (Legea nr. 17/1994), ea trebuia sa rezolve situatia cu locatarii apartamentului, familia D., fie pe cale amiabila, fie prin intermediul unei actiuni in justitie. Incepand cu aceasta data, reclamanta a platit taxele si impozitele aferente apartamentului sau.
11. Prin adresa din 28 iunie 1995, societatea T. a informat familia D. ca, avand in vedere schimbarea de proprietar efectuata in urma sentintei din data de 3 martie 1994, contractul lor de inchiriere cu societatea T. a fost reziliat.
12. La datele de 28 mai si 3 iulie 1998, reclamanta a trimis, prin intermediul unui executor judecatoresc, o notificare familiei D., cerandu-le sa se prezinte la biroul executorului pentru a rezolva situatia. In procesul-verbal din 10 septembrie 1998, executorul judecatoresc a constatat ca familia D. nu a raspuns la notificarea reclamantei.

B. Procedura de evacuare a familiei D.


13. La data de 8 septembrie 1998, reclamanta a sesizat Judecatoria Sectorului 3 Bucuresti cu o actiune in evacuarea familiei D., motivat de faptul ca partile interesate au refuzat sa incheie un contract de inchiriere cu ea sau sa paraseasca apartamentul si ca nu i-au platit chirie. Ca temei de drept, aceasta a invocat Legea locuintei nr. 114/1996 (Legea nr. 114/1996).
14. Avand in vedere intrarea in vigoare iminenta a Ordonantei de urgenta a Guvernului nr. 40/1999 privind protectia chiriasilor si stabilirea chiriei pentru spatiile cu destinatia de locuinte (OUG nr. 40/1999), reclamanta a modificat temeiul juridic al actiunii sale in evacuare, invocand si OUG nr. 40/1999 in sprijinul cererii sale. Aceasta ordonanta a intrat in vigoare la data de 8 aprilie 1999, in timpul procedurii in prima instanta.
15. La termenul de judecata din 31 martie 1999, reclamanta si-a reinnoit notificarea catre familia D. pentru ca aceasta sa se prezinte la data si la adresa precizate, in vederea incheierii unui contract de inchiriere in temeiul prevederilor OUG nr. 40/1999. Familia D. nu a dat curs acestei noi notificari.
16. La termenul de judecata din 23 iunie 1999, avocatul familiei D. a solicitat amanarea cauzei pentru a-i permite sa dea curs procedurii prevazute de OUG nr. 40/1999 si sa raspunda la notificarea reclamantei privind incheierea unui contract de inchiriere in baza acestei ordonante. Judecatoria Sectorului 3 Bucuresti a admis cererea avocatului si a amanat termenul de judecata pana la data de 22 septembrie 1999. La 22 septembrie 1999, instanta le-a cerut partilor sa se prezinte a doua zi la centrul local de impozite pentru a incheia un contract de inchiriere in vederea respectarii procedurii prevazute de OUG nr. 40/1999. Familia D. nu s-a prezentat.
17. La cererea familiei D., judecatoria a amanat analiza cauzei de 5 ori in total, fara a obtine un raspuns la notificarea reclamantei.
18. Prin sentinta din data de 10 noiembrie 1999, Judecatoria Sectorului 3 Bucuresti a admis actiunea in evacuare introdusa de reclamanta impotriva familiei D. Instanta a apreciat ca chiriasii nu mai aveau un contract de inchiriere valabil, deoarece contractul lor de inchiriere prelungit in temeiul Legii nr. 17/1994 expirase la data de 18 aprilie 1999 si ca, deoarece nu au raspuns la notificarea reclamantei, ei nu au respectat procedura prevazuta de OUG nr. 40/1999, care le-ar fi permis sa beneficieze de o noua prelungire a contractului lor de inchiriere.
19. Prin decizia din 28 septembrie 2000, Tribunalul Bucuresti a respins din aceleasi motive apelul introdus de familia D.
20. Familia D. a formulat un recurs impotriva acestei decizii in fata Curtii de Apel Bucuresti, invocand prevederile Legii nr. 17/1994 si cele ale OUG nr. 40/1999 referitoare la prelungirea contractelor de inchiriere pentru suprafete locative si faptul ca ei au platit chiria pana in anul 1999 societatii T. Familia D. considera, intr-adevar, ca actiunea in evacuare era inadmisibila in temeiul Legii nr. 17/1994, in vigoare la data introducerii actiunii de catre reclamanta, si ca Legea nr. 114/1996 invocata de partea interesata nu putea trece peste drepturile chiriasilor prevazute de Legea nr. 17/1994 si de OUG nr. 40/1999.
21. La termenul de judecata din 22 februarie 2001, cu ocazia prezentarii observatiilor pe fond, avocatul reclamantei a solicitat respingerea recursului si admiterea actiunii in evacuare, intemeindu-se pe faptul ca familia D. refuzase sa incheie un contract de inchiriere cu reclamanta, in ciuda notificarii facute in baza OUG nr. 40/1999, si ca nu ii platise chirie partii interesate.
22. Prin decizia definitiva din 28 februarie 2001, Curtea de Apel Bucuresti a admis recursul familiei D. si a respins actiunea in evacuare, pe motiv ca, la momentul introducerii acestei actiuni, contractul de inchiriere al familiei D. era valabil. Fragmentele relevante din aceasta decizie sunt urmatoarele:
"O situatie juridica produce acele efecte care sunt prevazute de legea civila in vigoare la data producerii ei. In aceasta situatie, reclamanta a introdus actiunea in evacuare la data de 8 septembrie 1998, fiindu-i aplicabile dispozitiile Legii nr. 17/1994, care prevedeau prelungirea contractelor de inchiriere pe o durata de 5 ani.
Faptul ca procesul civil s-a prelungit si ca a intervenit OUG nr. 40/1999 nu este de natura ca dispozitiile acestei ordonante sa se aplice situatiei juridice nascute sub imperiul altei legi.
Avand in vedere cele retinute si faptul ca la data introducerii actiunii contractul de inchiriere al paratilor era inca valabil (...) urmeaza ca (...) recursul sa fie admis (...) in sensul respingerii actiunii ca neintemeiata."
23. Prin scrisorile din 26 iulie 2004 si din 14 martie 2007, reclamanta a informat Curtea ca nu a avut loc nicio modificare in ceea ce priveste apartamentul sau, familia D. continuand sa locuiasca acolo fara sa fi incheiat un contract de inchiriere cu ea si fara sa ii plateasca chirie.

II. Dreptul si practica interna pertinente


24. Reglementarile interne esentiale relevante in materie, si anume fragmentele din Legea nr. 5/1973 privind administrarea fondului locativ si raporturile dintre proprietari si chiriasi (Legea nr. 5/1973), Legea locuintei nr. 114 din 11 octombrie 1996 (Legea nr. 114/1996), precum si OUG nr. 40 din 8 aprilie 1999 privind protectia chiriasilor si stabilirea chiriei pentru spatiile cu destinatia de locuinte (OUG nr. 40/1999) si Legea nr. 241 din 16 mai 2001 pentru aprobarea OUG nr. 40/1999 (Legea nr. 241/2001), sunt descrise in cauza Radovici si Stanescu impotriva Romaniei (cererile nr. 68.479/01, 71.351/01 si 71.352/01 conexate, §§ 53-59, Hotararea din 2 noiembrie 2006).
25. Prevederile legale si jurisprudenta interna citate mai jos sunt si ele relevante in speta.

A. Legea nr. 17/1994 din 8 aprilie 1994 pentru prelungirea sau reinnoirea contractelor de inchiriere privind unele suprafete locative (Legea nr. 17/1994)


26. Articolele relevante din aceasta lege prevad urmatoarele:

"ARTICOLUL 1

Contractele de inchiriere, indiferent de proprietar, privind suprafetele locative cu destinatia de locuinte, supuse normarii si inchirierii conform Legii nr. 5/1973 (...) si aflate in curs de executare la data intrarii in vigoare a prezentei legi, se prelungesc de drept pe o perioada de 5 ani, in aceleasi conditii [ca cele stabilite prin Legea nr. 5/1973].

ARTICOLUL 2

Contractele de inchiriere avand ca obiect aceleasi suprafete prevazute in art. 1, existente la 1 ianuarie 1988, precum si cele incheiate si expirate dupa 1 ianuarie 1988 se reinnoiesc, in aceleasi conditii, daca chiriasul ocupa si in prezent spatiul locativ care a facut obiectul inchirierii."
27. In deciziile nr. 1.556 din 21 noiembrie 1997 si nr. 1.567A din 22 iunie 2000, Curtea de Apel Bucuresti si Tribunal Judetean Brasov au statuat ca prelungirea de drept, ce decurge din Legea nr. 17/1994, a contractelor de inchiriere in aceleasi conditii contractuale ca cele stabilite prin Legea nr. 5/1973 insemna ca valoarea chiriei lunare datorate de fostul chirias al statului catre noul proprietar ramanea neschimbata.
28. Decizia nr. 1.567A din 22 iunie 2000, mentionata mai sus, mai preciza si ca intre intrarea in vigoare a Legii nr. 17/1994 si cea a OUG nr. 40/1999 a existat un vid legislativ, in masura in care prima lege nu prevedea procedura in baza careia fostii proprietari carora li s-au restituit bunurile nationalizate puteau incheia noi contracte de inchiriere cu fostii chiriasi ai statului.

B. Prevederile legale referitoare la calculul chiriei pentru locuintele ce fac obiectul unor contracte de inchiriere prelungite prin Legea nr. 17/1994

29. In momentul intrarii in vigoare a Legii nr. 17/1994, sistemul de calcul al chiriei era reglementat prin Legea nr. 5/1973 privind administrarea fondului locativ si raporturile dintre proprietari si chiriasi. Art. 27 si 28 din aceasta lege stabileau un pret forfetar pe metru patrat, ce varia in functie de nivelul de venituri ale chiriasului si de elementele de confort ale locuintei si care putea fi majorat cu 30% atunci cand locuinta era dotata cu anumite facilitati suplimentare sau cand depasea suprafata minima prevazuta prin lege.
30. Se pare ca, in momentul introducerii actiunii in evacuare de catre reclamanta, pretul forfetar maxim mentionat mai sus era stabilit la acelasi nivel ca in anul 1973, prevederile relevante din Legea nr. 5/1973 fiind mentinute in vigoare in mod expres prin art. 73 din Legea nr. 114/1996. Acest pret fix era de 2,70 lei romanesti vechi (ROL) (adica circa 0,000258 euro) pe metru patrat util, suma datorata foarte puternicei inflatii si deprecieri a monedei nationale care au avut loc in anii '90.
31. Acest sistem a fost modificat prin OUG nr. 40/1999 si prin Legea nr. 241/2001. Aceasta prevedea ca nivelul chiriei solicitate nu putea depasi 15% din venitul net lunar al familiei chiriasilor, daca venitul net lunar pe membru de familie nu depasea salariul net lunar mediu pe tara, care era de circa 120 euro la momentul respectiv.

C. Legea locuintei nr. 114/1996 (Legea nr. 114/1996)

32. Art. 25 din aceasta lege prevede urmatoarele:
"Evacuarea chiriasului se face numai pe baza unei hotarari judecatoresti definitive. Chiriasul este obligat la plata chiriei prevazute in contractul de inchiriere, pana la data executarii efective a hotararii de evacuare."

D. Jurisprudenta interna referitoare la evacuarea chiriasilor statului din imobilele restituite fostilor proprietari si aplicarea OUG nr. 40/1999

33. OUG nr. 40/1999, astfel cum a fost modificata prin Legea nr. 241/2001, prevedea prelungirea de drept cu 5 ani a contractelor de inchiriere avand ca obiect apartamente restituite fostilor proprietari. Astfel, instantele interne au analizat cereri de evacuare a chiriasilor introduse inainte si dupa data de 8 aprilie 2004, data care marca sfarsitul termenului de cinci ani mentionat de OUG nr. 40/1999.
1. Jurisprudenta instantelor referitoare la efectele OUG nr. 40/1999 inainte de data de 8 aprilie 2004
34. Prin Decizia nr. 4.193/2000, Curtea de Apel Bucuresti a respins actiunea in evacuare introdusa de un proprietar impotriva chiriasului statului care ii ocupa apartamentul. Aceasta a statuat ca transferul proprietatii de la stat la fostul proprietar cuprindea pentru acesta si obligatia in rem, care le revenise autoritatilor, de a-i asigura chiriasului dreptul de utilizare a apartamentului conform prevederilor legale in vigoare. Or, acest proprietar nu respectase procedura prevazuta de OUG nr. 40/1999, aplicabila in speta, desi chiriasul isi exprimase dorinta de a incheia un nou contract de inchiriere. Intr-o alta cauza, prin Decizia nr. 3.113/2000, Curtea de Apel Bucuresti, intemeindu-se pe OUG nr. 40/1999, a admis cererea proprietarului unui apartament si a dispus evacuarea chiriasului sau care continua sa refuze sa incheie un contract de inchiriere cu proprietarul, in ciuda notificarii ce i-a fost comunicata in temeiul prevederilor legale mentionate mai sus.
35. Prin Decizia nr. 3.276/2000, Curtea de Apel Bucuresti a respins actiunea in evacuare introdusa de un proprietar impotriva chiriasului sau, motivat prin aceea ca proprietarul isi neglijase obligatia de a-i trimite chiriasului o notificare, astfel cum prevedea OUG nr. 40/1999. Curtea a precizat ca nerespectarea termenului de notificare prevazut era sanctionata de art. 11 din ordonanta, care prevedea ca fostul contract de inchiriere era prelungit de drept si ca proprietarul nu putea cere evacuarea chiriasului pentru neplata chiriei inainte de incheierea unui nou contract de inchiriere.
2. Jurisprudenta instantelor referitoare la efectele OUG nr. 40/1999 dupa data de 8 aprilie 2004
36. Printr-o decizie din 10 noiembrie 2006, Curtea de Apel Bucuresti a statuat ca un chirias care dispunea de un contract de inchiriere prelungit ope legis pana la data de 8 aprilie 2004 din cauza netrimiterii unei notificari, in conformitate cu OUG nr. 40/1999, beneficiaza, in lipsa repetata a unei astfel de notificari, de prelungirea contractului sau de inchiriere inca o data pentru o perioada de 5 ani, in temeiul art. 14 din ordonanta, cu exceptia cazului in care renunta la beneficiul acordat prin OUG nr. 40/1999 sau in care ajungea la un acord cu proprietarul sau in privinta unei alte durate a contractului de inchiriere. Intr-o alta cauza, printr-o decizie din 18 aprilie 2006, Curtea de Apel Bucuresti a statuat ca, din cauza lipsei notificarii in conditiile de fond si forma ale OUG nr. 40/1999, contractul de inchiriere respectiv era prelungit inca o data pentru o perioada de 5 ani.

E. Aplicarea in timp a unei noi legi in materie de contracte cu executie succesiva

37. Conform art. 15 § 2 din Constitutia din 1991, legea nu este retroactiva decat daca este vorba de o lege penala mai favorabila. Primul articol din Codul civil cuprinde o prevedere similara care exclude aplicarea retroactiva a legii civile. Doctrina, jurisprudenta si, in mai multe cazuri, legiuitorul au completat principiul mentionat mai sus cu cel care prevede aplicarea imediata a noii legi civile in cazul situatiilor juridice create dupa intrarea sa in vigoare si, excluzand exceptiile, in cazul efectelor viitoare ale situatiilor juridice in curs de solutionare.
38. In Decizia nr. 210 din 4 mai 2004, Curtea Constitutionala, raspunzand unui argument referitor la aplicarea Legii nr. 241/2001 in situatii juridice nascute inainte de intrarea sa in vigoare, a precizat ca o lege nu este retroactiva atunci cand modifica pentru viitor o situatie juridica deja creata sau atunci cand anuleaza efectele viitoare ale unei situatii juridice create inainte de intrarea sa in vigoare (principiul aplicarii imediate a legii civile).
39. In materie de contracte cu executare succesiva si in special de contracte de inchiriere, jurisprudenta interna nu este uniforma, astfel cum reiese din doctrina relevanta.
40. Pe de o parte, in deciziile definitive nr. 752R din 28 septembrie 1999, 913 din 5 iunie 2000 si nr. 3.811 din 16 noiembrie 2000, pronuntate in actiunile in evacuare a chiriasilor, Curtea de Apel Targu Mures, Curtea de Apel Constanta si Curtea de Apel Bucuresti au analizat valabilitatea contractelor de inchiriere litigioase atat din perspectiva Legii nr. 17/1994, cat si a OUG nr. 40/1999, aplicabile succesiv in cursul procedurilor in cauza. Pe de alta parte, abordarea Curtii de Apel Bucuresti in decizia din 28 februarie 2001, pronuntata in cauza de fata, a facut obiectul unui comentariu critic in doctrina, motivat de faptul ca, in virtutea principiului ce prevede aplicarea imediata a legii civile, prevederile imperative ale OUG nr. 40/1999 erau si ele aplicabile in cazul contractului de inchiriere in litigiu, care trebuia analizat ca situatie juridica evolutiva (R. Dinca, M. Nicolae, Pandectele romane, nr. 6/2002, pp. 123-136).
41. Pe de alta parte, in Decizia nr. 42R din 18 ianuarie 2001, Curtea de Apel Brasov a statuat asupra valabilitatii contractului de inchiriere doar in raport cu Legea nr. 17/1994, care era in vigoare la momentul introducerii actiunii si pe care reclamantul isi intemeiase actiunea in evacuare a chiriasului.

In Drept

I. Asupra pretinsei incalcari a art. 1 din Protocolul nr. 1

42. Invocand art. 1 din Protocolul nr. 1, reclamanta se plange de existenta unei ingerinte in exercitarea dreptului sau de proprietate, din cauza imposibilitatii prelungite de a folosi un apartament ce i-a fost retrocedat sau de a incasa o chirie, imposibilitate ce rezulta, in opinia sa, din aplicarea prevederilor adoptate de autoritati in materie de contracte de inchiriere. Art. 1 din Protocolul nr. 1 prevede urmatoarele:
"Orice persoana fizica sau juridica are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decat pentru cauza de utilitate publica si in conditiile prevazute de lege si de principiile generale ale dreptului international.
Dispozitiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le considera necesare pentru a reglementa folosinta bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contributii sau a amenzilor."

A. Argumentele partilor

43. Guvernul admite ca refuzul instantelor nationale de a admite actiunea in evacuare a chiriasilor introdusa de reclamanta reprezinta o ingerinta in dreptul acesteia de a folosi propriul apartament. Acesta considera ca ingerinta de fata, ca si in Cauza Robitu impotriva Romaniei (nr. 33.352/96, Decizia Comisiei din 20 mai 1998, Decizii si rapoarte (DR) 49, p. 67), era prevazuta de lege, si anume de art. 2 din Legea nr. 17/1994, si urmarea un scop legitim de interes general, si anume protectia intereselor chiriasilor intr-un context caracterizat printr-o criza de locuinte cu chirie moderata.
44. Mai mult, ingerinta respectiva nu era disproportionata, deoarece prelungirea legala in cauza a pastrat un just echilibru intre interesul general al comunitatii si imperativele de aparare a drepturilor fundamentale ale omului. Guvernul adauga faptul ca jurisprudenta dezvoltata de Curte in decizia Immobiliare Saffi impotriva Italiei ([MC], nr. 22.774/93, CEDO 1999-V) nu se aplica in speta. Acesta mai subliniaza ca reclamanta nu a invocat in fata instantelor interne niciun alt motiv pentru a obtine evacuarea chiriasilor, in afara de inexistenta titlului locativ al familiei D. In mod special, ea nu s-a plans de neplata chiriilor, drept prevazut de art. 24 din Legea nr. 114/1996.
45. In plus, constatand ca contractul de inchiriere prelungit in baza OUG nr. 40/1999 a expirat la data de 8 aprilie 2004, Guvernul sustine ca reclamanta nu a mai facut alte demersuri, in special dupa data mentionata mai sus, pentru a evacua ocupantii din apartamentul sau sau pentru a le clarifica situatia.
46. Reclamanta face trimitere la faptele relevante si considera ca, tinand cont de circumstantele spetei, limitarea prerogativelor sale de proprietar a constituit o masura disproportionata.

B. Aprecierea Curtii

1. Principiile generale care se desprind din jurisprudenta Curtii
47. Curtea reaminteste ca art. 1 din Protocolul nr. 1 impune, inainte de toate si cu prioritate, ca o ingerinta a autoritatii publice in dreptul la respectarea bunurilor sa fie legala. In special, al doilea alineat al acestui articol, recunoscand dreptul statelor de a reglementa folosinta bunurilor, impune conditia ca acest drept sa fie exercitat prin punerea in aplicare a "legilor". Mai mult, principiul legalitatii presupune existenta unor norme de drept intern suficient de accesibile, precise si previzibile in aplicarea lor (vezi, mutatis mutandis, Broniowski impotriva Poloniei [MC], nr. 31.443/96, § 147, CEDO 2004-V, cu alte referinte, si Hutten-Czapska impotriva Poloniei [MC], nr. 35.014/97, § 47, CEDO 2006-VIII). In plus, Curtea este chemata sa verifice daca modalitatea in care dreptul intern este interpretat si aplicat, chiar si in caz de respectare a cerintelor legale, produce efecte conforme cu principiile Conventiei (Beyeler impotriva Italiei [MC], nr. 33.202/96, §§ 108-110, CEDO 2000-I).
48. Pe de alta parte, ingerinta in dreptul de proprietate trebuie nu doar sa urmareasca un "scop legitim" conform "interesului general", ci si sa pastreze un raport rezonabil de proportionalitate intre mijloacele folosite si scopul urmarit prin orice masura aplicata de stat, inclusiv masurile destinate sa reglementeze folosinta bunurilor unui individ. Tocmai acest lucru este exprimat de notiunea de "just echilibru" ce trebuie pastrat intre cerintele interesului general al comunitatii si imperativele de aparare a drepturilor fundamentale ale omului. In cauzele legate de functionarea unei legislatii de amploare privind locuintele, aceasta apreciere poate sa se refere nu numai la intinderea ingerintei statului in libertatea contractuala si la relatiile contractuale de pe piata locativa, dar si la existenta unor garantii procedurale si a altora menite sa asigure ca functionarea sistemului si impactul sau asupra drepturilor patrimoniale ale proprietarului nu sunt nici arbitrare, nici imprevizibile. Incertitudinea - fie ea legislativa, administrativa sau legata de practicile urmate de autoritati - este un factor care trebuie luat in calcul pentru a aprecia conduita statului. Intr-adevar, atunci cand este vorba de o chestiune de interes general, autoritatile publice sunt obligate sa reactioneze in timp util, in mod corect si cu cea mai mare coerenta (vezi, mutatis mutandis, Broniowski, citata anterior, § 151, si Hutten-Czapska, citata anterior, §§ 167-168).
2. Aplicarea in speta a principiilor mentionate mai sus
49. Curtea constata mai intai ca in speta nu se contesta ca prevederile legale interne ce prelungesc de drept contractele de inchiriere, in special Legea nr. 17/1994 a carei aplicare de catre Curtea de Apel Bucuresti a dus la mentinerea familiei D. in apartamentul reclamantei, reprezinta o reglementare de folosinta a bunurilor si ca, prin urmare, intra in joc al doilea alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1 (Hutten-Czapska, citata anterior, §§ 160-161).
50. In continuare, Curtea observa ca ingerinta litigioasa a fost intemeiata in ultima instanta pe Legea nr. 17/1994. Aceasta prevedea ca, indiferent care ar fi proprietarul, contractele de inchiriere referitoare la spatii cu destinatia de locuinta a caror inchiriere era reglementata prin Legea nr. 5/1973 se prelungeau de drept pentru o perioada de 5 ani, fara modificarea conditiilor contractuale.
51. Reiterand ca principiul legalitatii presupune si existenta unor norme de drept intern suficient de accesibile, precise si previzibile in aplicarea lor, Curtea observa ca, in anumite privinte, Legea nr. 17/1994 era lipsita de precizie. In special, aceasta lege nu prevedea procedura in baza careia fostii proprietari carora li s-au restituit bunurile nationalizate dupa intrarea in vigoare a legii puteau sa incheie contracte de inchiriere cu fostii chiriasi ai statului si nici nu continea vreo prevedere de sanctionare in caz de refuz al acestora de a-i recunoaste pe proprietari ca atare si de a incheia contracte de inchiriere cu acestia din urma (paragrafele 26 si 28 de mai sus).
52. Curtea apreciaza ca, in ciuda jurisprudentei interne divergente in materie de aplicare in timp a unei legi noi (paragrafele 39-41 de mai sus), trebuie constatat ca ingerinta litigioasa era compatibila cu cerinta de legalitate. Totusi, aceasta observa ca elementul de imprecizie constatat in Legea nr. 17/1994 si gradul de previzibilitate al aplicarii acestei legi in speta sunt luate in considerare la analiza conformitatii masurii litigioase cu cerintele de just echilibru intre interesele de fata (vezi, mutatis mutandis, Beyeler, citata anterior, §§ 108 si 110).
53. In ceea ce priveste scopul urmarit de ingerinta litigioasa, Curtea admite impreuna cu Guvernul ca ingerinta in cauza urmarea un scop legitim conform cu interesul general, si anume protectia sociala a chiriasilor intr-un context caracterizat printr-o criza de locuinte cu chirie moderata.
54. In ceea ce priveste respectarea justului echilibru intre interesele in cauza, Curtea reaminteste ca implementarea de catre autoritatile nationale a unui sistem de protectie a chiriasilor nu este criticabil in sine, avand in vedere in special larga marja de apreciere permisa de al doilea alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1. Totusi, din moment ce un astfel de sistem prezinta riscul de a impune locatorului o sarcina excesiva in ceea ce priveste posibilitatea de a dispune de propriul bun, autoritatile sunt obligate sa stabileasca proceduri sau mecanisme legislative previzibile si coerente, prevazand anumite garantii pentru ca punerea lor in aplicare si incidenta lor asupra dreptului de proprietate al locatorului sa nu fie nici arbitrare, nici imprevizibile (Radovici si Stanescu, § 76).
55. In speta, Curtea observa in primul rand ca, la datele de 21 si 28 iunie 1995, autoritatile au informat-o pe reclamanta si pe familia D. ca, avand in vedere rezilierea contractului de inchiriere al acesteia din urma cu societatea T., ele trebuiau sa isi rezolve relatiile contractuale fie pe cale amiabila, fie printr-o actiune in justitie. Or, din dosar reiese ca familia D. a refuzat, in mod repetat, sa incheie un contract de inchiriere cu reclamanta sau sa ii plateasca o chirie. Pe de alta parte, Curtea constata ca actiunea in evacuare introdusa de reclamanta, intemeiata pe Legea nr. 114/1996 si pe OUG nr. 40/1999, a fost respinsa, desi partea interesata si-a motivat actiunea si prin neplata chiriei de catre ocupantii apartamentului sau. In plus, Curtea reaminteste ca a constatat deja in decizia sa privind admisibilitatea prezentei cereri ca procedura de evacuare intemeiata pe art. 24 din Legea nr. 114/1996 nu era eficienta in speta [Tarik impotriva Romaniei (dec.), nr. 75.849/01, 14 iunie 2007].
56. Curtea mai reaminteste ca a statuat in alte cauze referitoare la concilierea intereselor opuse ale proprietarilor si ale chiriasilor ca sarcina sociala si financiara pe care o presupun transformarea si reforma locuintelor intr-o tara nu se poate cladi pe un anumit grup social, indiferent de importanta intereselor celuilalt grup sau ale colectivitatii in ansamblul ei (vezi, mutatis mutandis, Hutten-Czapska, citata anterior, § 225, si Radovici si Stanescu, citata anterior, § 88 in fine). Or, in speta, Curtea observa ca Legea nr. 17/1994, pe care s-a bazat Curtea de Apel Bucuresti, nu numai ca a prelungit cu 5 ani contractele de inchiriere ale fostilor chiriasi, dar a si mentinut in aceasta perioada aceleasi conditii contractuale ca cele stabilite de Legea nr. 5/1973, inclusiv criteriile de calcul al chiriei, fara a lua in considerare inflatia puternica cu care se confrunta tara la data respectiva (paragrafele 26-30 de mai sus).
57. In sfarsit, tinand cont de circumstantele spetei si de jurisprudenta sa in materie, Curtea apreciaza ca nu se poate considera ca intrarea in vigoare a OUG nr. 40/1999 a remediat situatia reclamantei. In acest sens, ea reaminteste ca a statuat deja ca prevederile defectuoase si lacunele constatate in OUG nr. 40/1999 in cazul proprietarilor care nu au trimis ocupantilor apartamentului lor notificarea necesara in termenul prevazut de ordonanta din cauza unor litigii nesolutionate cu acestia i-au facut pe proprietarii respectivi sa sufere o sarcina disproportionata (Radovici si Stanescu, citata anterior, § 88).
58. In lumina celor de mai sus, Curtea considera ca restrictiile suferite de reclamanta de-a lungul mai multor ani in ceea ce priveste folosinta apartamentului sau si in special imposibilitatea de a incasa o chirie in care s-a aflat din cauza prevederilor defectuoase si a lacunelor constatate in Legea nr. 17/1994 si in OUG nr. 40/1999 nu au pastrat un just echilibru intre protectia dreptului persoanei la respectarea bunurilor sale si cerintele interesului general.
Prin urmare, a avut loc incalcarea art. 1 din Protocolul nr. 1.

II. Asupra pretinsei incalcari a art. 6 § 1 din Conventie

59. Reclamanta se plange de inechitatea procedurii in fata Curtii de Apel Bucuresti. In aceasta privinta, ea sustine ca instanta nu a analizat pe fond toate motivele actiunii in evacuare si ca a inlaturat in mod arbitrar aplicarea in speta a OUG nr. 40/1999. Ea invoca in esenta art. 6 § 1 din Conventie, care prevede urmatoarele, in partea sa relevanta in speta:
"Orice persoana are dreptul la judecarea in mod echitabil (...) a cauzei sale, de catre o instanta (...), care va hotari (...) asupra incalcarii drepturilor si obligatiilor sale cu caracter civil (...)"
60. Guvernul considera ca reclamanta a avut ocazia sa raspunda la motivele de recurs formulate de familia D. in fata Curtii de Apel Bucuresti si, in special, la cel intemeiat pe incalcarea prevederilor legale privind protectia chiriasilor de catre instantele de fond si apel. Pe de alta parte, Guvernul apreciaza ca la termenul de judecata din 22 februarie 2001 partile au avut ocazia sa dezbata in sedinta publica si sa isi prezinte argumentele in sprijinul sau impotriva recursului familiei D. Reclamanta si-ar fi reiterat astfel argumentele referitoare la refuzul chiriasilor de a raspunde la notificarea facuta in temeiul OUG nr. 40/1999 si la neplata de catre acestia a chiriei pe care sustinea ca avea dreptul sa o incaseze.
61. In ceea ce priveste modul in care si-a motivat Curtea de Apel Bucuresti decizia din 28 februarie 2001, Guvernul face trimitere la jurisprudenta Curtii (Ruiz Torija impotriva Spaniei, hotararea din 9 decembrie 1994, seria A nr. 303-A, p. 12, § 29, si Garcia Ruiz impotriva Spaniei [MC], nr. 30.544/96, § 26, CEDO 1999-I) si apreciaza ca, in masura in care Curtea de Apel Bucuresti a inlaturat aplicarea OUG nr. 40/1999 in speta, ea nu avea niciun motiv sa raspunda la celelalte argumente ale reclamantei, intemeiate pe aceeasi prevedere legala.
62. Reclamanta contesta argumentele Guvernului si considera ca modul in care Curtea de Apel Bucuresti a pronuntat decizia din 28 februarie 2001 i-a incalcat dreptul la un proces echitabil.
63. Avand in vedere aprecierea asupra spetei si concluziile sale (paragrafele 49-58 de mai sus), Curtea considera ca nu este cazul sa statueze asupra fondului acestui capat de cerere (vezi, mutatis mutandis, Popescu si Toader impotriva Romaniei, nr. 27.086/02, 8 martie 2007).

III. Asupra aplicarii art. 41 din Conventie

64. Conform art. 41 din Conventie,
"Daca Curtea declara ca a avut loc o incalcare a Conventiei sau a protocoalelor sale si daca dreptul intern al inaltei parti contractante nu permite decat o inlaturare incompleta a consecintelor acestei incalcari, Curtea acorda partii lezate, daca este cazul, o reparatie echitabila."

A. Prejudiciu

65. Reclamanta solicita suma de 43.500 euro (EUR) cu titlu de daune materiale pe care considera ca le-a suferit din cauza neplatii chiriilor pentru apartamentul sau incepand cu luna iunie 1995 si pe care a evaluat-o pe baza unei chirii lunare de 300 EUR. In plus, aceasta solicita suma de 30.000 EUR cu titlu de daune morale pentru repararea neplacerilor si a suferintelor rezultate din imposibilitatea de a se folosi de propriul bun.
66. Guvernul apreciaza ca pretentia reclamantei privind prejudiciul material este de tip speculativ si ca, in plus, aceasta cerere nu se poate referi decat la perioada ulterioara pronuntarii deciziei din data de 28 februarie 2001 a Curtii de Apel Bucuresti. Acesta adauga ca reclamanta ar fi putut obtine in justitie plata chiriilor datorate de familia D. prin intermediul unei actiuni in evacuare, intemeiata pe OUG nr. 40/1999 si introdusa dupa expirarea perioadei de prelungire a contractului de inchiriere, si ca, prin urmare, dreptul intern permitea inlaturarea prejudiciului material datorat comportamentului ilegal al chiriasului. Totusi, admitand ca neplata chiriilor de catre ocupantii apartamentului sau i-a cauzat partii interesate un prejudiciu material, Guvernul considera ca trebuie tinut cont de faptul ca, la data respectiva, reclamanta nu putea obtine in baza prevederilor OUG nr. 40/1999 decat o chirie limitata.
67. In ceea ce priveste cererea de daune morale a reclamantei, Guvernul considera ca acest prejudiciu este suficient compensat prin constatarea incalcarii art. 1 din Protocolul nr. 1.
68. In ceea ce priveste cererea de daune materiale, Curtea a constatat in speta o incalcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 din cauza restrictiilor suportate de reclamanta timp de mai multi ani in ceea ce priveste folosinta apartamentului sau. Aceasta a recunoscut in special imposibilitatea in care s-a aflat partea interesata, din cauza prevederilor defectuoase si a lacunelor constatate in Legea nr. 17/1994 si in OUG nr. 40/1999, de a obtine obligarea chiriasilor la plata unei chirii. Acordarea unei sume pentru lipsa de folosinta a apartamentului sau este, asadar, direct legata de incalcarea constatata. Mai mult, Curtea observa ca in speta, ca si in cauza Popescu si Toader mentionata mai sus, familia D. continua sa ocupe apartamentul reclamantei fara sa ii plateasca o chirie oarecare.
69. Admitand faptul ca reclamanta a suferit in mod incontestabil un prejudiciu material din cauza incalcarii constatate, Curtea apreciaza ca elementele aflate la dosar nu ii permit sa stabileasca cu exactitate amploarea prejudiciului suportat efectiv.
70. In ceea ce priveste cererea de daune morale a partii interesate, Curtea considera ca frustrarea rezultata din restrictiile suferite de reclamanta timp de mai multi ani in legatura cu folosinta apartamentului sau nu poate fi reparata prin simpla constatare a incalcarii facuta in prezenta hotarare.
71. In aceste conditii, tinand cont de toate elementele de care dispune si statuand in echitate, conform art. 41 din Conventie, Curtea ii aloca reclamantei suma de 8.000 EUR, cu titlu de prejudiciu global.

B. Cheltuieli de judecata


72. Reclamanta mai solicita acordarea unei sume ce urmeaza a fi stabilita de Curte, pentru rambursarea cheltuielilor de judecata angajate in fata instantelor interne si a cheltuielilor de secretariat (traduceri, corespondenta, fotocopii, telefon etc.), insa nu a furnizat niciun document justificativ in sprijinul cererii sale.
73. Guvernul nu se opune acordarii unei sume pentru cheltuielile de judecata, atat timp cat este vorba de cheltuieli reale, necesare si rezonabile.
74. Conform jurisprudentei Curtii, un reclamant nu poate obtine rambursarea cheltuielilor sale de judecata decat in masura in care li s-a stabilit realitatea, necesitatea si caracterul rezonabil al cuantumului. In lipsa oricarui document justificativ, Curtea nu ii acorda reclamantei nicio suma cu acest titlu.
C. Dobanzi moratorii
75. Curtea considera potrivit ca rata dobanzii moratorii sa se bazeze pe rata dobanzii facilitatii de imprumut marginal a Bancii Centrale Europene, majorata cu trei puncte procentuale.

Pentru aceste motive, In unanimitate, Curtea
1. hotaraste ca a avut loc incalcarea art. 1 din Protocolul nr. 1;
2. hotaraste ca nu este cazul sa analizeze pe fond capatul de cerere intemeiat pe art. 6 § 1 din Conventie;
3. hotaraste:
a) ca statul parat sa ii plateasca reclamantei, in cel mult 3 luni de la data ramanerii definitive a prezentei hotarari conform art. 44 § 2 din Conventie, 8.000 EUR (opt mii euro) cu titlu de daune materiale si morale, precum si orice suma care ar putea fi datorata cu titlu de impozit;
b) ca, incepand de la expirarea termenului mentionat mai sus si pana la efectuarea platii, aceasta suma sa se majoreze cu o dobanda simpla avand o rata egala cu cea a facilitatii de imprumut marginal a Bancii Centrale Europene valabila in aceasta perioada, majorata cu trei puncte procentuale;
4. respinge cererea de reparatie echitabila in rest.
Intocmita in limba franceza, apoi comunicata in scris la data de 7 februarie 2008, in aplicarea art. 77 §§ 2 si 3 din Regulament.


Bostjan M. Zupancic, Santiago Quesada,
presedinte grefier

Curtea Europeana a Drepturilor Omului (Sectia a III-a), statuand in cadrul unei camere formate din: Josep Casadevall, presedinte, Elisabet Fura-Sandström, Corneliu Birsan, Boštjan M. Zupančič, Alvina Gyulumyan, Egbert Myjer, Luis López Guerra, judecatori, si Santiago Quesada, grefier de sectie, dupa ce a deliberat in camera de consiliu la data de 1 aprilie 2008, pronunta urmatoarea hotarare, adoptata la aceasta data:

Procedura

1. La originea cauzei se afla o cerere (nr. 30.390/02) indreptata impotriva Romaniei, prin care 2 cetateni ai acestui stat, domnii Dumitru Stancu si Ion Danut Stancu (reclamantii) au sesizat Curtea la data de 17 mai 2001, in temeiul art. 34 din Conventia pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale (Conventia).
2. Reclamantii sunt reprezentati de domnii E. Crangariu si D. Dragoi, avocati in Bucuresti. Guvernul roman (Guvernul) este reprezentat de agentul sau, domnul R.-H. Radu, de la Ministerul Afacerilor Externe.
3. La data de 18 mai 2007 Curtea a decis sa comunice Guvernului cererea. Invocand prevederile art. 29 § 3 din Conventie, ea a decis analizarea in acelasi timp a admisibilitatii si a temeiniciei cauzei.


In Fapt

I. Circumstantele cauzei

4. Reclamantii s-au nascut in anul 1946 si, respectiv, 1958 si locuiesc in Bucuresti si, respectiv, in satul Ulmi (Dambovita).

A. Reconstituirea dreptului de proprietate in temeiul Legii nr. 18/1991


5. S.I. si S.M., bunicii reclamantilor, erau proprietarii unui teren in suprafata de 5 ha, situat pe malul lacului Mamaia, in apropierea Marii Negre. La data de 14 februarie 1953, ei au donat terenul statului.
6. La data de 11 martie 1991, in calitate de mostenitoare a lui S.I., S.M. a solicitat comisiei locale pentru aplicarea Legii fondului funciar nr. 18/1991 (Legea nr. 18/1991 si comisia locala) sa ii reconstituie dreptul de proprietate asupra terenului in suprafata de 5 ha, mentionat mai sus, pe amplasamentul pe care il detinuse in momentul donatiei din anul 1953. S.M. a precizat ca avea 3 mostenitoare, dintre care una era mama reclamantilor. Conform sustinerilor reclamantilor, in aceeasi zi si sub acelasi numar de inregistrare, ei insisi formulasera o cerere in nume propriu pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenului in discutie. Din dosar reiese ca reclamantii au depus o astfel de cerere la data de 29 august 1991 la Primaria Constanta, in temeiul Legii nr. 18/1991.
7. Intemeindu-se pe o propunere a comisiei locale, pe care reclamantii au contestat-o la data de 6 septembrie 1991, sustinandu-si dreptul in temeiul Legii nr. 18/1991, si pe Decizia din 24 martie 1992 a Comisiei Judetene Constanta pentru aplicarea aceleiasi legi, Prefectura Constanta (prefectura) a emis la data de 25 februarie 1993 un titlu de proprietate in favoarea lui S.M., reconstituindu-i dreptul de proprietate asupra unei suprafete de 5 ha de teren. Reconstituirea s-a facut pentru 4,50 ha, prin echivalent in actiuni la o societate agricola, iar pentru restul de 0,50 ha, prin acordarea unui teren situat in extravilanul orasului Constanta, pe un alt amplasament decat cel detinut de S.M. si S.I. inainte de anul 1953.

B. Actiunea avand ca obiect anularea titlului de proprietate si restituirea terenului pe vechiul amplasament


8. La data de 9 aprilie 1993, reclamantii, precum si ceilalti mostenitori ai lui S.I., inclusiv S.M., au sesizat Tribunalul Judetean Constanta cu o actiune in contencios administrativ, indreptata impotriva prefecturii si avand ca obiect anularea titlului de proprietate emis la data de 25 februarie 1993. Intemeindu-se pe art. 12 si 37 din Legea nr. 18/1991, ei au sustinut ilegalitatea titlului de proprietate motivat prin aceea ca
restituirea terenului in suprafata de 0,50 ha nu fusese facuta pe vechiul amplasament, care era liber de orice constructie, si ca in virtutea calitatii lor de mostenitori ai lui S.I. trebuia sa fie in egala masura si titularii titlului de proprietate eliberat lui S.M.
9. Dupa ce a retinut ca S.M. si-a modificat cererea astfel incat sa i se restituie terenul in suprafata de 5 ha, prin Sentinta din data de 9 iunie 1993, Tribunalul Judetean Constanta si-a declinat competenta de solutionare in favoarea Sectiei civile a Judecatoriei Constanta, cu motivarea ca titlul de proprietate contestat intrase in circuitul civil.
10. La termenul de judecata din 19 aprilie 1994, la cererea instantei, reclamantii au precizat ca obiectul principal al actiunii era anularea titlului de proprietate din 25 februarie 1993 si au solicitat administrarea unei expertize tehnice pentru a se identifica vechiul amplasament al terenului in suprafata de 0,50 ha. Dupa ce a amanat judecarea cauzei pentru a dispune efectuarea a doua expertize topografice si pentru a audia martori, stabilind termenele la intervale de aproximativ doua luni, si dupa ce a renuntat la administrarea unei probe cu interogatoriul luat lui S.M., din cauza varstei sale foarte inaintate, prin Sentinta din data de 12 septembrie 1995, judecatoria, in complet de 2 judecatori din care facea parte M.P., a respins Actiunea ca inadmisibila, retinand lipsa de calitate procesuala activa. In ceea ce ii priveste pe reclamanti, instanta a precizat ca acestia au depus tardiv la comisia locala, la data de 6 septembrie 1991, cererea de reconstituire a dreptului lor de proprietate in temeiul Legii nr. 18/1991. In ceea ce ii priveste pe ceilalti mostenitori ai lui S.I., inclusiv S.M., instanta a precizat ca acestia nu au semnat cererea introductiva de instanta.
11. Reclamantii au formulat apel impotriva sentintei mai sus mentionate in fata Tribunalului Judetean Constanta. Conform afirmatiilor reclamantilor, judecatoarea M.P. a facut parte din completul de judecata la mai multe termene, inainte sa se abtina, cererea lor de recuzare fiind respinsa. Instanta a stabilit un prim termen de judecata pentru data de 20 mai 1996 si a amanat procesul in mai multe randuri, in special din cauza unor nereguli privind procedura de citare a partilor.
12. Statuand intr-un nou complet de judecata, Tribunalul Judetean Constanta a audiat partile pe fondul cauzei si, prin Decizia din data de 26 martie 1997, a admis apelul reclamantilor si a trimis cauza spre rejudecare in fata judecatoriei. Acesta a statuat ca reclamantii aveau calitate procesuala activa deoarece cererea lui S.M. din data de 11 martie 1991 fusese facuta si in numele lor, in termenul impus de Legea nr. 18/1991. Pe de alta parte, tribunalul a observat ca S.M. decisese sa se alature actiunii formulate prin cererea introductiva de instanta a reclamantilor.
13. In luna iulie 1997, S.M. a decedat, procedura fiind continuata de mostenitorii sai, printre care se numara si cei 2 reclamanti.
14. Dupa ce a tinut o prima sedinta de judecata la data de 3 septembrie 1997, prin Sentinta din 17 septembrie 1997 Judecatoria Constanta a respins actiunea reclamantilor. Pe de o parte, aceasta a aratat ca titlul de proprietate din 25 februarie 1993 fusese legal emis numai in favoarea lui S.M., deoarece celelalte persoane indreptatite, printre care si reclamantii, nu dovedisera ca au solicitat, in calitate de mostenitori ai lui S.I., reconstituirea dreptului de proprietate in termenul de 30 de zile prevazut de Legea nr. 18/1991. Pe de alta parte, instanta a hotarat ca celalalt capat de cerere, referitor la amplasamentul terenului in suprafata de 0,50 ha, trebuia respins deoarece, in temeiul art. 11 alin. (8) din Legea nr. 18/1991, instantele
nationale erau competente doar sa controleze existenta dreptului de proprietate invocat si suprafata de teren la care aveau dreptul partile interesate.
15. Reclamantii au formulat apel impotriva sentintei de mai sus, primul termen de judecata fiind stabilit de Tribunalul Judetean Constanta pentru data de 6 mai 1998. Dupa ce a amanat procesul in mai multe randuri, in special din cauza unor nereguli privind procedura de citare a partilor, si dupa ce a suspendat procesul timp de doua luni din cauza lipsei partilor citate legal, prin Decizia din data de 28 noiembrie 1999 Tribunalul Judetean Constanta a respins apelul reclamantilor ca nefondat. Printre altele, el a precizat ca cererea din data de 11 martie 1991 nu putea fi luata in considerare de instanta, in masura in care reclamantii au recunoscut ca ea fusese facuta de S.M.
16. Reclamantii au formulat recurs impotriva Deciziei din data de 28 noiembrie 1999, care a fost inregistrat la data de 27 martie 2000 la Curtea de Apel Constanta, primul termen de judecata fiind stabilit pentru data de 3 octombrie 2000. Ei au aratat, printre altele, ca vechiul amplasament pe care il revendicau era situat in anul 1990 in intravilanul agricol al orasului Constanta, astfel incat punerea in posesie a lui S.M. ar fi trebuit sa se faca pe vechiul amplasament.
17. Prin Decizia definitiva din data de 9 ianuarie 2001 curtea de apel a respins recursul si a confirmat respingerea actiunii, statuand ca din dosar nu reiesea ca reclamantii ar mai fi facut inca o cerere, in afara de cea din 11 martie 1991 a lui S.M., pentru a li se reconstitui dreptul de proprietate conform Legii nr. 18/1991. Pe de alta parte, curtea de apel a constatat ca, in orice caz, in urma decesului lui S.M., mostenitorii acesteia puteau beneficia de titlul de proprietate litigios. Curtea de apel a precizat ca, in ciuda atitudinii inconstante a lui S.M. de-a lungul procedurii, trebuia confirmat, in ceea ce priveste cererea legata de amplasamentul terenului in suprafata de 0,50 ha din intravilanul sau extravilanul unei localitati, ca instantele nationale nu erau competente in materie, conform art. 11 alin. (8) din Legea nr. 18/1991. Facand trimitere la art. 36 din regulamentul de aplicare a legii mentionate mai sus, curtea de apel a statuat ca numai autoritatile administrative locale erau competente in ceea ce priveste amplasamentul terenurilor restituite in temeiul Legii nr. 18/1991.


C. Procedura intemeiata pe Legea nr. 10/2001

18. Prin Sentinta din data de 2 octombrie 2007 Tribunalul Constanta a admis actiunea introdusa de reclamanti in temeiul Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al imobilelor nationalizate in mod abuziv si, constatand ca Primaria Constanta nu a raspuns la notificarea facuta de partile interesate in anul 2002, referitoare la retrocedarea unui teren in suprafata de 3 ha ce facea parte din terenul de 5 ha mentionat mai sus, el a obligat primaria sa adopte o decizie motivata in legatura cu aceasta cerere. Sentinta mentionata mai sus a ramas definitiva prin neapelare.

II. Dreptul si practica interna pertinente

19. In ceea ce priveste competenta instantelor in analiza deciziilor comisiilor administrative cu atributii privind aplicarea Legii nr. 18/1991, aspectele esentiale ale reglementarii interne relevante, si anume fragmentele din Legea nr. 18/1991, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 37 din 20 februarie 1991 si republicata la data de 5 ianuarie 1998, dupa modificarile ce i-au fost aduse prin Legea nr. 169/1997, sunt descrise in Hotararea Glod impotriva Romaniei (nr. 41.134/98, §§ 22—24, 16 septembrie 2003).
20. Jurisprudenta interna divergenta referitoare la competenta instantelor de a analiza legalitatea modului in care comisiile administrative stabileau amplasamentul terenurilor ce trebuiau restituite in temeiul Legii nr. 18/1991 a fost rezumata in Hotararea Hauler impotriva Romaniei (nr. 67.703/01, §§ 19—21, 12 iulie 2007). Dupa modificarea Legii nr. 18/1991 prin Legea nr. 169/1997 si Legea nr. 1/2000, in sensul intinderii, de acum inainte, nelimitate a competentei instantelor chemate sa statueze asupra legalitatii deciziilor administrative ale comisiilor, marea majoritate a instantelor interne au statuat ca instantele aveau competenta sa analizeze legalitatea modului in care comisiile au stabilit amplasamentul terenurilor ce trebuiau atribuite reclamantilor (deciziile din 6 februarie 2002, 13 mai 2003 si 27 iunie 2005 ale curtilor de apel Timisoara, Targu Mures si, respectiv, Bacau; a contrario, deciziile din 5 aprilie 2000 si 3 iunie 2005 ale curtilor de apel Oradea si, respectiv, Craiova).
21. Art. 13 din Legea nr. 18/1991 prevedea ca in regiunile de campie punerea in posesie a persoanelor indreptatite asupra unor terenuri situate in afara zonei construibile a unei localitati (extravilan) este realizata de comisia administrativa, nu neaparat pe vechiul amplasament detinut de partile interesate. Dupa modificarea acestei legi prin Legea nr. 1/2000, art. 2 prevede ca punerea in posesie se face in mod normal pe vechiul amplasament, cu conditia ca acelasi teren sa nu le fi fost atribuit unor terti conform Legii nr. 18/1991. In ceea ce priveste terenurile situate in intravilanul unei localitati, Legea nr. 18/1991, interpretata prin jurisprudenta in materie, prevedea principiul atribuirii de terenuri pe vechiul amplasament, in special daca terenul nu le fusese atribuit unor terti, inainte de intrarea in
Vigoare a legii, pentru a-si construi case (deciziile din 29 martie si 4 iulie 1997 ale Curtii Supreme de Justitie si Decizia nr. 1.970 din 12 octombrie 2000 a Curtii de Apel Bacau). In mai multe cauze, instantele interne au statuat pe fond ca, in temeiul art. 13 din Legea nr. 18/1991, fiind vorba chiar de terenurile situate in regiunile de campie, refuzul comisiilor administrative de a pune persoanele indreptatite in posesie pe vechiul amplasament nu trebuie sa fie arbitrar, ci justificat (deciziile nr. 449/1994, 9/1995 si 228/1996 ale Curtii de Apel Galati si nr. 944 din 15 mai 1996 a Curtii Supreme de Justitie; a contrario, Decizia din 25 aprilie 1995 a Curtii de Apel Galati).

In Drept


I. Asupra pretinselor incalcari ale art. 6 § 1 si art. 13 din Conventie

22. Reclamantii sustin ca nu au beneficiat de dreptul de acces la o instanta in ceea ce priveste cererea lor referitoare la amplasamentul terenului restituit in baza Legii nr. 18/1991 si se plang de durata excesiva si de inechitatea procedurii respective.
Ei invoca art. 6 § 1 din Conventie si, in ceea ce priveste primul si al treilea capat de cerere mentionate mai sus, ei invoca si art. 13 din Conventie, care prevad urmatoarele in partile lor relevante:

ARTICOLUL 6 § 1
„Orice persoana are dreptul la judecarea in mod echitabil (...) si intr-un termen rezonabil a cauzei sale, de catre o instanta 28 independenta si impartiala (...) care va hotari (...) asupra incalcarii drepturilor si obligatiilor sale cu caracter civil (...).”

ARTICOLUL 13
„Orice persoana, ale carei drepturi si libertati recunoscute de prezenta conventie au fost incalcate, are dreptul sa se adreseze efectiv unei instante nationale, chiar si atunci cand incalcarea s-ar datora unor persoane care au actionat in exercitarea atributiilor lor oficiale.”
A. Asupra refuzului instantelor interne de a analiza problema reconstituirii dreptului de proprietate al reclamantilor asupra terenului in cauza pe vechiul amplasament

1. Asupra admisibilitatii
23. In primul rand, Curtea reaminteste ca, atunci cand dreptul revendicat este, ca in cazul de fata, un drept cu caracter civil, art. 6 § 1 constituie o lex specialis comparativ cu art. 13, ale carui garantii sunt absorbite de aceasta [vezi hotararile Brualla Gómez de la Torre impotriva Spaniei, Hotararea din 19 decembrie 1997, Culegere de hotarari si decizii 1997-VIII, § 41 si Cordova (nr. 2) impotriva Italiei nr. 45.649/99, § 71, CEDO 2003)]. Prin urmare, nu se va statua asupra capatului de cerere intemeiat pe incalcarea art. 13 din Conventie, iar Curtea va analiza acest capat de cerere numai din perspectiva art. 6 § 1 din Conventie (Ong impotriva Frantei, nr. 348/03, § 31,14 noiembrie 2006).
Curtea constata ca acest capat de cerere nu este vadit neintemeiat in sensul art. 35 § 3 din Conventie. Mai mult, ea constata ca acesta nu este lovit de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, trebuie declarat admisibil.

2. Asupra fondului
24. Reclamantii se plang de faptul ca deciziile luate de comisiile locala si judeteana si de prefectura asupra amplasamentului terenului in suprafata de 0,50 ha, astfel cum figura el in titlul de proprietate din 25 februarie 1993, nu au fost supuse controlului ulterior al unui organ judiciar cu competenta deplina. Ei observa ca modificarile legislative aduse in aceasta privinta de Legea nr. 169/1997, dupa pronuntarea Sentintei din data de 17 septembrie 1997, nu au fost luate in considerare de instantele care au analizat cauza in apel si in ultima instanta.
25. Ținand cont de jurisprudenta Curtii in materie, Guvernul invita Curtea sa ia in considerare modificarile legislative adoptate prin Legea nr. 169/1997 in materie de competenta a instantelor in ceea ce priveste litigiile legate de Legea nr. 18/1991.
26. Curtea a analizat deja problema dreptului de acces la o instanta in cazul reclamantilor care, sesizand instantele interne cu o actiune ce urmarea controlul deciziilor luate de autoritatile locale pentru a stabili amplasamentul terenurilor atribuite in temeiul Legii nr. 18/1991, si-au vazut actiunea respinsa, fara a fi analizat fondul, din cauza competentei exclusive a comisiilor administrative in materie; aceasta a constatat incalcarea art. 6 § 1 din Conventie (Glod, citata anterior, §§ 35—40, si Hauler impotriva Romaniei, nr. 67.703/01, §§ 32—37, 12 iulie 2007).
27. Curtea considera ca Guvernul nu a furnizat niciun fapt sau argument convingator care sa poata duce la o concluzie diferita in speta. In mod special, aceasta observa ca, la fel ca si in Cauza Hauler, citata anterior, reclamantii au sesizat instantele cu o actiune referitoare, printre altele, la analiza dreptului lor, ca persoane indreptatite ale lui S.M., de a li se reconstitui dreptul de proprietate asupra unui teren in suprafata de 0,50 ha pe vechiul amplasament, si nu pe un alt amplasament ce fusese stabilit de autoritatile administrative locale si pe care il considerau mai putin avantajos. Desi, in Cauza Glod, citata anterior, Curtea a luat act cu interes de modificarea legislativa adusa prin Legea nr. 169/1997, referitoare la competenta, de atunci nelimitata, a instantelor chemate sa statueze asupra legalitatii deciziilor administrative ale comisiei (Cauza Glod,
citata anterior, § 38), ea observa ca, in speta, Curtea de Apel Constanta s-a declarat necompetenta, in Decizia din data de 9 ianuarie 2001, sa analizeze daca reclamantii aveau dreptul legal de a li se reconstitui dreptul de proprietate asupra terenului in suprafata de 0,50 ha pe vechiul amplasament, avand in vedere competenta exclusiva a comisiilor locale in materie. Or, art. 6 § 1 din Conventie prevede ca deciziile luate de autoritatile administrative care nu respecta ele insele cerintele acestei prevederi, cum este cazul de fata, sa fie supuse controlului ulterior al unui organ judiciar cu competenta deplina (vezi, mutatis mutandis, Glod, citata anterior, §§ 35—36).
28. In lumina celor de mai sus, Curtea apreciaza ca refuzul instantelor interne de a analiza problema dreptului reclamantilor, in temeiul Legii nr. 18/1991, de a li se reconstitui dreptul de proprietate asupra terenului in cauza pe vechiul amplasament, problema lasata la discretia autoritatilor administrative, a adus atingere esentei insesi a dreptului lor de acces la o instanta (vezi, mutatis mutandis, Hauler, citata anterior, § 36, si Terra Woningen impotriva Olandei, Hotararea din 17 decembrie 1996, Culegere 1996-VI; pp. 2122—2123, §§ 52—55).
29. Aceste elemente ii sunt suficiente Curtii pentru a constata ca a avut loc incalcarea art. 6 § 1 din Conventie.

B. Asupra duratei procedurii
30. Procedura in discutie a inceput la data de 9 aprilie 1993, insa perioada ce trebuie luata in calcul a inceput abia la data intrarii in vigoare a Conventiei in privinta Romaniei, adica 20 iunie 1994. Totusi, pentru a aprecia caracterul rezonabil al perioadei scurse de la aceasta data, trebuie tinut cont de stadiul in care se afla cauza la momentul respectiv, si anume in prima instanta, dupa mai mult de un an si doua luni de procedura. Perioada in discutie s-a incheiat la data de 9 ianuarie 2001. Prin urmare, perioada ce trebuie luata in considerare este de aproximativ 6 ani si 6 luni pentru 3 grade de competenta si 5 instante.

1. Asupra admisibilitatii
31. Curtea constata ca acest capat de cerere nu este vadit neintemeiat in sensul art. 35 § 3 din Conventie. Mai mult, Curtea constata ca acesta nu este lovit de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, trebuie declarat admisibil.

2. Asupra fondului
32. Reclamantii se plang de durata excesiva a procedurii privind anularea titlului de proprietate si restituirea terenului pe vechiul amplasament, considerand ca aceasta cauza nu era complexa si ca autoritatile sunt raspunzatoare de viciile procedurii de citare a partilor care au prelungit procedura.
33. Guvernul considera ca durata procedurii nu a fost nerezonabila, avand in vedere complexitatea cauzei, numarul partilor la procedura si faptul ca nu au existat perioade de inactivitate imputabile autoritatilor.
34. Curtea reaminteste faptul ca rezonabilitatea duratei unei proceduri se apreciaza in functie de circumstantele cauzei si, tinand cont de criteriile consacrate de jurisprudenta sa, in special de complexitatea cauzei, de comportamentul reclamantilor si de cel al autoritatilor competente, precum si de miza litigiului pentru partile interesate [vezi, printre multe altele, Frydlender impotriva Frantei (MC), nr. 30.979/96, § 43, CEDO 2000-VII].
35. Curtea a analizat in mai multe randuri cauze ce ridicau probleme similare cu cele ale cazului de fata si a constatat incalcarea art. 6 § 1 din Conventie (vezi Frydlender, citata anterior).
36. Dupa ce a analizat toate elementele ce i-au fost supuse analizei, Curtea considera ca Guvernul nu a expus niciun fapt sau argument care sa poata duce la o alta concluzie in cazul de fata. In primul rand, contrar argumentului Guvernului, din dosar nu reiese ca aceasta cauza era complexa, avand in vedere faptul ca actiunea a fost in final respinsa pe motivul ca partile interesate nu au putut dovedi ca au depus o cerere de restituire a terenului in termenul prevazut de Legea nr. 18/1991 si ca instantele nu erau competente sa analizeze problema amplasamentului terenului atribuit de autoritatile administrative.
In acest sens, ea observa ca sentinta din prima instanta, confirmata in caile de atac, a fost pronuntata dupa doua saptamani de la data primei sedinte de judecata (vezi paragraful 14 de mai sus). Pe de alta parte, Curtea observa ca desfasurarea procedurii a fost marcata in special de casarea cu trimitere spre rejudecare a primei sentinte pronuntate in prima instanta, ca urmare a analizei diferite de catre instante a Scrisorii din data de 11 martie 1991, de amanarea repetata a cauzei pentru noi termene de judecata din cauza unor vicii ale Procedurii de citare, precum si prin lungi intarzieri de circa 6 luni pana cand noul grad de jurisdictie sesizat cu dosarul a stabilit primul termen de judecata. Intarzierile ce rezulta din aceste amanari sunt imputabile autoritatilor. In ceea ce priveste comportamentul reclamantilor, daca necesitatea de a preciza obiectul actiunii si suspendarea procedurii pentru doua luni, in apel, au putut contribui, intr-o anumita masura, la prelungirea duratei procedurii, Curtea reitereaza faptul ca acestora nu li se poate reprosa ca au folosit diferitele cai de atac interne pentru a-si apara drepturile (Simon impotriva Frantei, nr. 66.053/01, § 31, 8 iunie 2004).
37. Prin urmare, Curtea apreciaza ca nici comportamentul reclamantilor, nici gradul de complexitate al cauzei nu explica durata procedurii, privita in ansamblul sau.
38. Ținand cont de cele de mai sus si de jurisprudenta sa in materie, Curtea apreciaza ca, in speta, durata procedurii litigioase nu respecta cerinta „termenului rezonabil”.
39. Prin urmare, a avut loc incalcarea art. 6 § 1.

C. Asupra echitatii procedurii
40. Reclamantii se plang de solutia si de inechitatea procedurii mentionate mai sus, in special de faptul ca instantele nu au analizat probele administrate la dosar in sprijinul cererii de anulare a titlului de proprietate din anul 1993, ceea ce a determinat si incalcarea dreptului lor la un recurs efectiv, garantat de art. 13 din Conventie, si de faptul ca judecatoarea M.P. a participat in cadrul mai multor sedinte de judecata de la Tribunalul Judetean Constanta, desi ea facuse parte si din completul de judecata care pronuntase Sentinta din data de 12 septembrie 1995.
41. Curtea reaminteste ca, in general, ea nu are competenta sa analizeze pretinsele erori de fapt sau de drept comise de o instanta interna [Garcίa Ruiz impotriva Spaniei (MC), nr. 30.544/96, § 28, CEDO 1999-I], interpretarea elementelor de proba si a legislatiei interne revenind in primul rand autoritatilor nationale si, in special, curtilor si tribunalelor (Brualla Gómez dela Torre impotriva Spaniei din 19 decembrie 1997, Culegere 1997—VIII, p. 2955, § 31). Rolul Curtii se limiteaza la a verifica compatibilitatea cu Conventia a efectelor unei astfel de interpretari. In mod special, in ceea ce priveste cererea de anulare a titlului de proprietate, Curtea observa ca reclamantii au beneficiat de o procedura contradictorie, avand posibilitatea sa isi expuna argumentele, si ca instantele au procedat la analiza efectiva a cererii lor, fara sa existe vreo urma de arbitrar in
hotararea de respingere a cererii. In ceea ce o priveste pe judecatoarea M.P., Curtea constata ca ea nu a facut parte din completul de judecata care a analizat fondul cauzei in fata Tribunalului Judetean Constanta, in apel (vezi paragrafele 11— 12 de mai sus), si observa, in orice caz, ca, dupa casarea cu trimitere spre rejudecare pronuntata de aceasta instanta, cauza a fost analizata in 3 grade de jurisdictie intr-un ciclu procedural complet.
42. Rezulta ca aceasta parte a cererii este vadit neintemeiata si trebuie respinsa in temeiul art. 35 §§ 3 si 4 din Conventie.

II. Asupra pretinsei incalcari a art. 1 din Primul Protocol aditional la Conventie
43. Reclamantii sustin o incalcare a dreptului lor la respectarea bunurilor din cauza refuzului instantelor interne de a analiza si de a le admite cererea privind reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenului lor situat pe vechiul amplasament detinut inainte de anul 1953. Ei invoca art. 1 din Protocolul nr. 1, care prevede urmatoarele:

ARTICOLUL 1 DIN PROTOCOLUL NR. 1
„Orice persoana fizica sau juridica are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decat pentru cauza de utilitate publica si in conditiile prevazute de lege si de principiile generale ale dreptului international. Dispozitiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le considera necesare pentru a reglementa folosinta bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contributii, sau a amenzilor.”

A. Asupra admisibilitatii
44. In ceea ce priveste restituirea catre reclamanti a terenului in discutie pe vechiul amplasament, Guvernul considera ca, tinand cont de prevederile legale relevante si de lipsa unei sentinte definitive favorabile, ei nu beneficiaza de un „bun” sau cel putin de o „speranta legitima” in privinta amplasamentului in litigiu.
45. Intemeindu-se pe deciziile administrative care le recunosc dreptul de a li se reconstitui dreptul de proprietate asupra unui teren in suprafata de 5 ha (vezi paragraful 7 de mai sus), pe prevederile Legii nr. 18/1991 si pe expertizele realizate in procedurile interne, reclamantii considera ca aveau cel putin o „speranta legitima” de a li se reconstitui dreptul de proprietate asupra terenului pe vechiul amplasament.
46. Curtea considera ca argumentul Guvernului ridica o exceptie de inadmisibilitate pentru incompatibilitate ratione materiae cu prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 si, avand in vedere natura cererii si elementele aflate la dosar, apreciaza ca aceasta exceptie trebuie unita cu fondul.
47. Pe de alta parte, constatand ca acest capat de cerere nu este lovit de niciun alt motiv de inadmisibilitate si avand in vedere legatura stransa dintre acest capat de cerere si cel intemeiat pe art. 6 § 1 din Conventie referitor la lipsa de acces la o instanta, Curtea il declara admisibil.

B. Asupra fondului
48. Avand in vedere constatarea privind dreptul de acces la o instanta, prevazut de art. 6 § 1 (paragrafele 26—29 de mai sus), Curtea apreciaza ca nu se impune sa analizeze separat daca in speta a avut loc incalcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 (Glod, citata anterior, § 46, Hauler, citata anterior, § 41, si Crisan impotriva Romaniei, nr. 42.930/98, § 32, 27 mai 2003). Pe de alta parte, aceasta concluzie scuteste Curtea sa se mai pronunte asupra exceptiei ridicate de Guvern (Moschopoulos- Veïnoglou si altii impotriva Greciei, nr. 32.636/05, § 35, 18 octombrie 2007).

III. Asupra aplicarii art. 41 din Conventie
49. Conform art. 41 din Conventie, „Daca Curtea declara ca a avut loc o incalcare a Conventiei sau a protocoalelor sale si daca dreptul intern al inaltei parti contractante nu permite decat o inlaturare incompleta a consecintelor acestei incalcari, Curtea acorda partii lezate, daca este cazul, o reparatie echitabila.”

A. Prejudiciu
50. Reclamantii solicita suma de 5.100.000 euro (EUR) cu titlu de prejudiciu material, suma ce reprezinta diferenta de valoare dintre terenul atribuit in anul 1993 si terenul situat pe vechiul amplasament, si suma de 30.000 EUR cu titlu de prejudiciu moral pe care l-ar fi suferit din cauza frustrarii si neplacerilor cauzate de incalcarea, in procedurile interne, a drepturilor lor garantate de Conventie si din cauza tratamentului suferit de primul reclamant in anii ʼ80 si ʼ90.
51. Guvernul face trimitere la observatiile sale privind art. 1 din Protocolul nr. 1 si considera ca nu trebuie sa fie reparat prejudiciul material pretins de reclamanti. In ceea ce priveste cererea de daune morale, el apreciaza ca reclamantii nu au dovedit nicio legatura de cauzalitate intre prejudiciul invocat si pretinsele incalcari ale Conventiei si, in subsidiar, ca o eventuala hotarare a Curtii de condamnare ar putea constitui, in sine, o reparatie satisfacatoare in acest sens. Pe de alta parte, el considera ca suma solicitata este excesiva, avand in vedere jurisprudenta Curtii.
52. Curtea constata ca, in ceea ce priveste cererea privind nerestituirea terenului pe vechiul amplasament, singura baza ce trebuie retinuta pentru acordarea unei reparatii echitabile consta, in speta, in faptul ca reclamantii nu au beneficiat de dreptul de acces la o instanta pentru a se analiza chestiunea dreptului lor de a li se restitui terenul in cauza, chestiune lasata la discretia autoritatilor administrative. Desigur, Curtea nu poate specula asupra solutiei pe care ar fi avut-o procesul in caz contrar, insa nu apreciaza drept nerezonabil sa considere ca reclamantii au suferit o pierdere de sansa reala (vezi, mutatis mutandis, Glod, citata anterior, § 50, si Hauler, citata anterior, § 45). Pe de alta parte, Curtea admite ca reclamantii au suferit un anumit prejudiciu moral din cauza frustrarii provocate de incalcarea dreptului lor de acces la o instanta si a duratei excesive a procedurii civile si ca acest prejudiciu nu este suficient compensat de constatarile de incalcare a Conventiei in cauza. Statuand cu echitate, conform art. 41, Curtea le aloca impreuna suma de 10.000 EUR pentru repararea tuturor prejudiciilor.

B. Cheltuieli de judecata
53. Reclamantii mai solicita suma de 4.200 EUR cu titlu de cheltuielile de judecata angajate in fata instantelor interne si in fata Curtii, pe care le detaliaza astfel:
a) 500 EUR pentru onorariile avocatilor si 1.800 EUR pentru cheltuieli de transport suportate in procedurile interne;
b) 1.100 EUR pentru onorariile expertilor pentru cele 4 expertize realizate in procedura interna si pentru a sustine cererea conform art. 41 din Conventie;
c) 500 EUR pentru onorariile avocatilor si 300 EUR pentru taxele postale si de traducere suportate in procedura in fata Curtii.
Ei prezinta documente justificative pentru unele dintre aceste cheltuieli, in special pentru o parte din onorariile expertilor si pentru taxele postale, precum si pentru onorariile avocatilor in procedura in fata Curtii.
54. Guvernul observa ca reclamantii nu au adus documente justificative pentru o parte din cheltuielile pe care pretind ca le-au suportat, in special pentru realizarea unei expertize si pentru onorariile avocatiale din procedura in fata Curtii, si observa ca ei nu au trimis tarifarul si decontul orar pentru munca depusa de avocatii lor.
55. Conform jurisprudentei Curtii, un reclamant nu poate obtine rambursarea cheltuielilor sale de judecata decat in masura in care li s-au stabilit realitatea, necesitatea si caracterul rezonabil. Pe de alta parte, cheltuielile angajate in fata instantelor interne pot fi rambursate numai daca au fost facute pentru ca acestea sa previna sau sa corecteze incalcarile constatate de Curte [Bouilly impotriva Frantei (nr. 2), nr. 57.115/00, § 29, 24 iunie 2003]. In speta, presupunand chiar ca cheltuielile angajate in procedurile interne si, in special, onorariile avocatilor si ale expertilor pot fi considerate a fi fost angajate pentru a preveni incalcarea dreptului de acces la o instanta, Curtea observa ca reclamantii nu au dovedit realitatea majoritatii acestor cheltuieli, spre deosebire de cazul cheltuielilor expuse in procedura in fata Curtii. Ținand cont de elementele aflate in posesia sa si de criteriile mentionate mai sus, Curtea considera rezonabila suma de 1.000 EUR pentru acoperirea tuturor cheltuielilor si le-o acorda reclamantilor.

C. Dobanzi moratorii
56. Curtea considera potrivit ca rata dobanzii moratorii sa se bazeze pe rata dobanzii facilitatii de imprumut marginal a Bancii Centrale Europene, majorata cu 3 puncte procentuale.

Pentru aceste motive, In unanimitate, CURTEA
1. declara cererea admisibila in ceea ce priveste capetele de cerere intemeiate pe art. 6 § 1 din Conventie, referitoare la dreptul de acces al reclamantilor la o instanta si la durata procedurii, precum si pe art. 1 din Protocolul nr. 1 la Conventie si inadmisibila in rest;
2. hotaraste ca a avut loc incalcarea art. 6 § 1 din Conventie in ceea ce priveste dreptul de acces la o instanta;
3. hotaraste ca a avut loc incalcarea art. 6 § 1 din Conventie in ceea ce priveste durata procedurii;
4. hotaraste ca nu se impune analiza temeiniciei capatului de cerere intemeiat pe art. 1 din Protocolul nr. 1 la Conventie;
5. hotaraste:
a) ca statul parat trebuie sa le plateasca impreuna reclamantilor, in 3 luni de la data ramanerii definitive a prezentei hotarari, conform art. 44 § 2 din Conventie, sumele de mai jos, ce vor fi convertite in moneda statului parat la cursul de schimb valabil la data platii:
(i) 10.000 EUR (zece mii euro), plus orice suma ce ar putea fi datorata cu titlu de impozit, pentru acoperirea tuturor prejudiciilor;
(ii) 1.000 EUR (una mie euro), plus orice suma ce ar putea fi datorata cu titlu de impozit de catre reclamanti, cu titlu de cheltuieli de judecata;
b) ca, incepand de la expirarea termenului mentionat mai sus si pana la efectuarea platii, aceste sume sa se majoreze cu o dobanda simpla avand o rata egala cu cea a facilitatii de imprumut marginal a Bancii Centrale Europene, valabila in aceasta perioada, majorata cu 3 puncte procentuale;
6. respinge cererea de reparatie echitabila pentru rest.
Intocmita in limba franceza, apoi comunicata in scris la data de 29 aprilie 2008, in temeiul art.77 §§ 2 si 3 din Regulament.

Josep Casadevall,
presedinte
Santiago Quesada,
grefier

Curtea Europeana a Dr

epturilor Omului (Sectia a treia), statuand in cadrul unei camere formate din: Elisabet Fura-Sandstrom, presedinte, Josep Casadevall, judecator ad-hoc, Bostjan M. Zupancic, Egbert Myjer, Ineta Ziemele, Luis Lopez Guerra, Ann Power, judecatori, si din Santiago Quesada, grefier de sectie,
dupa ce a deliberat in camera de consiliu la data de 13 mai 2008,
pronunta urmatoarea hotarare, adoptata la aceasta data:

PROCEDURA

1 . La originea cauzei se afla o cerere (nr. 1.477/02) indreptata impotriva Romaniei, prin care o societate comerciala de drept roman, Societatea Comerciala "Pilot Service" - S.A. Constanta (reclamanta), a sesizat Curtea la data de 31 iulie 2001, in temeiul art. 34 din Conventia pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale (Conventia).
2. Aceasta a fost reprezentata in fata Curtii de doamnele avocat A. Dagalita si N. Popescu, din Bucuresti, iar ulterior numai de aceasta din urma. Guvernul roman (Guvernul) a fost reprezentat succesiv de agentul sau, doamna B. Ramascanu, de coagentul sau, doamna Ruxandra Pasoi, si de catre un nou agent, domnul Razvan-Horatiu Radu, de la Ministerul Afacerilor Externe.
3. La 29 martie 2006, Curtea a hotarat sa ii comunice cererea Guvernului. Invocand prevederile art. 29 § 3, aceasta a hotarat sa se analizeze in acelasi timp admisibilitatea si temeinicia cauzei. Deoarece domnul C. Birsan, judecator ales pentru Romania, s-a abtinut, Guvernul l-a desemnat pe domnul J. Casadevall pentru a statua in calitate de judecator ad-hoc (art. 27 § 2 din Conventie si art. 29 § 1 din Regulament).

IN FAPT

I. Circumstantele cauzei


4. Reclamanta este o societate comerciala constituita in anul 1991, in urma transformarii unei foste intreprinderi de stat in societate pe actiuni. Sediul sau social este in Constanta, iar obiectul sau principal de activitate este pilotarea navelor in porturile maritime, pe Dunarea maritima si fluviala si pe canalurile navigabile.
5. Prin Ordinul ministrului transporturilor din 21 iunie 1994, nepublicat, Ministerul Transporturilor a stabilit ca zone de pilotaj urmatoarele porturi: Constanta Nord (zona 1), Constanta Sud (zona 2), Mangalia si Midia.
6. La 27 iunie 1996, Fondul Proprietatii de Stat (F.P.S.) a vandut asociatiei salariatilor reclamantei 51% din actiunile societatii. In urma transmiterii ulterioare a celorlalte actiuni catre persoane fizice, in cadrul procesului de privatizare, aceasta a devenit o societate cu capital integral privat.
7. Prin Ordonanta Guvernului nr. 22 din 29 ianuarie 1999, pilotajul navelor a fost declarat serviciu public portuar.
A. Anularea Ordinului ministrului transporturilor nr. 508/1999 pentru aprobarea Normelor metodologice de autorizare a agentilor economici care presteaza servicii in porturi
8. Prin Ordinul ministrului transporturilor din 16 septembrie 1999 (Ordinul nr. 508/1999), Ministerul Transporturilor (Ministerul) a aprobat normele metodologice privind desfasurarea activitatilor portuare.
9. La 3 decembrie 1999, reclamanta a sesizat Curtea de Apel Constanta cu o actiune impotriva Ministerului in vederea anularii art. 2 si 5 din acest ordin. Continutul prevederilor criticate era dupa cum urmeaza. Conform art. 2, activitatea de pilotaj era supusa unor autorizari. Conform art. 5 (1), acordarea unei autorizatii depindea de incheierea unor contracte de asociere, de cesiune sau a altor contracte intre societatile interesate si administratia portuara. Conform art. 5 alin. (2), autorizatia era valabila pana la concesiunea serviciului portuar. Reclamanta s-a plans de faptul ca aceste conditii ii incalcau dreptul de desfasurare a activitatii de pilotaj.
10. La scurt timp de la introducerea actiunii de mai sus, la 27 ianuarie 2000, Inspectoratul Navigatiei Civile i-a eliberat reclamantei o autorizatie pentru desfasurarea activitatii de pilotaj la intrarea si la iesirea din porturi, precum si pe caile si canalurile navigabile de acces spre porturile fluviale. Conform unei clauze din autorizatie, aceasta era valabila pana la acordarea concesiunii serviciului de pilotaj, conform art. 5 din Ordinul nr. 508/1999, insa cel tarziu pana la data de 27 ianuarie 2005.
11. La 23 mai 2000, in urma unei licitatii, Ministerul a concesionat serviciul public de pilotaj (vezi procedura D de mai jos).
12. Prin sentinta din 15 iunie 2000, Curtea de Apel a admis actiunea, a anulat art. 2 si 5 din ordinul mentionat mai sus ca fiind ilegale si a constatat ca reclamanta avea dreptul de a desfasura ulterior activitatea de pilotaj, in conditiile prevazute de lege si fara nicio limitare sau alta conditie. Curtea de Apel a retinut urmatoarele:
"Rezulta din actele constitutive ale societatii Pilot Service - S.A. Constanta (statut, inregistrare registrul comertului etc.), coroborate cu Legea nr. 15/1990 si Hotararea de Guvern nr. 19/1991, ca aceasta a dobandit dreptul de a exercita activitatea de pilotaj al navelor in porturile maritime, drept ce constituie obiectul sau principal de activitate, inscris la oficiul registrului comertului, pe care l-a exercitat inca de la infiintarea sa si pana in prezent.
(...) La 27.06.1996, prin contractul de vanzare-cumparare de actiuni (...), s-a transmis dreptul de proprietate asupra a 51% din actiuni, cu toate drepturile ce decurg de aici, printre care si valorificarea fondului de comert prin continuarea activitatii de pilotaj, activitate ce constituie obiectul principal al societatii, autorizat conform textelor de lege amintite (...).
Ca urmare privatizarii, s-a transmis de fapt dreptul de proprietate asupra societatii ca intreprindere si toate drepturile pe care societatea le avea la data respectiva.
Evident ca cel mai important drept a fost cel de a efectua, in conditiile legii, serviciul de pilotaj valorificand fondul de comert cu componentele sale (clientela, firma), elemente de o neindoielnica valoare patrimoniala, avute in vedere la stabilirea valorii actiunilor ce au constituit obiectul si cauza actului juridic incheiat.
De la data constituirii ca societate comerciala cu capital de stat si pana la privatizarea sa totala (prin contractul de vanzare-cumparare din 27 iunie 1996), statul nu a dispus potrivit art. 40 din Legea nr. 15/1990, prin lege speciala, ca activitatea de pilotaj sa constituie monopol de stat.
Obiectul de activitate ce consta in prestarea de servicii de pilotaj al navelor poate fi definit ca un drept incorporal ce constituie un element al fondului de comert, cu efecte patrimoniale.
Desi aparent Ordinul ministrului transporturilor nr. 508/1999 vizeaza acest bun mobil incorporal, consecintele aplicarii lui pentru societatea comerciala in cauza afecteaza patrimoniul acesteia, intrucat la o societate comerciala patrimoniul este echivalent cu fondul de comert, putand sa fie definite unul prin celalalt, constituite dintr-o universalitate de bunuri mobile si imobile, corporale si incorporale, active si pasive.
Prin urmare, protejarea serviciului de pilotaj nave, ca obiect de activitate al societatii comerciale Pilot Service - S.A., dobandit prin legea de infiintare, nu urmareste sa instituie un drept de monopol, ci sa conserve insusi patrimoniul societatii.
In consecinta, orice atingeri care se aduc obiectului de activitate au efecte asupra patrimoniului si echivaleaza in fapt cu o expropriere, incalcand astfel prevederile (...) Constitutiei.
Protectia pe care legiuitorul o confera notiunii de patrimoniu trebuie privita (...) nu numai in sensul protectiei bunurilor mobile si imobile, ci si in sensul protectiei drepturilor incorporale.
(...) Curtea constata ca reclamanta a dobandit dreptul de proprietate prin lege, astfel incat ea nu mai are nevoie de alte autorizatii in sensul art. 5 din ordin (...) si nici nu i se poate impune sa participe la licitatie pentru concesionare, cata vreme este proprietara unui astfel de serviciu."
13. Ministerul a formulat un recurs dedus in fata Curtii Supreme de Justitie.
14. La 16 iulie 2000, la cererea reclamantei, Curtea de Apel Constanta a dispus ca Ministerul sa suspende aplicarea ordinului contestat si sa ii permita reclamantei sa isi desfasoare activitatea pana la solutionarea recursului. In urma unei plangeri pe care reclamanta a introdus-o la Parchetul General al Romaniei, Ministerul i-a permis sa isi desfasoare temporar activitatea.
15. Reclamanta afirma ca a fost obligata de autoritati sa isi intrerupa activitatea la 12 august 2000 si ca si-a reluat-o la 22 august 2000.
16. La 23 august 2000, Ministerul a emis un nou ordin (vezi procedura B de mai jos).
17. La 1 septembrie 2000, reclamanta si-a incetat activitatea in urma unei scrisori a conducerii portului Constanta (vezi paragraful 27 de mai jos).
18. Prin decizia din 6 februarie 2001, Curtea Suprema a admis recursul Ministerului, a casat sentinta din 15 iunie 2000 si a anulat art. 5 din ordin. Curtea Suprema a retinut ca art. 2 din ordin era conform cu legea, nu si art. 5. Decizia era redactata astfel in partile sale relevante:
"In ceea ce priveste prevederile art. 5 din ordinul contestat, Curtea Suprema de Justitie constata ca acestea adauga in mod nepermis la lege, instituind practic o noua categorie de autorizatii. Este vorba de autorizatiile necesare prestarii de servicii publice portuare care, conform aceluiasi text, se acorda numai agentilor economici care la data solicitarii autorizatiei au incheiat contracte de asociere, de cesiune sau altele asemenea cu administratiile portuare.
Ordonanta Guvernului nr. 22/1999 nu contine nicio prevedere speciala si derogatorie referitoare la necesitatea de a obtine o alta autorizatie decat cea prevazuta de art. 11 alin. 1 pentru efectuarea serviciilor publice portuare.
Tot un adaos la lege il constituie prevederile art. 5 alin. 2 din ordin, prin care autorizatiile (...) isi pastreaza valabilitatea pana la concesionarea, in conditiile prevazute de lege, a serviciilor publice portuare respective.
Or, atat Ordonanta Guvernului nr. 22/1999 (...), cat si art. 82 din Ordonanta Guvernului nr. 42/1997 (...) nu cuprind nicio dispozitie referitoare la incetarea valabilitatii autorizatiei in cazul concesiunii serviciului public portuar catre alte persoane.
(...) In ordonanta mentionata mai sus nu se regaseste o astfel de conditie si, indiscutabil, aplicarea ei ar conduce la desfiintarea autorizatiilor de pilotaj acordate societatilor comerciale care, intocmai reclamantei, au ca obiect de activitate pilotajul maritim.
(...) S-a dovedit cu probele administrate in cauza ca urmare a aplicarii actului administrativ normativ, Societatea Comerciala Pilot Service - S.A. Constanta a fost oprita sa mai efectueze activitatea de pilotaj de aproximativ sase luni, ajungand in pragul falimentului.
Asa cum corect a retinut prima instanta, acest agent economic a dobandit dreptul de a desfasura activitatea de pilotaj maritim in conditii de concurenta, prin adoptarea statutului propriu si conform legilor speciale in vigoare.
Statul nu a instituit prin lege un monopol de stat cu privire la o astfel de activitate, acordand drepturi exclusive in urma concesionarii serviciului public in beneficiul unuia sau mai multor agenti economici precis determinati.
(...) Nu trebuie acceptat un monopol in domeniu, cu atat mai mult cu cat art. 82 din Ordonanta Guvernului nr. 42/1997 a prevazut ca aceasta activitate poate fi concesionata la una sau maximum doua societati - persoane juridice.
Prezinta semnificatie si faptul ca legislatia altor tari europene a conditionat desfasurarea activitatii de pilotaj numai de respectarea cerintei privind pregatirea de specialitate si experienta pilotilor in acest domeniu, precum si de existenta mijloacelor cu care acestia sa-si desfasoare efectiv activitatea.
Oral, reprezentantul Ministerului Transporturilor a invocat abrogarea ulterioara a Ordinului nr. 508/1999 prin Ordinul nr. 595/2000.
Apararea respectiva este lipsita de relevanta, deoarece procedeul utilizat de autoritatea emitenta era prin el insusi inadmisibil.
Singura instanta de judecata, legal investita cu cererea reclamantei, putea sa anuleze actul administrativ supus controlului sau (...), facand astfel sa inceteze efectele sale juridice."
19. La 7 februarie 2001, reclamanta a solicitat comandamentului portului Constanta sa ii permita desfasurarea activitatii, in baza deciziei din data de 6 februarie 2001 a Curtii Supreme.
20. La 6 martie 2001, aceasta a adresat aceeasi cerere Ministerului.
21. La 14 martie 2001, sentinta din 15 iunie 2000 a Curtii de Apel Constanta a fost investita cu formula executorie in partea referitoare la anularea art. 5.
22. Prin scrisoarea din 21 martie 2001, Ministerul i-a adus la cunostinta reclamantei ca nu ii putea satisface cererea, deoarece dreptul de a desfasura activitatea de pilotaj nu il aveau decat societatile care au fost selectionate in urma licitatiei din 23 mai 2000 (vezi procedura D de mai jos). Prin aceeasi scrisoare, Ministerul a precizat urmatoarele:
"In urma deciziei Curtii Supreme, agentii economici trebuie sa solicite o autorizatie pentru activitatile de pilotaj in temeiul dreptului aplicabil, si anume Ordinul nr. 595/2000.
Decizia Curtii Supreme, in dispozitivul sau, nu face nicio mentiune a unei obligatii a autoritatii competente de a permite desfasurarea activitatii de pilotaj in zonele ce fac obiectul concesiunii, spre deosebire de decizia Curtii de Apel (...)".
23. La o data neprecizata, procurorul general al Romaniei a formulat, la cererea Ministerului, un recurs in anulare impotriva deciziei mentionate mai sus a Curtii Supreme, aratand ca Ordinul nr. 508/1999 al Ministerului a fost abrogat prin Ordinul ministrului transporturilor nr. 595 din 23 august 2000 si ca, prin urmare, recursul impotriva deciziei din 15 iunie 2000 ar fi trebuit respins ca lipsit de obiect.
24. Prin decizia din 5 noiembrie 2001, Curtea Suprema a respins recursul in anulare ca neintemeiat. Aceasta a statuat ca autorizatia din 27 ianuarie 2000 eliberata reclamantei constituia un drept dobandit in patrimoniul sau si ca, prin urmare, el trebuia sa fie protejat pe toata durata valabilitatii autorizatiei. De asemenea, Curtea Suprema a retinut ca limitarea adusa autorizatiei, in perioada sa de valabilitate, nu era conforma cu legea.

B. Anularea Ordinului ministrului transporturilor nr. 595/2000

25. Prin Ordinul ministrului transporturilor din 23 august 2000 (Ordinul nr. 595/2000), Ministerul a stabilit noi norme metodologice pentru prestarea de servicii portuare, care abroga Ordinul precedent nr. 508/1999.
26. Art. 2 alin. (2) din normele metodologice si art. 6 din Ordinul nr. 595/2000 prevedeau ca numai concesionarul unui serviciu public portuar poate presta acest serviciu si, respectiv, ca autorizatiile eliberate in temeiul Ordinului nr. 508/1999 nu sunt valabile decat pana la expirarea vizei anuale.
27. Prin scrisoarea din 1 septembrie 2000, conducerea portului Constanta a informat-o pe reclamanta ca, incepand cu acea data, exercitarea dreptului sau de pilotaj era suspendat.
28. La 6 octombrie 2000, reclamanta a sesizat Curtea de Apel Constanta cu o actiune impotriva Ministerului pentru a anula prevederile mentionate mai sus ale Ordinului nr. 595/2000 si ale normelor metodologice aferente si pentru a i se acorda daune-interese pentru prejudiciul pe care i l-a produs acest ordin.
29. In timp ce procedura se afla pe rol, la 19 ianuarie 2001, Inspectoratul Navigatiei Civile i-a eliberat reclamantei o autorizatie referitoare la pilotajul navelor la intrarea si la iesirea din porturi. Conform mentiunilor autorizatiei, ea era valabila numai pentru zonele neconcesionate si numai pana la data de 19 ianuarie 2006.
30. Prin sentinta din 22 noiembrie 2001, Curtea de Apel a admis actiunea, a anulat prevederile in cauza si a statuat ca reclamanta avea dreptul de a desfasura activitatea de pilotaj in baza autorizatiei din 27 ianuarie 2000. Prin aceeasi hotarare, Curtea de Apel a anulat scrisoarea conducerii portului Constanta mentionata anterior (vezi paragraful 27 de mai sus) si a constatat, in plus, ca reclamanta renuntase la cererea sa cu privire la acordarea de daune-interese. Curtea de Apel a retinut in special urmatoarele:
"Din actele dosarului rezulta ca asa-zisele noi reglementari ale Ordinului nr. 595/2000 sunt, de fapt, preluate din vechile reglementari continute in Ordinul nr. 508/1999, care fusesera anulate prin sentinta din 15 iunie 2000 a Curtii de Apel (...) si prin decizia din 6 februarie 2001 a Curtii Supreme.
(...) Prevederile art. 6 din Ordinul nr. 595/2000 si ale art. 2 alin. (2) din normele metodologice adauga nepermis la lege, instituind practic o categorie noua de autorizatii, limiteaza valabilitatea celor emise anterior si conditioneaza nelegal emiterea acestora, acordand dreptul de a efectua serviciul de pilotaj numai agentilor economici concesionari ai serviciilor publice.
(...) Prin emiterea Ordinului nr. 595/2000 si a adresei (...) transmise societatii, incepand cu data de 1 septembrie 2000, activitatea societatii reclamante a incetat, aceasta ajungand in pragul falimentului, deoarece nu mai poate desfasura activitatea de pilotaj (...), singura sa sursa de venituri."
31. Aceasta hotarare a fost confirmata prin decizia din 22 octombrie 2002 a Curtii Supreme, care a respins recursul Ministerului. Decizia era redactata astfel in partile sale relevante:
"(...) Curtea Suprema constata ca instanta de fond a examinat detaliat cele doua ordine, retinand ca unele dintre prevederile primului ordin, anulate, au fost reluate in cel de-al doilea ordin.
Un astfel de procedeu poate fi considerat, cu drept temei, o modalitate de a eluda hotararile judecatoresti intrate in puterea de lucru judecat, constituind, in ultima analiza, o nesocotire a principiului constitutional (...) al separatiei puterilor.
(...) Prin incalcarea conditiilor rezultand din autorizatia emisa reclamantei s-a incalcat un drept constituit in favoarea acesteia (...)."
32. In aceeasi decizie, Curtea Suprema a facut trimitere la decizia sa din 5 noiembrie 2001 (vezi paragraful 24 de mai sus) cu privire la ilegalitatea limitarilor aduse autorizatiei in cauza. Referitor la acest lucru, Curtea Suprema a retinut urmatoarele:
"Este adevarat ca decizia mentionata mai sus s-a dat in solutionarea unui alt litigiu, dar problema este una si aceeasi in ambele cauze, iar principiul autoritatii de lucru judecat nu opereaza doar in ipoteza intrunirii triplei identitati - persoane, obiect, cauza -, ci (...) si in situatiile in care prin solutia pronuntata in cel de-al doilea proces s-ar ajunge la negarea punctului de vedere care a fundamentat si pe baza caruia s-a dezlegat prima cauza, facand deci inoperanta hotararea din acea cauza."
33. La 23 octombrie 2002, reclamanta a solicitat Ministerului si autoritatilor portului Constanta permisiunea de a-si relua activitatea de pilotaj, invocand decizia mentionata mai sus.
34. La 29 octombrie 2002, sentinta Curtii de Apel Constanta a fost investita cu formula executorie.
35. La 30 octombrie 2002, la cererea reclamantei, un executor judecatoresc le-a cerut autoritatilor portului Constanta si Ministerului sa execute sentinta mentionata mai sus.
36. Prin scrisoarea din 6 noiembrie 2002, Ministerul a informat-o pe reclamanta ca urmeaza sa adopte un nou ordin pentru a anula prevederile mentionate mai sus ale Ordinului nr. 595/2000. De asemenea, i-a precizat ca ea nu putea totusi sa desfasoare activitatea de pilotaj, deoarece nu solicitase o noua autorizatie. Ministerul a considerat ca o astfel de autorizatie era necesara din moment ce hotararea in cauza nu anulase prevederile privind autorizatiile.
37. Prin Ordinul ministrului lucrarilor publice, transporturilor si locuintei nr. 1.867/2002 pentru abrogarea art. 6 din Ordinul ministrului transporturilor nr. 595/2000 pentru aprobarea Normelor metodologice de autorizare a agentilor economici care presteaza servicii in porturi, pe cai si canale navigabile, cu modificarile ulterioare, si a alin. (2) al art. 2 din normele metodologice prevazute in anexa la Ordinul transporturilor nr. 595/2000 (Ordinul nr. 1.867/2002), Ministerul a abrogat art. 2 alin. (2) din normele metodologice si art. 6 din Ordinul nr. 595/2000.
38. Prin Ordinul ministrului lucrarilor publice, transporturilor si locuintei nr. 287/2003 privind autorizarea agentilor economici care desfasoara activitati de transport naval (Ordinul nr. 287/2003), Ministerul a stabilit ca autorizatiile emise agentilor economici ce prestau servicii de pilotaj vor fi valabile pana la data concesionarii serviciilor respective si ca, daca serviciul public facea obiectul unei concesiuni, concesionarul era singurul care putea sa presteze acest serviciu.

C. Anularea Hotararii Guvernului nr. 167/2000

39. Prin Hotararea Guvernului nr. 167/2000, Guvernul a aprobat concesionarea serviciului public portuar de pilotaj in porturile maritime romanesti.
40. La 3 mai 2000, reclamanta a sesizat Curtea de Apel Constanta cu o actiune impotriva Guvernului, pentru a anula Hotararea Guvernului nr. 167/2000.
41. Prin decizia din 6 decembrie 2000, Curtea de Apel a respins actiunea.
42. Aceasta decizie a fost confirmata prin decizia din 26 octombrie 2001 a Curtii Supreme de Justitie, care a respins recursul reclamantei, retinand ca, prin hotararea criticata, statul nu instituise un monopol asupra activitatii de pilotaj maritim, in masura in care reclamantei i s-a acordat dreptul de a candida la licitatia destinata concesionarii serviciului de pilotaj.

D. Anularea procedurii de licitatie din 23 mai 2000

43. La 23 mai 2000, in urma unei licitatii, Ministerul a concesionat serviciul public de pilotaj al navelor pentru porturile maritime din Constanta Nord (zona 1), Constanta Sud (zona 2), Midia si Mangalia, pentru o durata de 10 ani. Reclamanta a participat la licitatie, prezentand o oferta pentru zona 2, insa a fost declarata castigatoare o alta societate (societatea V.).
44. La 25 mai 2000, reclamanta a sesizat Tribunalul Bucuresti cu o actiune introdusa impotriva Ministerului in vederea anularii procedurii pentru zona 2.
45. La 12 iulie 2000, Ministerul a incheiat un contract de concesiune cu societatea V.
46. Prin sentinta din 2 noiembrie 2001, tribunalul a admis actiunea si a anulat procedura pentru zona 2, din cauza unor neregularitati procedurale.
47. La 22 ianuarie 2002, reclamanta i-a solicitat Ministerului, prin intermediul unui executor judecatoresc, permisiunea de a desfasura activitatea de pilotaj.
48. La 18 februarie 2002, reclamanta si-a reluat activitatea in zona 2.
49. In urma exercitarii caii de atac a recursului de catre Minister, sentinta din 2 noiembrie 2001 a fost confirmata prin decizia din 10 iunie 2002 a Curtii de Apel Ploiesti.
50. La 24 decembrie 2002, reclamanta, in calitate de mandatara, a incheiat un contract de mandat cu Administratia Porturilor Maritime Constanta (Administratia), in baza caruia putea sa efectueze, in numele acesteia, pilotajul navelor in zona 2 a portului Constanta. Contractul era valabil pana la 30 iunie 2003.

E. Recursul in anulare impotriva hotararilor din 2 noiembrie 2001 si 10 iunie 2002

51. La 11 iunie 2003, la solicitarea Ministerului, procurorul general al Romaniei a formulat un recurs in anulare impotriva hotararilor din 2 noiembrie 2001 si 10 iunie 2002 mentionate mai sus, sustinand o interpretare gresita a dreptului intern.
52. La 26 iunie 2003, reclamanta si Administratia au convenit prelungirea contractului de mandat pana la incheierea unui contract de concesiune, in urma unei noi licitatii publice.
53. La 25 ianuarie 2004, Autoritatea Navala Constanta i-a eliberat reclamantei o autorizatie referitoare la pilotajul navelor la intrarea si la iesirea din porturi si intre cheiurile aceluiasi port. Conform mentiunilor autorizatiei, aceasta era valabila numai pentru zona 2 a portului Constanta si numai pana la data de 24 ianuarie 2009.
54. Prin decizia din 2 februarie 2005, Inalta Curte de Casatie si Justitie (actuala Curte Suprema de Justitie) a admis recursul in anulare al procurorului general si a respins actiunea reclamantei, statuand ca procedura de licitatie respectase cerintele legale. Decizia a fost pronuntata cu o majoritate de 2 la 1. Judecatorul cu opinie minoritara a aratat in opinia sa separata ca recursul in anulare ar fi trebuit sa fie respins, potrivit consideratiilor sale.
55. Prin scrisoarea din 14 februarie 2005, Autoritatea Navala Constanta l-a informat pe G.C., expert contabil desemnat de reclamanta, despre urmatoarele:
"(...) Societatea Pilot Service - S.A. detinea in februarie 2002 o autorizatie eliberata in temeiul Ordinului nr. 595/2000, supusa urmatoarei conditii: autorizatia este valabila numai pentru zonele nesupuse concesiunii.
Incepand cu anul 2000 si pana in februarie 2002, activitatea de pilotaj este trecuta la regimul de concesiune in toate porturile maritime romane.
Prin sentinta din data de 2 noiembrie 2001, Tribunalul Bucuresti a anulat licitatia publica din 23 mai 2000 initiata de Ministerul Transporturilor in vederea concesionarii serviciului public de pilotaj al navelor in zona 2 a portului Constanta.
In urma acestei sentinte, Ministerul Transporturilor a informat societatea V. ca, incepand cu 1 februarie 2002, contractul de concesiune din 12 iulie 2000 a incetat temporar sa mai fie aplicabil, pana la analiza recursului formulat de minister.
Tinand cont de suspendarea contractului de concesiune al societatii V. si, pe de alta parte, de autorizatia detinuta de societatea Pilot Service, rezulta ca, incepand cu aceasta data, ea putea desfasura activitatea de pilotaj in zona 2 a portului Constanta.
Asadar, va informam ca nu exista un document clar conform caruia societatii Pilot Service - S.A. sa i se fi precizat faptul ca poate efectua pilotajul navelor maritime in zona 2 a portului Constanta. Totusi, ea era in cunostinta de cauza in aceasta privinta, ca urmare a anunturilor facute in sedintele zilnice ale comisiei de coordonare a miscarii navelor in porturile maritime."
56. La 28 februarie 2005, Autoritatea Navala i-a trimis reclamantei o notificare ale carei parti relevante sunt urmatoarele:
"Avand in vedere decizia din data de 2 februarie 2005 pronuntata de Inalta Curte de Casatie si Justitie (...) sunteti informati ca, incepand cu data prezentei notificari, autorizatia [din 25 ianuarie 2004] (...) eliberata pe numele societatii Pilot Service - S.A. inceteaza a mai fi valabila, activitatea nemaiputand fi desfasurata decat de catre concesionar, in baza contractului de concesiune."
57. Prin notificarea din 28 februarie 2005, Administratia a notificat-o pe reclamanta asupra urmatoarelor aspecte:
"Avand in vedere decizia din data de 2 februarie 2005 a Inaltei Curti de Casatie si Justitie (...), va notificam cu privire la rezilierea contractului de mandat din 24 decembrie 2002 incepand cu data de 28 februarie 2005.
Prin urmare, sunteti obligati sa incetati (...) sa mai prestati serviciul de pilotaj in zona 2 a portului Constanta."
58. In urma unei plangeri a reclamantei, Autoritatea Navala a reluat, prin scrisoarea din 31 martie 2005, continutul notificarii din 28 februarie 2005, informand-o ca nu putea desfasura activitatea de pilotaj decat dupa obtinerea unei autorizatii si numai pentru zonele ce nu faceau obiectul concesiunii.
59. La 20 aprilie 2005, Ministerul Transporturilor i-a comunicat reclamantei ca nu avea competenta in materie de eliberare de autorizatii pentru activitatea de pilotaj si a invitat-o, asadar, sa adreseze o cerere in acest sens Autoritatii Navale.

F. Procedurile avand ca obiect daune-interese

60. La 8 ianuarie 2003, reclamanta a sesizat Curtea de Apel Constanta cu o actiune impotriva Ministerului pentru a i se acorda daune-interese pentru neexecutarea hotararii din data de 22 noiembrie 2001 (vezi paragraful 30 de mai sus).
61. Prin sentinta din 17 februarie 2003, Curtea de Apel a respins actiunea, retinand urmatoarele:
"Din dispozitivul hotararii [din 22 noiembrie 2001] reiese ca in sarcina paratei nu a fost stabilita nicio obligatie si ca nu a fost stabilit niciun termen pentru executare (...).
Numai dispozitivul unei hotarari judecatoresti poate face obiectul executarii silite.
(...) In aceste conditii, actiunea reclamantei este inadmisibila."
62. Reclamanta nu a formulat nicio cale de atac impotriva acestei sentinte.
63. O noua actiune in despagubire introdusa de reclamanta impotriva Ministerului a fost respinsa prin sentinta din 26 iulie 2005 a Curtii de Apel Constanta. Reclamanta a formulat recurs in fata Inaltei Curti de Casatie si Justitie. A avut loc o sedinta de judecata la 11 octombrie 2006, insa reclamanta nu a mai prezentat alte informatii despre solutionarea procedurii.

G. Situatia actuala a reclamantei

64. Prin faxul din 28 februarie 2008, avocatul reclamantei a informat Grefa despre faptul ca Registrul comertului a sesizat Tribunalul Constanta cu o cerere de dizolvare a societatii reclamante din cauza ca aceasta nu a procedat la majorarea capitalului social prevazuta de lege, cerere care a fost respinsa prin sentinta din 19 decembrie 2007 a tribunalului mentionat, tinand cont de faptul ca reclamanta isi majorase capitalul intre timp.
65. Prin acelasi fax, avocatul reclamantei a precizat ca aceasta nu desfasura activitate nici la momentul respectiv si ca era expusa falimentului in orice moment. Avocatul a furnizat in acest sens copia hotararii din 30 octombrie 2006 a Tribunalului Constanta care respinsese o cerere a administratiei portuare de deschidere a unei proceduri de reorganizare judiciara impotriva sa.

II. Dreptul intern pertinent

A. Legea nr. 15/1990 privind reorganizarea unitatilor economice de stat ca regii autonome si societati comerciale
66. Aceasta lege a prevazut transformarea fostelor intreprinderi de stat in regii autonome si societati comerciale. Conform art. 40 din lege, statul poate institui monopoluri asupra anumitor activitati economice, insa orice monopoluri, precum si modalitatile lor de administrare trebuie stabilite prin lege speciala.

B. Hotararea Guvernului nr. 19/1991 privind infiintarea unor administratii cu statut de regie autonoma si societati comerciale pe actiuni din domeniul transporturilor navale
67. Prin aceasta hotarare, Guvernul a aprobat infiintarea anumitor societati comerciale pe actiuni, printre care si reclamanta, in domeniul transportului naval. Aceasta hotarare a stabilit intr-o anexa ca obiectul principal de activitate al reclamantei era pilotajul navelor in porturile maritime, Dunarea maritima si fluviala si canalurile navigabile.

C. Ordonanta Guvernului nr. 42/1997 privind navigatia civila
68. Conform art. 82 din aceasta ordonanta, Ministerul Transporturilor stabileste zone de pilotaj obligatoriu. Aceasta activitate poate face obiectul unei concesiuni in beneficiul uneia sau cel mult a doua societati.

D. Ordonanta Guvernului nr. 22/1999 privind administrarea porturilor si serviciile prestate in porturi
69. Prevederile relevante ale acestei ordonante sunt urmatoarele:

ARTICOLUL 10

"Serviciile prestate in porturi se clasifica astfel:
a) servicii publice portuare:
1. pilotajul navelor (...)."

ARTICOLUL 11

"(1) Pentru prestarea si desfasurarea serviciilor portuare, se instituie sistemul de acordare de autorizatii (...).
(2) Serviciile pentru care operatorii portuari sunt supusi autorizarii si procedura de autorizare se stabilesc de Ministerul Transporturilor."
70. Prin Decizia nr. 37 din 7 martie 2000, Curtea Constitutionala a statuat ca prevederile art. 10 din Ordonanta Guvernului nr. 22/1999 erau conforme cu Constitutia.
E. Ordinul ministrului transporturilor nr. 508/1999
71. Prevederile relevante din acest ordin sunt urmatoarele:

ARTICOLUL 2

"Serviciile prestate in porturi (...) pentru care agentii economici care le efectueaza sunt supusi autorizarii Ministerului Transporturilor sunt urmatoarele: (...) a) pilotajul navelor (...)."

ARTICOLUL 4

"(1) Autorizatia pentru prestarea serviciilor portuare se acorda agentilor economici de catre Inspectoratul Navigatiei Civile - I.N.C., pentru o perioada de 5 ani de la data eliberarii, cu conditia avizarii anuale a acesteia."

ARTICOLUL 5

"(1) Autorizatiile pentru prestarea serviciilor publice portuare (...) se acorda, la cerere, numai agentilor economici care la data solicitarii autorizatiei au incheiat contracte de asociere, de cesiune sau alte asemenea cu administratiile portuare (...).
(2) Autorizatiile prevazute la art. 4 isi pastreaza valabilitatea pana la concesionarea, in conditiile legii, a serviciilor publice portuare pentru care aceste autorizatii au fost eliberate.
(3) Incepand cu data incheierii contractului de concesiune se va acorda autorizatie pentru prestarea serviciilor portuare numai agentului economic concesionar."

F. Hotararea Guvernului nr. 167/2000 pentru aprobarea concesionarii serviciului public portuar de pilotaj in porturile maritime romanesti
72. Aceasta hotarare prevede urmatoarele in partile sale relevante:

ARTICOLUL 1

"Se aproba concesionarea de catre Ministerul Transporturilor (...) a serviciului public portuar de pilotaj in porturile maritime romanesti pe o durata de 10 ani."

ARTICOLUL 3
"(...) Ministerul Transporturilor va organiza, in conditiile legii, licitatia publica deschisa pentru concesionarea serviciului public portuar de pilotaj in porturile maritime romanesti (...)."
G. Ordinul ministrului transporturilor nr. 595/2000 pentru aprobarea Normelor metodologice de autorizare a agentilor economici care presteaza servicii in porturi, pe cai si canale navigabile
73. Prevederile relevante din acest ordin sunt urmatoarele:

ARTICOLUL 3

"(2) In cazul incredintarii unui serviciu public prin contract de concesiune, serviciul public respectiv poate fi efectuat numai de agentul economic concesionar, posesor al unei autorizatii valabile."

ARTICOLUL 5

"La data intrarii in vigoare a prezentului ordin se abroga Ordinul ministrului transporturilor nr. 508/1999 (...)."

ARTICOLUL 6

"Autorizatiile emise in temeiul Ordinului ministrului transporturilor nr. 508/1999 sunt si raman valabile pana la expirarea vizei anuale, cu respectarea prevederilor art. 2 alin. (2) din normele metodologice aprobate prin prezentul ordin."
H. Norma metodologica de autorizare a agentilor economici care presteaza servicii in porturi, aprobata prin Ordinul ministrului transporturilor nr. 595/2000
74. Prevederea relevanta din aceasta norma metodologica este urmatoarea:

ARTICOLUL 2

"(2) In cazul concesionarii unui serviciu public (...), dreptul de a efectua serviciul il are numai agentul economic concesionar."
75. Art. 6 din Ordinul nr. 595/2000 si art. 2 alin. (2) din normele metodologice au fost abrogate prin Ordinul ministrului lucrarilor publice, transporturilor si locuintei nr. 1.867/2002.
76. Ordinul ministrului lucrarilor publice, transporturilor si locuintei nr. 287/2003 a prevazut in art. 7 alin. (3) ca autorizatiile emise agentilor economici care presteaza servicii de pilotaj sunt valabile pana la data concesionarii serviciilor respective. Conform art. 8 din acest ordin, daca serviciul public facea obiectul unei concesiuni, concesionarul era singurul care il putea presta.

I. Codul de procedura civila
77. Prevederile relevante din Codul de procedura civila sunt urmatoarele:

ARTICOLUL 330

"Procurorul general, din oficiu sau la cererea Ministrului Justitiei, poate ataca cu recurs in anulare, la Curtea Suprema de Justitie, hotararile judecatoresti irevocabile pentru urmatoarele motive:
1. cand instanta a depasit atributiile puterii judecatoresti;
2. cand prin hotararea atacata s-a produs o incalcare esentiala a legii, ce a determinat o solutionare gresita a cauzei pe fond, ori aceasta hotarare este vadit netemeinica (...)."

ARTICOLUL 3301

"In cazurile prevazute de art. 330 pct. 1 si 2, recursul in anulare se poate declara in termen de 1 an de la data cand hotararea judecatoreasca a ramas irevocabila."
78. Art. 330 si 3301 au fost abrogate prin Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 58 din 25 iunie 2003, intrata in vigoare la 27 august 2003.

IN DREPT

I. Asupra pretinsei incalcari a art. 6 § 1 din Conventie din cauza neexecutarii deciziilor definitive din 6 februarie 2001 si 22 octombrie 2002 ale Curtii Supreme de Justitie

79. Reclamanta se plange de neexecutarea deciziilor definitive din 6 februarie 2001 si 22 octombrie 2002 ale Curtii Supreme de Justitie. Ea citeaza art. 6 § 1 din Conventie, care prevede urmatoarele:
"Orice persoana are dreptul la judecarea in mod echitabil (...) a cauzei sale, de catre o instanta (...) care va hotari (...) asupra incalcarii drepturilor si obligatiilor sale cu caracter civil (...)."

A. Asupra admisibilitatii

80. Curtea constata ca acest capat de cerere nu este vadit neintemeiat in sensul art. 35 § 3 din Conventie. Mai mult, Curtea observa ca nu este lovit de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, acesta trebuie declarat admisibil.

B. Asupra fondului

1. Argumentele partilor

a) Guvernul
81. Guvernul admite ca prevederile in litigiu ale ordinelor nr. 508/1999 si 595/2000 au fost anulate de instantele nationale si ca, prin urmare, ele nu trebuiau sa se mai aplice. Totusi, el considera ca cele doua decizii au constatat doar nulitatea limitarilor suplimentare aduse autorizatiei deja emise reclamantei, fara a stabili o alta obligatie in sarcina autoritatilor publice. In continuare, el sustine ca dreptul la executarea hotararilor judecatoresti definitive nu a fost incalcat in speta.
82. In ceea ce priveste pretinsa neexecutare a deciziei din 6 februarie 2001, Guvernul arata ca, in cazul de fata, nu era vorba decat de o neexecutare partiala in speta, pe care Curtea Suprema a cenzurat-o in orice caz prin decizia sa din 22 octombrie 2002 (vezi paragrafele 31 si 32 de mai sus). In plus, lipsa unei reparatii pecuniare in beneficiul reclamantei s-a datorat faptului ca ea a renuntat la aceasta cerere (vezi paragraful 30 de mai sus). Mai mult, el observa ca in perioada ianuarie 2001-februarie 2002, partea interesata a putut sa isi desfasoare activitatea in zona portuara, care nu facea obiectul unui contract de concesiune.
83. In ceea ce priveste decizia din 22 octombrie 2002, Guvernul apreciaza ca aceasta decizie a constatat doar nulitatea anumitor prevederi ale Ordinului nr. 595/2000, fara a stabili alte obligatii in sarcina autoritatilor decat aceea de a nu mai aplica prevederile anulate. El adauga ca prin Ordinul nr. 1.867/2002 din 14 noiembrie 2002 Ministerul Transporturilor a abrogat prevederile a caror nulitate a fost constatata de Curtea Suprema. Mai mult, reclamanta si-a desfasurat activitatea in perioada 18 februarie 2002-28 februarie 2005 in conditii de libera concurenta cu alti agenti economici.
84. Avand in vedere aceste considerente, Guvernul considera ca justul echilibru intre interesele de fata nu a fost afectat.

b) Reclamanta
85. Reclamanta arata ca, desi cele doua decizii i-au recunoscut dreptul de a desfasura activitatea de pilotaj fara alte restrictii si limitari, aceste decizii au ramas inoperante, autoritatile impunandu-i sa inceteze activitatea incepand cu 1 septembrie 2000. In plus, Ordinul nr. 508/1999 a fost inlocuit cu un alt ordin care a reluat prevederile anulate, modalitate de a actiona pe care Curtea Suprema a considerat-o, in decizia sa din 22 octombrie 2002, ca fiind o incalcare a autoritatii de lucru judecat si o nerespectare a principiului separatiei puterilor. Aceasta din urma hotarare a ramas si ea inoperanta, avand in vedere faptul ca Ordinul nr. 1.867/2002 a abrogat formal prevederile litigioase, care au fost totusi reconfirmate prin Ordinul nr. 287/2003.
86. Reclamanta se opune argumentului Guvernului conform caruia deciziile in cauza au constatat numai nulitatea limitarilor suplimentare cu privire la autorizatia sa, fara a stabili totusi o alta obligatie in sarcina autoritatilor (vezi paragrafele 81 si 83 de mai sus). Intr-un stat de drept este de neconceput sa se considere ca o hotarare judecatoreasca care anuleaza un act administrativ nu stabileste obligatii in sarcina autoritatilor publice, care ar putea astfel sa o ignore. Dimpotriva, ea considera ca anularea de catre o instanta nationala a prevederilor unui ordin al ministerului presupune ca autoritatile sa nu mai aplice aceste prevederi. Or, in speta, autoritatile administrative au continuat sa i le impuna, ceea ce i-a blocat in mod ilegal activitatea.
87. In masura in care Guvernul face trimitere, pe de alta parte, la o executare partiala a deciziei din 6 februarie 2001 (vezi paragraful 82 de mai sus), reclamanta considera ca o astfel de executare nu este conforma cu art. 6 din Conventie. In ceea ce priveste argumentul conform caruia reclamanta a renuntat la reparatia materiala, aceasta considera ca un astfel de element nu este relevant in speta, deoarece ea nu era obligata sa faca niciun demers suplimentar pentru a asigura respectarea unei hotarari judecatoresti definitive pronuntate impotriva organelor administratiei.
88. Mai mult, reclamanta observa ca Guvernul nu a precizat care era zona portuara in care ar fi putut sa isi desfasoare activitatea in perioada ianuarie 2001-februarie 2002 (vezi paragraful 82 de mai sus), in masura in care, dupa licitatia din luna mai 2000, serviciul de pilotaj a fost trecut in regim de concesiune in toate zonele portuare. Ea adauga ca, prin scrisoarea din 21 martie 2001, Ministerul Transporturilor a refuzat sa ii acorde permisiunea de a-si relua activitatea (vezi paragraful 22 de mai sus). In ceea ce priveste perioada 18 februarie 2002-28 februarie 2005 (vezi paragraful 83 de mai sus), ea precizeaza ca nu i s-a permis sa isi desfasoare activitatea decat pentru zona portuara 2 (Constanta Sud), desi autorizatia din 27 ianuarie 2000 nu era limitata la aceasta zona. Mai mult, reluarea activitatii sale la data de 18 februarie 2002, limitata la aceasta zona, nu avea nicio legatura cu hotararile judecatoresti mentionate mai sus, ci era consecinta castigului sau de cauza in procedura de anulare a licitatiei din luna mai 2000.
89. Conform afirmatiilor reclamantei, reluarea partiala a pilotajului maritim, limitat la zona portuara Constanta Sud, dupa un an si 5 luni de incetare completa a activitatii, nu-i poate afecta calitatea de victima, in masura in care dreptul sau de desfasurare a activitatii de pilotaj maritim, asa cum reiesea acesta din hotararea din data de 15 iunie 2000, si anume fara restrictiile impuse prin ordinele ministeriale invalidate pe cale judiciara, nu a fost respectat.
90. Ea adauga ca a fost obligata sa isi inceteze complet activitatea din 28 ianuarie 2005, cu toate ca dispunea de o autorizatie valabila pana la data de 19 ianuarie 2006 si de doua decizii in favoarea sa, care nu au fost niciodata anulate.

2. Aprecierea Curtii

91. Curtea reaminteste ca executarea unei sentinte sau a unei decizii, indiferent de la ce instanta ar emana, trebuie considerata ca facand parte integranta din "proces" in sensul art. 6 din Conventie (Hornsby impotriva Greciei, hotararea din 19 martie 1997, Culegere de hotarari si decizii 1997-II, pp. 510-511, § 40). Dreptul de acces la o instanta ar fi iluzoriu daca ordinea juridica interna a unui stat contractant ar permite ca o hotarare judecatoreasca definitiva si obligatorie sa ramana inoperanta in detrimentul unei parti (vezi, printre altele, Hornsby, mentionata mai sus, si Immobiliare Saffi impotriva Italiei [MC], nr. 22.774/93, § 63, CEDO 1999-V).
92. In acest sens, in Cauza Hornsby, mentionata mai sus, §§ 41, 42 si 45, ea a retinut urmatoarele:
"41. Aceste afirmatii capata o importanta si mai mare in contextul contenciosului administrativ, cu ocazia unui diferend a carui solutionare este hotaratoare pentru drepturile civile ale justitiabilului. Introducand o actiune in anulare in fata celei mai inalte instante administrative a statului, acesta urmareste sa obtina nu numai disparitia actului litigios, dar si, mai ales, inlaturarea efectelor sale. Or, protectia efectiva a justitiabilului si restabilirea legalitatii presupun obligatia administratiei de a se conforma unei sentinte sau decizii pronuntate de o astfel de instanta. Curtea reaminteste in acest sens ca administratia constituie un element al statului de drept si ca interesul sau se identifica, asadar, cu cel al unei bune administrari a justitiei. Daca administratia refuza sau omite sa se conformeze sau intarzie sa o faca, garantiile art. 6 de care a beneficiat justitiabilul in timpul fazei judiciare a procedurii isi pierd orice ratiune de a fi.
42. Curtea observa ca (...) Consiliul de Stat a anulat cele doua decizii ale directorului din invatamantul secundar care le refuzau reclamantilor - doar pe considerentul nationalitatii lor - permisul solicitat (...). Tinand cont de aceste decizii, partile interesate puteau sa pretinda ca au dreptul ca cererile lor sa aiba succes; reiterandu-le la data de 8 august 1989 (...), ei nu au facut decat sa ii reaminteasca administratiei obligatia pe care o avea de a lua o decizie in conformitate cu regulile de drept a caror nerespectare a atras dupa sine anularea. Totusi, ea a ramas in pasivitate pana la data de 20 octombrie 1994.
(...) 45. Omitand timp de peste cinci ani sa ia masurile necesare pentru a se conforma unei hotarari judecatoresti definitive si executorii, autoritatile nationale au lipsit, in cazul de fata, prevederile art. 6 § 1 din Conventie de orice efect util."
93. Pe de alta parte, Curtea a retinut urmatoarele in Cauza Iera Moni Profitou Iliou Thiras impotriva Greciei (nr. 32.259/02, § 35, 22 decembrie 2005):
"Art. 6 § 1 din Conventie nu face nicio distinctie intre hotararile care admit si cele care resping o cale de atac formulat in fata instantelor interne. Intr-adevar, indiferent de rezultat, este vorba mereu de o hotarare judecatoreasca care trebuie respectata si aplicata."
94. In speta, Curtea observa ca, prin decizia sa din data de 6 februarie 2001, Curtea Suprema a anulat definitiv prevederile art. 5 din Ordinul nr. 508/1999, statuand ca sunt ilegale, deoarece aduceau modificari nepermise legii prin infiintarea unei noi categorii de autorizatii si deoarece limitau valabilitatea autorizatiilor pana la concesionarea serviciilor publice portuare. Instanta suprema a retinut si ca reclamanta dobandise dreptul de a desfasura activitatea de pilotaj maritim in conditii de concurenta si ca statul nu instituise prin lege un monopol cu privire la aceasta activitate. Mai mult, ea a precizat ca nu exista nicio prevedere legala care sa prevada ca autorizatiile eliberate isi pierdeau valabilitatea in caz de concesiune a serviciului public portuar in beneficiul altor persoane (vezi paragraful 18 de mai sus).
95. Mai mult, prin decizia sa din 22 octombrie 2002, instanta suprema a statuat ca reluarea in Ordinul nr. 595/2000 a prevederilor deja anulate din Ordinul nr. 508/1999 constituia un mod de a eluda hotararile judecatoresti care au dobandit autoritate de lucru judecat si incalca principiul constitutional al separatiei puterilor. In plus, ea a statuat ca dreptul reclamantei a fost incalcat, cu incalcarea conditiilor care reieseau din autorizatia sa (vezi paragraful 31 de mai sus).
96. In masura in care Guvernul sustine ca deciziile in discutie nu au stabilit alte obligatii in sarcina autoritatilor decat aceea de a nu aplica prevederile anulate (vezi paragrafele 81 si 83 de mai sus), Curtea reaminteste ca a statuat deja urmatoarele in Cauza Zazanis si altii impotriva Greciei (nr. 68.138/01, § 36 si 38, 18 noiembrie 2004):
"36. (...) Obligatia de a executa o hotarare judecatoreasca nu se limiteaza la dispozitivul acesteia; de fapt, fondul hotararii este in acelasi timp cel care trebuie respectat si aplicat. Rezulta ca, in ceea ce priveste comportamentul administratiei in urma unei hotarari definitive si executorii a justitiei administrative, acesta nu poate impiedica sau, cu atat mai putin, repune sub semnul intrebarii fondul acestei hotarari.
(...) 38. In speta, este adevarat ca Consiliul de Stat a anulat numai refuzul tacit al administratiei de a acorda permisiunea de taiere si i-a trimis administratiei cauza pentru ca aceasta sa ia o hotarare. Totusi, Consiliul de Stat a afirmat in Decizia sa nr. 2.563/2000 ca dosarul trimis administratiei de catre societatea Loutrakat era complet si indica cu claritate situatia imobilului, dar si numarul, tipul si pozitia copacilor care trebuiau taiati. Cu toate acestea, in ciuda constatarilor Consiliului de Stat, directia de urbanism a invitat societatea, la fel cum o mai facuse in mai multe randuri inainte de sesizarea acestei instante, sa completeze suplimentar dosarul (...)."
97. Curtea observa, in speta, ca cele doua decizii in discutie erau suficient de clare si nu se pretau la discutii in ceea ce priveste continutul lor. Intr-adevar, ele stabileau foarte clar in sarcina autoritatilor obligatia de a nu se mai intemeia pe prevederile in cauza si de a-i permite reclamantei sa isi desfasoare activitatea in baza autorizatiei ce ii fusese acordata la data de 27 ianuarie 2000 - ceea ce era, de altfel, obiectivul urmarit de ea prin introducerea actiunilor in anulare a prevederilor celor doua ordine in litigiu. In masura in care instantele au constatat prin deciziile definitive ca prevederile litigioase ale ordinelor in discutie erau ilegale, autoritatile publice aveau datoria de nu le mai invoca.
98. Or, in ciuda deciziei din 6 februarie 2001, Ministerul Transporturilor a refuzat sa ii permita reclamantei sa isi desfasoare activitatea, pe motivul ca acest drept nu le apartinea decat societatilor care au fost alese la finalul licitatiei din 23 mai 2000 si ca aceasta decizie nu a stabilit in dispozitivul ei nicio obligatie in sarcina autoritatii competente (vezi paragraful 22 de mai sus). De asemenea, el i-a refuzat dreptul de desfasurare a activitatii sale dupa decizia din 22 octombrie 2002, cu motivarea ca nu a solicitat o noua autorizatie (vezi paragraful 36 de mai sus).
99. Curtea observa ca Ordinul nr. 508/1999 a fost abrogat prin Ordinul nr. 595/2000, ale carui prevederi litigioase au fost si ele abrogate prin Ordinul nr. 1.867/2000. Totusi, aceste prevederi au fost reluate in Ordinul nr. 287/2003.
100. In masura in care Guvernul pretinde ca reclamanta si-a desfasurat activitatea in perioada 18 februarie 2002-28 februarie 2005 (vezi paragraful 83 de mai sus), Curtea constata ca autorizatia din 27 ianuarie 2000 nu era limitata la anumite zone portuare (vezi paragraful 10 de mai sus), in timp ce activitatea reclamantei in aceasta perioada nu s-a desfasurat decat in zona 2, si aceasta abia in urma unei noi actiuni introduse de reclamanta impotriva Ministerului (vezi paragrafele 48 si 55 de mai sus).
101. Avand in vedere cele de mai sus, Curtea constata ca, in speta, a avut loc incalcarea art. 6 § 1 din Conventie.

II. Asupra pretinsei incalcari a art. 6 § 1 din Conventie din cauza anularii deciziei din 10 iunie 2002 a Curtii de Apel Ploiesti
102. Din perspectiva art. 6 § 1 din Conventie, reclamanta se plange de anularea deciziei definitive din 10 iunie 2002 a Curtii de Apel Ploiesti, in urma recursului in anulare formulat de procurorul general al Romaniei.

A. Asupra admisibilitatii

1. Argumentele partilor

a) Guvernul
103. Guvernul ridica exceptia de incompatibilitate ratione materiae a acestui capat de cerere cu art. 6 § 1 din Conventie, considerand ca procedura in anulare a licitatiei nu era hotaratoare pentru un drept cu caracter civil al reclamantei. El citeaza Cauza S.A.R.L. din Parcul de activitati din Blotzheim si S.C.I. Haselaecker impotriva Frantei (dec.) (nr. 48.897/99, CEDO 2003-III), conform careia, pentru ca art. 6 § 1 sa se poata aplica pe latura sa "civila", trebuie sa existe o "contestatie" a unui "drept" cu "caracter civil" despre care sa se poata sustine, cel putin intr-un mod justificabil, ca este recunoscut in dreptul intern. Solutia procedurii trebuie sa fie direct determinanta pentru dreptul in discutie: o legatura slaba sau niste repercusiuni indepartate nu sunt suficiente pentru a face sa intre in joc art. 6 § 1.
104. Guvernul considera ca procedura in cauza nu putea conduce direct la modificarea unui drept cu caracter civil al reclamantei, deoarece anularea licitatiei din motive procedurale nu avea nicio alta semnificatie decat reluarea ulterioara a procedurii. Concesionarea serviciilor publice portuare fusese deja hotarata printr-o hotarare a Guvernului pe care reclamanta incercase sa o anuleze, insa cererea i-a fost respinsa printr-o decizie definitiva (vezi procedura C de mai sus). Prin urmare, el considera ca anularea licitatiei nu presupunea abandonarea principiului concesiunii serviciilor publice portuare si nu ii conferea reclamantei niciun beneficiu. Singurul efect al anularii era sa ii confere reclamantei statutul de potential candidat in cadrul unei eventuale noi licitantii. Or, o astfel de participare ar fi supusa anumitor conditii si, pe deasupra, indeplinirea lor nu ar garanta incheierea contractului de concesiune, deoarece numai clauzele diferitelor oferte primite, care sunt confidentiale, stabilesc viitorul concesionar.
105. Apoi, Guvernul afirma ca actiunea insasi nu avea un obiect patrimonial, deoarece ea nu urmarea decat anularea unei proceduri de selectie. Dupa parerea sa, eventuala incheiere a unui contract de concesiune la finalul unei astfel de proceduri poate antrena efecte economice pentru un agent economic, insa acest lucru nu este suficient pentru ca procedura respectiva sa capete in sine un caracter "civil".

b) Reclamanta
106. Reclamanta constata ca ea era titulara a doua autorizatii (vezi paragrafele 29 si 53 de mai sus), care au fost invalidate in urma anularii deciziei definitive din 10 iunie 2002. In opinia sa, cauza citata de Guvern (vezi paragraful 103 de mai sus) nu este relevanta, deoarece, in cauza de fata, nulitatea sau valabilitatea procedurii de licitatiei avea consecinte directe asupra situatiei sale patrimoniale. Prin urmare, ea considera ca art. 6 este aplicabil in speta.

2. Aprecierea Curtii

107. Curtea apreciaza ca exceptia Guvernului este strans legata de substanta cererii reclamantei, astfel incat ea trebuie conexata cu fondul.
108. De asemenea, Curtea constata, in lumina tuturor elementelor aflate in posesia sa, ca acest capat de cerere nu este vadit neintemeiat in sensul art. 35 § 3 din Conventie. Pe de alta parte, constata ca acesta nu este lovit de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Asadar, trebuie declarat admisibil.

B. Asupra fondului

1. Argumentele partilor

a) Guvernul
109. Guvernul reaminteste ca, in urma Cauzei Brumarescu impotriva Romaniei ([MC], nr. 28.342/95, CEDO 1999-VII), Codul de procedura civila a fost modificat, cu abrogarea "recursului in anulare", astfel incat, de atunci inainte, procurorul general nu a mai avut posibilitatea sa supuna unei noi judecati o decizie definitiva si irevocabila.
110. De asemenea, Guvernul observa ca, in speta, admiterea recursului in anulare nu are nicio influenta asupra drepturilor reclamantei, in masura in care, la data de 2 februarie 2005, autorizatia care ii fusese eliberata in anul 2000 nu mai era valabila. El adauga faptul ca deciziile din 6 februarie 2001 si din 22 octombrie 2002 ale Curtii Supreme de Justitie au recunoscut necesitatea eliberarii unei autorizatii si faptul ca autorizatia avea o valabilitate limitata in timp prin efectul legii. In aceste conditii, el considera ca eventualele drepturi pe care reclamanta le dobandea prin existenta autorizatiei nu mai aveau temei si ca, prin urmare, procedura respectiva nu mai putea afecta situatia reclamantei.
111. Guvernul distinge situatia in speta de cea din Cauza Brumarescu, in care reclamantul era titularul unui drept de proprietate efectiv, real si valabil, recunoscut neconditionat de instantele interne, drept care nu era insotit de limitari temporale.

b) Reclamanta
112. Reclamanta subliniaza ca, prin decizia din 2 februarie 2005, Inalta Curte, admitand recursul in anulare al procurorului general, a anulat o procedura judiciara finalizata cu o sentinta definitiva si care dobandise autoritate de lucru judecat, cu incalcarea principiului securitatii raporturilor juridice si a dreptului la un proces echitabil. In acest sens, ea citeaza drept exemple cauzele Androne impotriva Romaniei (nr. 54.062/00, § 44, 22 decembrie 2004), Stere si altii impotriva Romaniei (nr. 25.632/02, § 53, 23 februarie 2006) si Pravednaya impotriva Rusiei (nr. 69.529/01, § 24, 18 noiembrie 2004).

2. Aprecierea Curtii
113. Curtea observa ca la data de 18 februarie 2002 reclamanta si-a reluat activitatea in zona 2, in urma anularii pe cale judiciara a procedurii de licitatie (vezi paragrafele 46 si 48 de mai sus). De altfel, la 25 ianuarie 2004, acesteia i s-a eliberat o autorizatie valabila pentru zona mentionata mai sus pana la data de 24 ianuarie 2009 (vezi paragraful 53 de mai sus).
114. De asemenea, Curtea constata ca Inalta Curte a admis recursul in anulare al procurorului general si, prin urmare, a respins actiunea, in conditiile in care procedura fusese deja solutionata prin decizia definitiva din 10 iunie 2002 (vezi paragrafele 49 si 54 de mai sus). Reclamanta a fost informata ulterior ca valabilitatea autorizatiei sale din 25 ianuarie 2004 inceta si ca era nevoita sa inceteze sa mai presteze serviciul de pilotaj in zona 2 in baza deciziei Inaltei Curti (vezi paragrafele 56 si 57 de mai sus).
115. Prin urmare, autorizatia detinuta de reclamanta pentru zona 2, desi valabila pana in 2009, a fost invalidata prin efectul admiterii recursului in anulare si, ulterior, reclamanta a fost obligata sa isi inceteze activitatea in zona mentionata mai sus.
116. In aceste conditii, Curtea nu are cum sa subscrie la argumentul Guvernului conform caruia solutia procedurii nu era direct hotaratoare pentru un drept civil al reclamantei (vezi paragraful 103 de mai sus).
117. Curtea observa, asadar, ca o decizie definitiva favorabila reclamantei, care ii permitea sa isi desfasoare activitatea in zona 2, a fost anulata si ca intreaga procedura care s-a incheiat cu aceasta decizie a fost anulata prin admiterea unei cai extraordinare de recurs.
118. Or, dreptul la un proces echitabil in fata unei instante, garantat de art. 6 § 1 din Conventie, trebuie sa se interpreteze in lumina preambulului Conventiei, care enunta suprematia dreptului ca element al patrimoniului comun al statelor contractante.
119. Unul dintre elementele fundamentale ale suprematiei dreptului este principiul securitatii raporturilor juridice, care prevede, printre altele, ca solutia data in mod definitiv oricarui litigiu de catre instantele judecatoresti sa nu mai poata fi supusa rejudecarii (Brumarescu, citata anterior, § 61; Societatea Comerciala Masinexportimport Industrial Group S.A. impotriva Romaniei, nr. 22.687/03, § 32, 1 decembrie 2005), deoarece securitatea juridica presupune respectarea principiului autoritatii de lucru judecat, si anume a caracterului definitiv al hotararilor judecatoresti (Riabykh impotriva Rusiei, nr. 52.854/99, § 52, CEDO 2003-IX).
120. Curtea reaminteste ca in Cauza Brumarescu a constatat o incalcare a art. 6 § 1 din Conventie din cauza interventiei intr-un litigiu civil a procurorului general, care nu era parte in procedura, si din cauza rejudecarii unei sentinte definitive care a dobandit autoritate de lucru judecat. Or, aceste elemente se regasesc in cauza de fata.
121. Avand in vedere cele de mai sus, trebuie respinsa exceptia invocata de Guvern si constatat faptul ca anularea deciziei definitive din 10 iunie 2002 a Curtii de Apel Ploiesti i-a incalcat reclamantei dreptul la un proces echitabil.
122. Prin urmare, a avut loc incalcarea art. 6 § 1 din Conventie.

III. Asupra pretinselor incalcari ale art. 1 din Protocolul nr. 1
123. Reclamanta sustine o incalcare a dreptului sau la respectarea bunurilor din cauza refuzului autoritatilor interne de a executa deciziile din 6 februarie 2001 si din 22 octombrie 2002 ale Curtii Supreme de Justitie. De asemenea, aceasta sustine o incalcare a acestei prevederi din cauza admiterii recursului in anulare. Ea invoca art. 1 din Protocolul nr. 1, care prevede urmatoarele:
"Orice persoana fizica sau juridica are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decat pentru cauza de utilitate publica si in conditiile prevazute de lege si de principiile generale ale dreptului international.
Dispozitiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le considera necesare pentru a reglementa folosinta bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contributii sau a amenzilor."

A. Asupra admisibilitatii

124. Curtea constata ca aceste capete de cerere nu sunt vadit neintemeiate in sensul art. 35 § 3 din Conventie. Pe de alta parte, Curtea observa ca acestea nu sunt lovite de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, trebuie declarate admisibile.

B. Asupra fondului

1. Argumentele partilor

a) Guvernul
125. Guvernul observa ca reclamanta atribuie pretinsul obstacol aflat in calea dreptului sau de a desfasura activitatea de pilotaj urmatoarelor doua cauze: neexecutarea deciziilor din 6 februarie 2001 si din 22 octombrie 2002 ale Curtii Supreme, pe de o parte, si, pe de alta parte, admiterea recursului in anulare. El reitereaza aici observatiile sale facute cu privire la art. 6 din Conventie in ceea ce priveste executarea celor doua decizii si constata ca, in temeiul unui contract de mandat incheiat cu Administratia Porturilor Maritime, reclamanta si-a desfasurat activitatea in mod continuu si fara obstacole, cu exceptia celor rezultate din jocul concurentei.
126. Guvernul admite ca autorizatia eliberata reclamantei constituia un bun in sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, insa adauga ca dreptul care rezulta din aceasta autorizatie era insotit de o limitare a duratei sale. Or, in perioada de valabilitate a autorizatiei reclamanta a putut sa isi desfasoare activitatea. Prin urmare, in opinia Guvernului, perioada ulterioara nu este relevanta in speta.
127. In ceea ce priveste capatul de cerere intemeiat pe incalcarea dreptului reclamantei de a-si desfasura activitatea in urma admiterii recursului in anulare, Guvernul subliniaza ca in momentul in care a fost admis recursul in anulare deja autorizatia reclamantei nu mai era valabila.
128. Guvernul considera ca stabilirea unei limite temporale a valabilitatii unei autorizatii nu este, in sine, contrara art. 1 din Protocolul nr. 1. El apreciaza ca, in conformitate cu jurisprudenta Curtii (Tre Traktorer AB impotriva Suediei, hotararea din 7 iulie 1989, seria A, nr. 159, pp. 23-24, §§ 61-62; Posti si Rahko impotriva Finlandei, nr. 27.824/95, §§ 76-77, CEDO 2002-VII), o retragere inopinata, imprevizibila a autorizatiei sau a licentei este contrara Conventiei, dar ca, dimpotriva, prelungirea ei, chiar cu modificarea conditiilor, este compatibila cu cerintele Conventiei, in masura in care ele sunt previzibile pentru beneficiar.
129. Guvernul reitereaza ca anularea procedurii din 23 mai 2000 nu insemna abandonarea concesiunii serviciilor publice portuare si nu ii conferea reclamantei dreptul sa desfasoare activitatea de pilotaj in deplina libertate.

b) Reclamanta
130. Reclamanta considera ca ingerinta in dreptul sau la respectarea bunurilor rezulta din refuzul autoritatilor de a ii permite sa desfasoare activitatea de pilotaj, prin neexecutarea celor doua hotarari definitive si prin anularea unei alte hotarari definitive, in urma admiterii recursului in anulare. Ea subliniaza ca autorizatiile sale aveau o valoare economica, deoarece ii permiteau sa desfasoare aceasta activitate. Ele reprezentau, asadar, un element esential al fondului sau de comert.
131. Reclamanta adauga ca, in speta, justul echilibru care trebuie pastrat intre protectia proprietatii si cerintele interesului general a fost afectat. Desi Hotararea Guvernului nr. 22/1999 nu a creat un monopol de jure asupra activitatii de pilotaj maritim, ea considera ca actele si omisiunile statului au dus la instituirea unui monopol de fapt. Printr-o succesiune de ordine, Ministerul i-a limitat in mod ilegal activitatea, ceea ce Curtea Suprema a constatat prin deciziile sale din 6 februarie 2001 si 22 octombrie 2002. Cu incalcarea acestor hotarari, Ministerul a continuat sa conditioneze desfasurarea activitatii de pilotaj de catre reclamanta de absenta unei concesionari.
132. In opinia reclamantei, imposibilitatea de a-si desfasura activitatea din cauza instituirii unui monopol de fapt in domeniul pilotajului ar putea sa fie considerata ca o reglementare a folosintei bunurilor in sensul alin. 2 al art. 1 din Protocolul nr. 1. Ea arata ca acest monopol nu era prevazut de lege.
133. Reclamanta mai observa ca in Cauza Iatridis impotriva Greciei ([MC], nr. 31.107/96, § 61, CEDO 1999-II) Curtea a statuat ca anularea actelor administrative ilegale si refuzul ulterior al autoritatilor de a se conforma consecintelor unei sentinte pronuntate impotriva lor determinau o incalcare a art. 1 din Protocolul nr. 1.
134. Reclamanta subliniaza in speta ca, prin ordinele litigioase, Ministerul a modificat legea intr-un mod nepermis, fara a tine cont de cele doua decizii definitive ale Curtii Supreme, care a statuat ca Ordonanta nr. 22/1999 nu conditiona valabilitatea autorizatiilor de existenta unei concesionari. Un astfel de mod de a actiona este contrar legii, astfel cum a fost el interpretat cu autoritate de lucru judecat de catre instanta suprema.
135. In continuare, reclamanta considera ca aceasta constatare ar putea sa scuteasca Curtea de a verifica daca a fost pastrat un just echilibru intre cerintele interesului general al comunitatii si imperativele apararii drepturilor individuale. Totusi, ea arata ca acest echilibru a fost incalcat si ca a fost obligata sa suporte o sarcina disproportionata si excesiva.

2. Aprecierea Curtii
136. Curtea observa ca reclamanta a formulat doua capete de cerere intemeiate pe art. 1 din Protocolul nr. 1: unul legat de neexecutarea celor doua decizii definitive, celalalt referitor la anularea unei a treia decizii definitive in urma unui "recurs in anulare".
a) Neexecutarea deciziilor din 6 februarie 2001 si 22 octombrie 2002 ale Curtii Supreme de Justitie
137. Curtea observa ca instanta nationala suprema a statuat, in decizia sa din 6 februarie 2001, ca reclamanta a dobandit dreptul de desfasurare a activitatii de pilotaj maritim in conditii de libera concurenta si ca, din cauza aplicarii prevederilor primului ordin, i s-a interzis dreptul de a desfasura aceasta activitate (vezi paragraful 18 de mai sus). Aceasta decizie a confirmat de altfel sentinta din 15 iunie 2000 a Curtii de Apel in ceea ce priveste anularea art. 5 din ordinul in cauza. Or, sentinta pronuntata in prima instanta retinuse ca toate incalcarile aduse obiectului de activitate al reclamantei au efecte asupra patrimoniului sau si sunt echivalente unei exproprieri, incalcand astfel prevederile Constitutiei (vezi paragraful 12 de mai sus). Pe de alta parte, Curtea Suprema, in decizia sa din 5 noiembrie 2001, care respingea un recurs in anulare introdus impotriva acestor doua decizii, a subliniat ca autorizatia din 27 ianuarie 2000 era un drept dobandit in patrimoniul reclamantei, drept ce trebuia asadar sa fie protejat pe toata durata valabilitatii autorizatiei; mai mult, limitarea adusa autorizatiei in perioada sa de valabilitate nu era conforma cu legea (vezi paragraful 24 de mai sus).
138. Instanta suprema a mai retinut, in decizia sa definitiva din 22 octombrie 2002, ca dreptul reclamantei a fost incalcat prin aplicarea prevederilor celui de al doilea ordin, cu incalcarea conditiilor care reies din autorizatia sa (vezi paragraful 31 de mai sus), aceasta decizie confirmand sentinta din 22 noiembrie 2001 a Curtii de Apel, care, la randul sau, a retinut ca reclamanta avea dreptul sa isi desfasoare activitatea in baza autorizatiei din 27 ianuarie 2000 (vezi paragraful 30 de mai sus).
139. Astfel, rezulta ca instantele nationale au statuat ca reclamanta avea, in baza autorizatiei mentionate mai sus, dreptul de a desfasura activitatea de pilotaj si ca limitarea adusa autorizatiei respective in timpul valabilitatii sale nu era legala.
140. In acest sens, Curtea reaminteste ca notiunea de "bunuri" din art. 1 din Protocolul nr. 1 are sfera de aplicare autonoma, care nu se limiteaza la proprietatea unor bunuri corporale: anumite alte drepturi si interese care constituie active pot fi de asemenea considerate "drepturi de proprietate" si, asadar, "bunuri" in sensul acestei prevederi (Gasus Dosier-und Fordertechnik GmbH impotriva Olandei, hotararea din 23 februarie 1995, seria A, nr. 306-B, p. 46, § 53; Iatridis, citata anterior, § 54).
141. Asadar, Curtea admite, alaturi de reclamanta, ca in speta exista o valoare patrimoniala prin autorizatia insasi, in baza careia ea putea sa aiba speranta legitima de a-si desfasura activitatea economica. Guvernul recunoaste de altfel el insusi ca autorizatia in discutie putea constitui un bun in sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 (vezi paragraful 126 de mai sus). Rezulta ca reclamanta avea un "bun" in sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.
142. Curtea nu poate subscrie la argumentul Guvernului conform caruia reclamanta a putut sa isi desfasoare activitatea in perioada de valabilitate a autorizatiei. In acest sens, ea arata ca partea interesata a fost obligata sa isi inceteze activitatea la data de 1 septembrie 2000 si ca nu a reluat-o decat de la 18 februarie 2002 pana la 28 februarie 2005, si aceasta numai in zona portuara 2, desi autorizatia din 27 ianuarie 2000 nu prevedea aceasta limitare. In plus, ea observa ca incetarea activitatii reclamantei, urmata de o reluare partiala, a fost consecinta incalcarii celor doua hotarari definitive pronuntate de instanta suprema.
143. Reclamanta a suferit astfel o ingerinta in dreptul sau la respectarea bunurilor.
144. Prin urmare, trebuie stabilit in primul rand daca aceasta ingerinta era prevazuta de lege, tinand cont de faptul ca suprematia dreptului, unul dintre principiile fundamentale ale unei societati democratice, este inerenta tuturor articolelor Conventiei. Necesitatea de a cerceta daca s-a pastrat un just echilibru intre cerintele interesului general al comunitatii si imperativele de aparare a drepturilor fundamentale ale omului nu poate interveni decat subsecvent, dupa ce s-a stabilit ca ingerinta litigioasa a respectat principiul legalitatii si nu era arbitrara (Iatridis, citata anterior, § 58).
145. In speta, Curtea reaminteste ca instanta suprema nationala a retinut ilegalitatea oricarei limitari aduse autorizatiei reclamantei in perioada sa de valabilitate. O astfel de constatare determina Curtea sa constate ca ingerinta in cauza nu era conforma cu legea interna si o scuteste de a mai analiza daca ea urmarea un scop legitim si daca era proportionala cu acest scop.
146. Prin urmare, Curtea apreciaza ca art. 1 din Protocolul nr. 1 a fost incalcat din cauza neexecutarii deciziilor din 6 februarie 2001 si 22 octombrie 2002 ale Curtii Supreme de Justitie.
b) Anularea deciziei din 10 iunie 2002 a Curtii de Apel Pitesti
147. Curtea arata ca la data de 25 ianuarie 2004 reclamantei i s-a eliberat o autorizatie care ii permitea sa desfasoare activitatea de pilotaj in zona 2 si care era valabila pana la data de 24 ianuarie 2009.
148. In baza acestei autorizatii, reclamanta putea sa aiba o speranta legitima de a desfasura activitatea de pilotaj pe perioada sa de valabilitate. Rezulta ca ea avea si in aceasta privinta un "bun" in sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.
149. Or, aceasta autorizatie a fost invalidata in urma admiterii recursului in anulare prin decizia din 2 februarie 2005 a Inaltei Curti, iar reclamanta a fost ulterior obligata sa isi inceteze activitatea in zona mentionata mai sus.
150. Asadar, Curtea apreciaza ca a avut loc o ingerinta in dreptul reclamantei la respectarea bunurilor sale, prin faptul ca decizia mentionata mai sus a Inaltei Curti a anulat decizia definitiva din 10 iunie 2002 a Curtii de Apel Ploiesti.
151. Avand in vedere concluzia de la paragraful 122 de mai sus, Curtea apreciaza ca in cazul de fata justul echilibru dintre cerintele interesului general si imperativele de aparare a drepturilor individuale a fost afectat.
152. Prin urmare, a avut loc incalcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 si din cauza admiterii recursului in anulare prin decizia din 2 februarie 2005 a Inaltei Curti de Casatie si Justitie.

IV. Asupra aplicarii art. 41 din Conventie

153. Conform art. 41 din Conventie:
"Daca Curtea declara ca a avut loc o incalcare a Conventiei sau a protocoalelor sale si daca dreptul intern al inaltei parti contractante nu permite decat o inlaturare incompleta a consecintelor acestei incalcari, Curtea acorda partii lezate, daca este cazul, o reparatie echitabila."

A. Prejudiciu

154. Reclamanta solicita suma de 3.884.798,57 dolari americani (USD) cu titlu de daune materiale pe care le-ar fi suferit din cauza pierderii veniturilor aferente contractelor in curs de executare (damnum emergens) si beneficiul nerealizat (lucrum cessans). Ea arata ca actele si omisiunile autoritatilor nationale au avut consecinte de ordin patrimonial in ceea ce o priveste, tinand cont de faptul ca este un agent economic a carui continuitate a activitatii este esentiala pentru existenta sa si de faptul ca ea se afla "in incetare completa a activitatii, lipsita de venituri si incarcata de datorii". In acest sens, ea citeaza Cauza Iatridis impotriva Greciei (satisfactie echitabila) ([MC], nr. 31.107/96, §§ 40-45, CEDO 2000-XI).
155. Reclamanta prezinta un raport de expertiza contabila, precum si documente financiare si contabile si arata ca expertii au luat in calcul cifra sa de afaceri pe ultimii 3 ani de activitate normala, adica 1998, 1999 si 2000, contractele in curs de executare in momentul incetarii activitatii si datele statistice referitoare la fluxul transporturilor maritime in porturile in care si-ar fi desfasurat activitatea daca nu ar fi fost impiedicata de administratie.
156. Partile relevante din raportul de expertiza sunt urmatoarele:
"Veniturile pierdute de societate, astfel cum sunt ele estimate de experti, se pot calcula in felul urmator:
Pentru perioada august 2000-ianuarie 2002, avand in vedere ca societatii i s-a interzis sa desfasoare activitatea de pilotaj, pierderile sunt reprezentate de intreaga suma previzibila conform functiei de regresie:
Pierderea totala pentru perioada august 2000-ianuarie 2002 se ridica la 941.551,08 USD.
Pentru perioada februarie 2002-februarie 2005, avand in vedere ca societatii i s-a permis sa desfasoare partial activitatea de pilotaj in zona 2, pierderile sunt reprezentate de diferenta dintre suma previzibila conform functiei de regresie si vanzarile realizate efectiv:
Pierderea partiala pentru perioada februarie 2002-februarie 2005 este de 1.709.849,05 USD.
Pentru perioada februarie 2005-iulie 2006, avand in vedere ca societatii nu i s-a permis sa desfasoare activitatea de pilotaj, pierderile sunt reprezentate de suma previzibila conform functiei de regresie:
Pierderea totala pentru perioada februarie 2005-iulie 2006 este de 1.233.398,44 USD."
157. Concluzia raportului de expertiza este ca pierderea totala estimata pentru perioada august 2000-iulie 2006 se ridica la 3.884.798,57 USD.
158. Reclamanta mai solicita si suma de 100.000 EUR pentru daune morale, considerand ca a suferit "un prejudiciu moral incontestabil". Ea citeaza cauzele Sovtransavto Holding impotriva Ucrainei (satisfactie echitabila) (nr. 48.553/99, § 80, 2 octombrie 2003) si Comingersoll S.A. impotriva Portugaliei ([MC], nr. 35.382/97, §§ 35-36, CEDO 2000-IV), considerand ca, in conformitate cu jurisprudenta Curtii, criteriile luate in considerare pentru evaluarea prejudiciului moral sunt bunul renume al intreprinderii, incertitudinea in planificarea deciziilor care trebuiau luate, tulburarile cauzate gestiunii sale, angoasa si neplacerile suferite de membrii organelor de conducere ale societatii.
159. Tinand cont de aceste criterii, reclamanta arata ca, in ciuda vechimii sale si a pozitiei sale initiale foarte avantajoase pe piata serviciilor portuare, ea a fost redusa la o situatie extrem de precara, in pragul falimentului, fiind in imposibilitatea de a-si prevedea viitorul.
160. Guvernul contesta raportul de expertiza prezentat de reclamanta, in masura in care el nu face trimitere decat la veniturile brute, fara a tine seama de cheltuielile aferente oricarei activitati economice, cum sunt cheltuielile curente, cheltuielile cu investitiile sau taxele si alte impozite. In lipsa oricarei estimari in aceasta privinta, raportul de expertiza nu prezinta pentru Guvern un fundament economic serios, deoarece exista multe societati comerciale care au incasari importante, insa un profit infim sau inexistent.
161. Guvernul subliniaza in continuare ca in Cauza Iatridis, mentionata mai sus, Curtea a luat in considerare numai veniturile nete ale partii interesate. Prin urmare, el considera ca simpla trimitere la cifra de afaceri previzionata este lipsita de orice relevanta si prezinta in acest sens opinia detaliata a unei societati de expertiza contabila, conform careia profitul previzionat al reclamantei pentru perioada septembrie 2000-iunie 2006 nu ar depasi 325.217 USD, avand in vedere costurile pe care trebuia sa le suporte pentru a-si desfasura activitatea, si care subliniaza si faptul ca ea si-a reluat activitatea in mai multe randuri, obtinand astfel venituri.
162. In opinia Guvernului, expertiza prezentata de reclamanta este in plus criticabila, deoarece nu ofera anumite informatii importante, cum ar fi durata contractelor luate in considerare, preturile serviciilor, porturile si zonele portuare la care se refera.
163. In ceea ce priveste prejudiciul moral, Guvernul considera ca o eventuala hotarare de condamnare ar putea constitui, in sine, o reparatie suficienta a prejudiciului moral pe care reclamanta pretinde ca l-a suferit. In subsidiar, considera ca suma solicitata cu acest titlu este excesiva. El citeaza in acest sens cauzele IZA Ltd si Makrakhidze impotriva Georgiei (nr. 28.537/02, § 63, 27 septembrie 2005) si S.C. Masinexportimport Industrial Group S.A. (citata anterior, § 57). Totusi, el subliniaza ca acordarea unei sume pentru prejudiciul moral in aceasta ultima cauza, ca si in Cauza Sovtransavto Holding, mentionata mai sus, a luat in considerare incertitudinea juridica care a planat asupra partilor interesate timp de mai multi ani.
164. In plus, Guvernul atrage atentia asupra faptului ca, daca diferitele elemente care constituie prejudiciul nu se preteaza la un calcul exact sau daca distinctia dintre prejudiciul material si prejudiciul moral se dovedeste a fi dificila, Curtea ar putea fi determinata sa le analizeze global.
165. Reclamanta contesta cu fermitate "punctul de vedere de specialitate" prezentat de Guvern, considerand ca acest document nu ar putea fi considerat drept o expertiza.

B. Cheltuieli de judecata

166. Reclamanta solicita suma de 10.142,51 EUR drept cheltuieli de judecata angajate in fata instantelor interne si suma de 7.175 EUR pentru cheltuielile angajate in fata Curtii.
167. Cu privire la cheltuielile angajate la nivel national, reclamanta prezinta in copie urmatoarele documente justificative:
a) 7 chitante care atesta plata unor onorarii de avocat in perioada 6 iunie 2001 - 2 aprilie 2002, a caror valoare totala se ridica la 65 milioane lei vechi romanesti (ROL); chitantele respective se refera totusi la dosare care nu se regasesc printre procedurile care fac obiectul cererii, cu exceptia a doua chitante in valoare totala de 23 milioane ROL, referitoare la dosarele solutionate prin deciziile din 5 noiembrie 2001 si 22 octombrie 2002 ale Curtii Supreme;
b) 8 ordine de plata emise de reclamanta in perioada 20 iunie 2002 - 18 septembrie 2003 in beneficiul a doua cabinete de avocatura, a caror valoare totala este de 260 milioane ROL; 6 dintre cele 8 ordine de plata contin mentiunea "onorarii de avocat", insa fara a preciza procedurile la care se refera; un alt ordin de plata face trimitere la un numar de dosar care nu se regaseste printre procedurile care au facut obiectul cererii; dimpotriva, un alt ordin de plata, pentru o suma de 30 milioane ROL, se refera la dosarul solutionat prin decizia din 2 februarie 2005 a Inaltei Curti.
168. Pentru cheltuielile angajate in fata Curtii, reclamanta prezinta in copie urmatoarele documente:
a) o conventie din data de 28 noiembrie 2005, incheiata intre avocat A. Dagalita si avocat N. Popescu, pe de o parte, si reclamanta, pe de alta parte; aceasta conventie stabilea tarifele pe ora si preciza ca cheltuielile legate de munca prestata de avocate trebuia sa le fie achitate direct; de asemenea, se mentiona ca avocatele nu isi vor recupera creanta atat timp cat situatia financiara a reclamantei nu ii permitea sa plateasca onorariile;
b) o nota de onorarii de avocat din 28 noiembrie 2005 pentru suma de 7.175 EUR;
c) doua facturi fiscale care atesta plata de catre o terta societate a unei sume totale de 130 milioane ROL in beneficiul celor doua avocate mentionate mai sus pentru consultatii juridice.
169. Guvernul nu se opune ca reclamantei sa i se aloce o suma care sa corespunda cheltuielilor de judecata legate de procedura in fata Curtii, cu conditia sa fie dovedite, necesare si sa aiba legatura cu cauza.
170. In ceea ce priveste cheltuielile angajate in procedurile interne, Guvernul observa ca o parte dintre chitante se refera la proceduri solutionate prin decizii favorabile reclamantei sau la alte proceduri decat cele care fac obiectul cauzei de fata. In acest sens, el face trimitere la 3 chitante in valoare totala de 32 milioane ROL si constata, in plus, ca ordinele de plata nu precizeaza la care proceduri interne se refera.
171. Cat priveste suma referitoare la procedura in fata Curtii, Guvernul considera ca suma solicitata cu acest titlu nu reflecta realitatea asistentei juridice furnizate de avocata reclamantei, avand in vedere in special numarul de ore de munca inscrise in nota de onorarii.
172. Dintr-o scrisoare a Grefei din 26 octombrie 2006, Guvernul mai constata ca observatiile reclamantei, redactate de avocat D.B., nu au fost depuse la dosar, desi facturile prezentate de reclamanta acopera si redactarea acestor observatii. Mai adauga faptul ca, in masura in care aceste observatii sunt identice cu cele care i-au fost transmise prin scrisoarea Grefei din data de 19 decembrie 2006, reclamanta nu poate cere de doua ori rambursarea onorariilor aferente redactarii lor.
173. In orice caz, Guvernul considera ca suma solicitata cu titlu de onorarii de avocat este excesiva.

C. Concluzia Curtii

174. In circumstantele spetei, Curtea considera ca problema aplicarii art. 41 din Conventie nu se afla in stare de judecata. Prin urmare, se impune sa fie rezervata si sa se stabileasca procedura ulterioara tinand cont de eventualitatea unui acord intre statul parat si reclamanta (art. 75 § 1 din Regulament).

PENTRU ACESTE MOTIVE, In unanimitate, CURTEA
1. uneste cu fondul exceptia preliminara a Guvernului intemeiata pe necompetenta ratione materiae si o respinge;
2. declara cererea admisibila;
3. hotaraste ca a avut loc incalcarea art. 6 § 1 din Conventie si art. 1 din Protocolul nr. 1 din cauza neexecutarii deciziilor din 6 februarie 2001 si 22 octombrie 2002 ale Curtii Supreme de Justitie;
4. hotaraste ca a avut loc incalcarea art. 6 § 1 din Conventie si art. 1 din Protocolul nr. 1 din cauza anularii deciziei din 10 iunie 2002 a Curtii de Apel Ploiesti;
5. hotaraste ca problema aplicarii art. 41 din Conventie nu se afla in stare de judecata; prin urmare:
a) o rezerva in intregime;
b) invita Guvernul si societatea reclamanta sa ii adreseze in scris, in cel mult 3 luni de la data ramanerii definitive a prezentei hotarari, conform art. 44 § 2 din Conventie, observatiile lor cu privire la aceasta chestiune si, in special, sa ii aduca la cunostinta orice acord la care ar putea eventual sa ajunga;
c) rezerva procedura ulterioara si ii deleaga presedintelui camerei sarcina de a o stabili in functie de necesitati.
Intocmita in limba franceza, apoi comunicata in scris la data de 3 iunie 2008, in aplicarea art. 77 §§ 2 si 3 din Regulament.


Elisabet Fura-Sandstrom, Santiago Quesada,
presedinte grefier

Curtea Europeana a Drepturilor Omului (Sectia a tr

eia), statuand in cadrul unei camere formate din: Bostjan M. Zupancic, presedinte, Corneliu Birsan, Alvina Gyulumyan, Egbert Myjer, David Thor Bjorgvinsson, Ineta Ziemele, Isabelle Berro-Lefevre, judecatori, si din Santiago Quesada, grefier de sectie,
dupa ce a deliberat in camera de consiliu la 17 ianuarie 2008,
pronunta urmatoarea hotarare, adoptata la aceasta data:

Procedura

1. La originea cauzei se afla o cerere (nr. 19.372/06) indreptata impotriva Romaniei, prin care 2 cetateni germani, doamna Herta Margareta Silimon si domnul Gerhard Albert Gross (reclamantii), au sesizat Curtea la data de 24 aprilie 2006 in temeiul art. 34 din Conventia pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale (Conventia).
2. Reclamantii sunt reprezentati prin domnul E.J. Prediger, avocat din Brasov. Guvernul roman (Guvernul) este reprezentat de agentul sau, domnul R.H. Radu, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
3. La data de 12 decembrie 2006, Curtea a hotarat sa comunice cererea Guvernului. Invocand prevederile art. 29 § 3 din Conventie, ea a hotarat sa analizeze in acelasi timp admisibilitatea si fondul cauzei.
4. Guvernul german, invitat la data de 18 decembrie 2006 sa prezinte observatii scrise, nu si-a manifestat dorinta de a-si exercita acest drept (art. 36 § 1 din Conventie si 44 din Regulament).

In Fapt

I. Circumstantele cauzei

5. Reclamantii s-au nascut in anul 1926 si, respectiv, 1934 si locuiesc la Munchen si, respectiv, Gempen.
6. Prin doua hotarari, din 27 august 1981, respectiv 8 iulie 1989, invocand Decretul nr. 223/1974, statul roman a confiscat casa situata in Brasov, str. Retezat nr. 8, compusa din doua apartamente. In momentul confiscarii, reclamanta era proprietara apartamentului nr. 2 si a unei cote-parti de doua treimi din apartamentul nr. 1, iar reclamantul detinea o cota-parte de o treime din acest apartament.
7. Prin contractul de vanzare-cumparare din 15 iulie 1997, incheiat in temeiul Legii nr. 112/1995, Societatea Comerciala RIAL - S.R.L. (S.C. RIAL), care administra bunurile ce apartineau statului, a vandut respectiva casa sotilor M., care o ocupau in baza unui contract de inchiriere.
8. La data de 19 septembrie 2001, in temeiul Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate in mod abuziv in perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 (Legea nr. 10/2001), reclamantii au solicitat din partea S.C. RIAL restituirea casei mentionate mai sus.
9. La o data neprecizata, reclamantii au dat in judecata S.C. RIAL, Primaria Brasov si sotii M. in fata Judecatoriei Brasov. Ei au solicitat instantei sa constate ilegalitatea confiscarii bunului lor, cu motivarea ca Decretul nr. 223/1974 incalca prevederile Constitutiei in vigoare la data respectiva. Aratand ca Legea nr. 112/1995 interzicea vanzarea mai multor apartamente unei singure persoane, ca imobilul in litigiu era compus din doua apartamente si ca, in momentul vanzarii, sotii M. au fost de rea-credinta, reclamantii au solicitat instantei sa constate si nulitatea absoluta a contractului de vanzare-cumparare din 15 iulie 1997. Ei au solicitat, de asemenea, instantei sa dispuna radierea din cartea funciara a dreptului de proprietate al sotilor M.
10. Prin sentinta din data de 15 decembrie 2003, Judecatoria Brasov a admis partial actiunea reclamantilor. Ea a statuat ca insusirea de catre stat a imobilului in litigiu a fost ilegala si a constatat lipsa unui titlu valabil al statului asupra bunului in litigiu. In schimb, in temeiul art. 46 din Legea nr. 10/2001, judecatoria a respins cererea de constatare a nulitatii contractului de vanzare-cumparare mai sus mentionat, motivat prin aceea ca Legea nr. 112/1995 nu interzicea vanzarea catre chiriasi a mai mult de un apartament si ca, in momentul vanzarii, cumparatorii au fost de buna-credinta. De asemenea, instanta a respins cererea de radiere din cartea funciara a dreptului de proprietate al sotilor M.
11. Reclamantii au formulat apel impotriva acestei sentinte, plangandu-se de faptul ca instanta de fond a statuat in mod nedrept ca sotii M. au fost de buna-credinta in momentul vanzarii.
12. Prin decizia din data de 19 mai 2004, Curtea de Apel Brasov a respins apelul reclamantilor ca neintemeiat. Ea a statuat ca sotii M. au cumparat imobilul in litigiu pe baza mentiunilor din cartea funciara, in care statul era inscris ca proprietar, si ca buna lor credinta nu putea fi, asadar, inlaturata. Completul de judecata era compus din judecatorii D.R. si A.P.
13. Reclamantii au formulat recurs impotriva deciziei mentionate mai sus, sustinand ca instantele de fond si apel au facut o gresita aplicare a legii atunci cand au constatat buna-credinta a sotilor M. Conform legii in vigoare la data la care Curtea de Apel Brasov a pronuntat aceasta decizie, competenta de solutionare a recursului reclamantilor revenea Inaltei Curti de Casatie si Justitie.
14. In urma modificarilor aduse Codului de procedura civila prin Legea nr. 219/2005, Curtea de Apel Brasov a devenit competenta sa statueze asupra recursului formulat de reclamanti impotriva deciziei din 19 mai 2004, pronuntata de aceeasi instanta.
15. Prin decizia din 27 octombrie 2005, Curtea de Apel Brasov a respins recursul reclamantilor, statuand ca acestia nu au reusit sa rastoarne prezumtia de buna-credinta care era in favoarea sotilor M. Completul de judecata era compus din judecatorii D.M.C., G.B. si R.P.
16. La cererea reclamantilor, procedura administrativa inceputa la data de 19 septembrie 2001 in temeiul Legii nr. 10/2001 a fost suspendata in asteptarea unei hotarari definitive a instantelor in litigiul in contradictoriu cu sotii M.

II. Dreptul si practica interna pertinente
17. Prevederile legale si jurisprudenta interna relevante sunt descrise in cauzele Brumarescu impotriva Romaniei ([MC], nr. 28.342/95, CEDO 1999-VII, pp. 250-256, §§ 31-33), Strain si altii impotriva Romaniei (nr. 57.001/00, CEDO 2005-VII, §§ 19-26) si Padurar impotriva Romaniei (nr. 63.252/00, §§ 38-53, 1 decembrie 2005).
18. Legea nr. 10/2001 a fost modificata prin Legea nr. 247/2005, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 653 din 22 iulie 2005. Noua lege extinde formele de despagubire, permitandu-le beneficiarilor sa aleaga intre o compensatie sub forma de bunuri si servicii si o compensatie sub forma de despagubire pecuniara echivalenta cu valoarea de piata a bunului care nu poate fi restituit in natura in momentul acordarii sumei.
19. Prevederile relevante din Legea nr. 10/2001 (republicata), astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 247/2005, sunt urmatoarele:

ARTICOLUL 1

"(1) Imobilele preluate in mod abuziv de stat (...) in perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, precum si cele preluate de stat in baza Legii nr. 139/1940 asupra rechizitiilor si nerestituite, se restituie, in natura, in conditiile prezentei legi.
(2) In cazurile in care restituirea in natura nu este posibila se vor stabili masuri reparatorii prin echivalent. Masurile reparatorii prin echivalent vor consta in compensare cu alte bunuri sau servicii (...), cu acordul persoanei indreptatite, sau despagubiri acordate in conditiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii si platii despagubirilor aferente imobilelor preluate in mod abuziv. (...)"

ARTICOLUL 10

"(1) In situatia imobilelor preluate in mod abuziv si ale caror constructii edificate pe acestea au fost demolate total sau partial, restituirea in natura se dispune pentru terenul liber si pentru constructiile ramase nedemolate, iar pentru constructiile demolate si terenurile ocupate masurile reparatorii se stabilesc in echivalent. (...)
(8) Valoarea corespunzatoare a constructiilor preluate in mod abuziv si demolate se stabileste potrivit valorii de piata de la data solutionarii notificarii, stabilita potrivit standardelor internationale de evaluare in functie de volumul de informatii puse la dispozitia evaluatorului.
(9) Valoarea terenurilor, precum si a constructiilor nedemolate preluate in mod abuziv, care nu se pot restitui in natura, se stabileste potrivit valorii de piata de la data solutionarii notificarii, stabilita potrivit standardelor internationale de evaluare. (...)"

ARTICOLUL 20

"(1) Persoanele care au primit despagubiri in conditiile Legii nr. 112/1995 pot solicita numai restituirea in natura, cu obligatia returnarii sumei reprezentand despagubirea primita, actualizata cu indicele inflatiei, daca imobilul nu a fost vandut pana la data intrarii in vigoare a prezentei legi.
(2) In cazul in care imobilul a fost vandut cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 (...), persoana indreptatita are dreptul la masuri reparatorii prin echivalent pentru valoarea de piata corespunzatoare a intregului imobil, teren si constructii, stabilita potrivit standardelor internationale de evaluare. Daca persoanele indreptatite au primit despagubiri potrivit prevederilor Legii nr. 112/1995, ele au dreptul la diferenta dintre valoarea incasata, actualizata cu indicele inflatiei, si valoarea corespunzatoare a imobilului. (...)"
20. Art. 13 si 16 din titlul VII al Legii nr. 247/2005, care sunt, de asemenea, relevante in cauza de fata, prevad urmatoarele:

ARTICOLUL 13

"(1) Pentru analizarea si stabilirea cuantumului final al despagubirilor care se acorda potrivit prevederilor prezentei legi, se constituie in subordinea Cancelariei Primului-ministru Comisia Centrala pentru Stabilirea Despagubirilor (...)"

ARTICOLUL 16

"(1) Deciziile/dispozitiile emise de entitatile investite cu solutionarea notificarilor, a cererilor de retrocedare (...) se predau pe baza de proces-verbal de predare-primire Secretariatului Comisiei Centrale, pe judete, conform esalonarii stabilite de aceasta, dar nu mai tarziu de 60 de zile de la data intrarii in vigoare a prezentei legi.
(2) Notificarile formulate potrivit prevederilor Legii nr. 10/2001 (...) care nu au fost solutionate (...) pana la data intrarii in vigoare a prezentei legi, se predau (...) Secretariatului Comisiei Centrale (...) in termen de 10 zile de la data adoptarii deciziilor/dispozitiilor sau, dupa caz, a ordinelor (...).
(5) Secretariatul Comisiei Centrale va proceda la centralizarea dosarelor prevazute la alin. (1) si (2), in care, in mod intemeiat cererea de restituire in natura a fost respinsa, dupa care acestea vor fi transmise evaluatorului sau societatii de evaluatori desemnate, in vederea intocmirii raportului de evaluare.
(6) (...) Societatea de evaluatori desemnata va efectua procedura de specialitate si va intocmi raportul de evaluare pe care il va transmite Comisiei Centrale. Acest raport va contine cuantumul despagubirilor in limita carora vor fi acordate titlurile de despagubire.
(7) In baza raportului de evaluare, Comisia Centrala va proceda fie la emiterea deciziei reprezentand titlul de despagubire, fie la trimiterea dosarului spre reevaluare. (...)"
21. Functionarea societatii pe actiuni "Proprietatea" este descrisa in Cauza Radu impotriva Romaniei (nr. 13.309/03, §§ 18-20, 20 iulie 2006).
22. Legea nr. 247/2005 a fost modificata ultima oara prin Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 81/2007 pentru accelerarea procedurii de acordare a despagubirilor aferente imobilelor preluate in mod abuziv, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 446 din 29 iunie 2007.
Conform art. 181 din titlul I al ordonantei, atunci cand Comisia Centrala a decis acordarea de despagubiri a caror valoare nu depaseste 500.000 lei romanesti noi (RON), beneficiarii pot opta intre actiuni la Fondul "Proprietatea" si acordarea unor despagubiri pecuniare. Pentru sumele mai mari de 500.000 RON, acestia pot solicita despagubiri pecuniare in valoare de 500.000 RON, acordandu-li-se actiuni la Fondul "Proprietatea" pentru diferenta.
Conform art. 7 din titlul II al ordonantei de urgenta, in termen de 6 luni de la intrarea in vigoare a ordonantei de urgenta, Guvernul va trebui sa stabileasca regulile de desemnare a societatii de administrare a Fondului "Proprietatea".

In Drept

I. Asupra pretinsei incalcari a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Conventie


23. Invocand art. 1 din Protocolul nr. 1 la Conventie, reclamantii se plang de faptul ca au suferit o incalcare a dreptului lor la respectarea bunurilor, din cauza hotararilor instantelor interne, care, desi au constatat ilegalitatea nationalizarii si lipsa de titlu valabil al statului asupra casei in litigiu, au confirmat vanzarea ei de catre stat. Art. 1 din Protocolul nr. 1 la Conventie prevede:
"Orice persoana fizica sau juridica are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decat pentru cauza de utilitate publica si in conditiile prevazute de lege si de principiile generale ale dreptului international.
Dispozitiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le considera necesare pentru a reglementa folosinta bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contributii sau a amenzilor."

A. Asupra admisibilitatii


24. Curtea constata ca acest capat de cerere nu este in mod vadit neintemeiat in sensul art. 35 § 3 din Conventie. Mai mult, ea observa ca nu este lovit de niciun motiv de inadmisibilitate si, prin urmare, il declara admisibil.

B. Asupra fondului


25. Guvernul apreciaza ca reclamantii ar fi putut obtine o despagubire in temeiul Legii nr. 10/2001, modificata prin Legea nr. 247/2005, ceea ce respecta cerintele art. 1 din Protocolul nr. 1 la Conventie. El considera ca, in situatii complexe cum este cea de fata, in care prevederile legislative au un impact economic asupra intregii tari, autoritatile nationale trebuie sa beneficieze de o putere discretionara nu numai pentru a alege masurile menite sa garanteze respectarea drepturilor patrimoniale, ci si pentru a le pune in practica. El arata ca ultima reforma in materie, si anume Legea nr. 247/2005, stabileste principiul acordarii de despagubiri echitabile si neplafonate, fixate printr-o decizie a Comisiei administrative centrale pe baza unei expertize, si accelereaza procedura de restituire sau de despagubire. Aceasta lege prevede ca, in cazul in care restituirea imobilului nu este posibila, despagubirea se face prin emisiune de titluri de participare la un organism colectiv de valori mobiliare (Proprietatea), la nivelul valorii bunului, stabilita prin expertiza. In opinia Guvernului, noul mecanism instituit prin Legea nr. 247/2005 asigura o despagubire efectiva, ce respecta cerintele Conventiei.
26. Guvernul considera ca, in orice caz, o eventuala intarziere in acordarea unei despagubiri, in contextul unei despagubiri neplafonate, nu afecteaza justul echilibru ce trebuie pastrat intre protectia proprietatii persoanelor si cerintele interesului general si nu obliga reclamantii sa suporte o povara excesiva.
27. Reclamantii contesta argumentele Guvernului. Ei reamintesc ca instantele interne au constatat ilegalitatea confiscarii bunului lor, confirmand in acelasi timp vanzarea bunului respectiv chiriasilor. Ei subliniaza ca aceasta solutie i-a impiedicat sa recupereze posesia bunului lor.
28. In ceea ce priveste posibilitatea de a obtine o despagubire in temeiul Legii nr. 10/2001, modificata prin Legea nr. 247/2005, reclamantii contesta caracterul real si efectiv al sistemului de compensatie implementat prin legile mai sus mentionate, subliniind ca "Proprietatea" nu este inca functional.
29. Curtea observa ca reclamantii au obtinut o hotarare definitiva ce constata ilegalitatea insusirii de catre stat a bunului lor si faptul ca acesta nu era proprietarul bunului in momentul vanzarii sale. In ciuda acestei constatari, instantele interne au refuzat sa constate nulitatea absoluta a vanzarii bunului, cu motivarea ca reclamantii nu au reusit sa rastoarne prezumtia de buna-credinta care era in favoarea cumparatorilor (paragraful 14 de mai sus).
30. Tinand cont de constatarea instantelor interne, necombatuta de parti, Curtea apreciaza ca, in speta, reclamantii sunt titularii unui bun protejat de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Conventie (Gabriel impotriva Romaniei, nr. 35.951/02, § 25, 8 martie 2007; Florescu impotriva Romaniei, nr. 41.857/02, § 27, 8 martie 2007).
31. Curtea a analizat in repetate randuri cauze ce ridicau probleme similare cu cele ale cazului de fata si a constatat incalcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Conventie (Gabriel, mentionata mai sus, §§ 27-32).
32. Dupa ce a analizat toate elementele ce i-au fost prezentate, Curtea considera ca Guvernul nu a expus niciun element de fapt sau argument care sa poata duce la o alta concluzie in cazul de fata. Curtea reafirma in special ca, in contextul legislativ roman ce reglementeaza actiunile in revendicare imobiliara si restituirea bunurilor nationalizate de regimul comunist, vanzarea de catre stat a bunului altcuiva catre terti de buna-credinta, chiar daca a fost anterioara confirmarii definitive in justitie a dreptului de proprietate al acestei persoane, reprezinta o privare de acel bun. O astfel de privare, combinata cu lipsa totala de despagubire, este contrara art. 1 din Protocolul nr. 1 la Conventie (Strain, mentionata mai sus, §§ 39, 43 si 59).
33. Cu toate ca Guvernul arata ca reclamantii au dreptul sa obtina titluri de participare la un organism colectiv de valori mobiliare ("Proprietatea") in baza Legii nr. 10/2001, la valoarea bunului stabilita prin expertiza, Curtea isi reitereaza constatarea anterioara, conform careia "Proprietatea" nu functioneaza in prezent intr-un mod susceptibil sa duca la acordarea efectiva a unei despagubiri reclamantilor (vezi, printre altele, cauzele Radu, mentionata mai sus, §§ 32-34, Gabriel, mentionata mai sus, § 21, si Savulescu impotriva Romaniei, nr. 1.696/03, § 30, 12 iulie 2007). In plus, nici Legea nr. 10/2001 si nici Legea nr. 247/2005, care o modifica, nu iau in considerare prejudiciul suferit din cauza unei lipse indelungate a despagubirii de catre persoanele care, le fel ca reclamantii, au fost lipsite de bunurile lor (Porteanu impotriva Romaniei, nr. 4.596/03, § 34, 16 februarie 2006, si Florescu, mentionata mai sus, § 32).
34. Tinand cont de jurisprudenta sa in materie, Curtea apreciaza ca, in speta, zadarnicirea dreptului de proprietate al reclamantilor asupra casei in litigiu, combinata cu lipsa de despagubire de mai mult de 2 ani, i-a facut sa suporte o sarcina disproportionata si excesiva, incompatibila cu dreptul la respectarea bunurilor lor, garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Conventie.
Prin urmare, in speta a avut loc incalcarea acestui articol.

II. Asupra pretinsei incalcari a art. 6 § 1 din Conventie


35. Reclamantii sustin o incalcare a dreptului la judecarea cauzei de catre o instanta impartiala din cauza faptului ca instanta - Curtea de Apel Brasov - a fost pusa in situatia de a statua atat asupra apelului, cat si asupra recursului pe care acestia le-au formulat in cadrul actiunii in constatarea nulitatii absolute a contractului de vanzare-cumparare din 15 iulie 1997. Ei invoca in acest sens art. 6 § 1 din Conventie, care prevede urmatoarele in partile sale relevante:
"Orice persoana are dreptul la judecarea in mod echitabil (...) a cauzei sale, de catre o instanta independenta si impartiala, instituita de lege, care va hotari (...) asupra incalcarii drepturilor si obligatiilor sale cu caracter civil. (...)"
36. Curtea observa ca situatia contestata de reclamanti este rezultatul modificarii regulilor de competenta a instantelor, aduse prin Legea nr. 219 din 6 iulie 2005. Aceasta apreciaza ca faptul ca Curtea de Apel Brasov a statuat in ceea ce priveste doua cai de atac in aceeasi procedura nu ridica probleme in sensul art. 6 § 1 din Conventie, in masura in care completele de judecata au fost diferite (Diennet impotriva Frantei, hotararea din 26 septembrie 1995, seria A nr. 325-A, p. 16, § 38; Parohia Greco-catolica Ticvaniul Mare impotriva Romaniei, (dec.), nr. 2.534/02, 24 octombrie 2006).
37. Rezulta ca acest capat de cerere este vadit neintemeiat si trebuie respins in conformitate cu art. 35 §§ 3 si 4 din Conventie.

III. Asupra aplicarii art. 41 din Conventie


38. Conform art. 41 din Conventie,
"Daca Curtea declara ca a avut loc o incalcare a Conventiei sau a protocoalelor sale si daca dreptul intern al inaltei parti contractante nu permite decat o inlaturare incompleta a consecintelor acestei incalcari, Curtea acorda partii lezate, daca este cazul, o reparatie echitabila."

A. Prejudiciu


a) Prejudiciul material
39. In ceea ce priveste prejudiciul material, reclamantii solicita, cu titlu principal, restituirea casei vandute de stat unor terti. In cazul in care statul nu o poate restitui, acestia solicita o suma echivalenta cu valoarea de piata a bunului care, conform raportului de expertiza depus la Curte, se ridica la 220.000 EUR.
40. Guvernul contesta evaluarea valorii bunului, efectuata de expertul desemnat de reclamanti. In acest sens, el subliniaza ca aceasta suma tine cont nu numai de valoarea casei vandute de stat, ci si de valoarea unui teren in suprafata de 524,48 m2, aferent casei in discutie si care nu face obiectul prezentei cauze.
Conform raportului de expertiza trimis de Guvern, valoarea casei se ridica la 112.058 EUR.
41. Curtea reaminteste ca a constatat incalcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Conventie din cauza vanzarii de catre stat a casei situate in Brasov, str. Retezat nr. 8, catre terti de buna-credinta, combinata cu lipsa totala de despagubire. Curtea mai observa ca vanzarea in discutie nu avea ca obiect terenul aferent acestui imobil.
42. Curtea apreciaza ca, in circumstantele spetei, retrocedarea casei in litigiu i-ar repune pe reclamanti, pe cat posibil, intr-o situatie echivalenta cu cea in care s-ar fi aflat daca cerintele art. 1 din Protocolul nr. 1 la Conventie nu ar fi fost incalcate.
43. In cazul in care statul parat nu procedeaza la aceasta retrocedare in cel mult 3 luni de la data ramanerii definitive a prezentei hotarari, Curtea hotaraste ca acesta sa le plateasca reclamantilor, cu titlu de daune materiale, o suma care sa corespunda cu valoarea actuala a casei.
44. Tinand cont de informatiile de care dispune despre preturile de pe piata imobiliara locala si de elementele furnizate de parti, Curtea estimeaza valoarea comerciala actuala a bunului la 120.000 EUR.
45. Prin urmare, statuand in echitate, in sensul art. 41 din Conventie, Curtea le aloca reclamantilor suma de 120.000 EUR.
b) Prejudiciul moral
46. Reclamantii mai solicita suma de 100.000 EUR cu titlu de daune morale pentru suferinta indurata de la confiscarea ilegala a bunului lor.
47. Guvernul considera ca aceasta suma este excesiva si sustine ca o constatare a incalcarii art. 1 din Protocolul nr. 1 la Conventie ar constitui, in sine, o reparatie suficienta a prejudiciului moral pretins.
48. Curtea considera ca evenimentele in cauza au putut sa le provoace reclamantilor o stare de incertitudine si suferinte ce nu pot fi compensate prin constatarea incalcarii art. 1 din Protocolul nr. 1 la Conventie. Ea apreciaza ca suma de 4.000 EUR reprezinta o reparatie echitabila a prejudiciului moral suferit de reclamanti.

B. Cheltuieli de judecata


49. Reclamantii nu au formulat nicio cerere in acest sens.
50. Conform jurisprudentei Curtii, un reclamant nu poate obtine rambursarea cheltuielilor sale de judecata decat in masura in care le-a solicitat. Prin urmare, in speta, Curtea nu le acorda reclamantilor nicio suma in acest sens.
C. Dobanzi moratorii
51. Curtea considera potrivit ca rata dobanzii moratorii sa se bazeze pe rata dobanzii facilitatii de imprumut marginal a Bancii Centrale Europene, majorata cu trei puncte procentuale.

PENTRU ACESTE MOTIVE, In unanimitate, CURTEA
1. declara cererea admisibila in ceea ce priveste capatul de cerere intemeiat pe art. 1 din Protocolul nr. 1 la Conventie si inadmisibila pentru rest;
2. hotaraste ca a avut loc incalcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Conventie;
3. hotaraste:
a) ca statul parat sa le restituie reclamantilor casa situata in Brasov, str. Retezat nr. 8, in cel mult 3 luni de la data ramanerii definitive a prezentei hotarari conform art. 44 § 2 din Conventie;
b) ca, in lipsa acestei restituiri, statul parat sa le plateasca impreuna reclamantilor, in acelasi termen de 3 luni, 120.000 EUR (o suta douazeci mii euro) cu titlu de daune materiale;
c) ca, in orice caz, statul parat sa le plateasca impreuna reclamantilor, in acelasi termen de 3 luni, suma de 4.000 EUR (patru mii euro) cu titlu de daune morale;
d) ca, la sumele mentionate mai sus, sa se adauge orice suma ce ar putea fi datorata cu titlu de impozit;
e) ca, incepand de la expirarea termenului mentionat mai sus si pana la efectuarea platii, aceste sume sa se majoreze cu o dobanda simpla avand o rata egala cu cea a facilitatii de imprumut marginal a Bancii Centrale Europene valabila in aceasta perioada, majorata cu trei puncte procentuale;
4. respinge cererea de reparatie echitabila pentru rest.
Intocmita in limba franceza, apoi comunicata in scris la data de 7 februarie 2008, in conformitate cu art. 77 §§ 2 si 3 din Regulament.


Bostjan M. Zupancic, Santiago Quesada,
presedinte grefier

Curtea Europeana a Drepturilor Omului (Sectia a treia), statuand in cadrul unei camere formate din: Bostjan M. Zupancic, presedinte, Corneliu Birsan, Elisabet Fura-Sandstrom, Alvina Gyulumyan, David Thor Bjorgvinsson, Ineta Ziemele, Isabelle Berro-Lefevre, judecatori, si Santiago Quesada, grefier de sectie,
dupa ce a deliberat in camera de consiliu la data de 17 ianuarie 2008,
pronunta urmatoarea hotarare, adoptata la aceasta data:

Procedura

1. La originea cauzei se afla o cerere (nr. 33.945/04) formulata impotriva Romaniei, prin care un cetatean al acestui stat, domnul Victor-Sorin Serbanescu (reclamantul), a sesizat Curtea la data de 6 septembrie 2004 in temeiul art. 34 din Conventia pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale (Conventia).
2. Guvernul roman (Guvernul) este reprezentat de agentul sau, domnul R. H. Radu, de la Ministerul Afacerilor Externe.
3. La data de 12 decembrie 2006, Curtea a decis sa comunice cererea Guvernului. Invocand art. 29 § 3 din Conventie, aceasta a decis sa analizeze in acelasi timp admisibilitatea si temeinicia cauzei.

In Fapt

I. Circumstantele cauzei
4. Reclamantul s-a nascut in anul 1957 si locuieste in Brasov.
5. In 1948, in temeiul Legii nr. 6/1948 privind retragerea cetateniei romane, imobilul lui M.S., unul dintre parintii reclamantului, situat in Sinaia, str. Cuza Voda nr. 7 (fostul nr. 5), a fost rechizitionat de stat ca urmare a fugii lui M.S. din Romania.
6. In anul 2000, reclamantul, in calitate de mostenitor al lui M.S., a sesizat Judecatoria Sinaia cu o actiune avand ca obiect revendicarea imobilului mentionat, pe care a indreptat-o impotriva Primariei si a Consiliului Local Sinaia. Instanta a administrat probe, in special doua expertize tehnice, din care reiesea ca imobilul in discutie era compus dintr-un teren in suprafata de 1.146 m2 si o casa cu 3 niveluri. La data de 14 decembrie 2000, Primaria Sinaia a informat instanta ca in casa locuiau 6 familii: doua familii in baza unor contracte de inchiriere incheiate cu primaria, in timp ce celelalte 4 familii cumparasera in baza Legii nr. 112/1995 apartamentele in care locuiau din casa respectiva. Acestea din urma au facut o cerere de interventie voluntara in cauza, cerere admisa de instanta.
7. Prin Hotararea din data de 15 mai 2001 Judecatoria Sinaia a admis actiunea in revendicare si a obligat paratii sa ii restituie reclamantului imobilul in litigiu. Instanta a statuat ca reclamantul dovedise dreptul de proprietate al lui M.S. asupra imobilului in discutie si calitatea sa de mostenitor al acestuia si ca rechizitionarea bunului fusese ilegala, astfel incat reclamantul nu si-a pierdut niciodata calitatea de proprietar. Pe de alta parte, dupa ce a comparat titlul de proprietate al reclamantului cu cele ale partilor interveniente, instanta a statuat ca titlul reclamantului era mai caracterizat.
8. In urma apelului formulat de parati, prin Hotararea din data de 29 octombrie 2001 Tribunalul Judetean Prahova a respins actiunea reclamantului cu motivarea ca, in lipsa unui act autentic notarial, acesta nu si-a dovedit dreptul de proprietate si ca trecerea imobilului in patrimoniului statului a fost legala.
9. Prin Hotararea definitiva din data de 9 mai 2002 Curtea de Apel Ploiesti a admis recursul formulat de reclamant si a confirmat temeinicia Hotararii din 15 mai 2001. Aceasta a statuat ca din probele aflate la dosar rezulta ca reclamantul era mostenitorul lui M.S., care fusese proprietarul imobilului in discutie, si ca, avand in vedere circumstantele legate de nationalizarea bunurilor, fostii proprietari nu erau obligati sa isi dovedeasca dreptul in mod exclusiv prin acte autentice. Pe de alta parte, Curtea de Apel a considerat ca imobilul fusese rechizitionat in mod ilegal de catre autoritati si ca titlul de proprietate al reclamantului era mai caracterizat decat cele prezentate de intervenienti. Curtea de Apel a retinut faptul ca reclamantul nu a solicitat rambursarea cheltuielilor de judecata.
10. Dupa ce si-a inscris dreptul de proprietate in cartea funciara si a fost pus in posesia imobilului in discutie, la data de 16 august 2002, reclamantul a inceput sa plateasca taxele funciare aferente acestuia. Din dosarul de cadastru intocmit cu aceasta ocazie de autoritatile competente rezulta ca aceasta casa avea o suprafata utila de 385 m2.
11. La o data neprecizata, in temeiul art. 330 pct. 2 din Codul de procedura civila, procurorul general al Romaniei, sesizat de tertii cumparatori ai apartamentelor vandute in baza Legii nr. 112/1995, a formulat in fata Inaltei Curti de Casatie si Justitie un recurs in anulare impotriva Sentintei definitive din 15 mai 2001 a Judecatoriei Sinaia. Acesta a apreciat ca sentinta respectiva, precum si Decizia din 9 mai 2002 fusesera pronuntate in urma unei incalcari esentiale a legii, ceea ce a dus la o apreciere gresita a fondului cauzei, deoarece reclamantul nu avea dreptul sa actioneze in justitie decat daca prezenta un titlu de proprietate autentificat notarial si daca isi dovedea calitatea de mostenitor al lui M.S.
12. Prin Decizia din 10 martie 2004 Inalta Curte de Casatie si Justitie a casat sentinta si decizia mentionate mai sus si, pe fond, a respins actiunea reclamantului, considerand ca niciuna dintre parti nu a adus probe incontestabile in ceea ce priveste dreptul de proprietate asupra imobilului in litigiu, astfel ca trebuia sa prevaleze posesia indelungata si de buna-credinta a paratilor. In acest sens, instanta a statuat in privinta reclamantului ca, chiar daca s-ar fi presupus ca, in lipsa unui act autentic notarial, M.S. putea fi considerat ca fiind proprietarul imobilului in discutie, partea interesata nu a dovedit ca era mostenitorul lui, avand in vedere mai ales diferentele de nume ale persoanelor ce figurau in certificatele de mostenitor furnizate.

II. Dreptul intern pertinent

13. Articolele relevante din Codul de procedura civila (CPC) prevad urmatoarele:

ARTICOLUL 330

"Procurorul general al Parchetului de pe langa Curtea Suprema de Justitie, din oficiu sau la cererea ministrului justitiei, poate ataca cu recurs in anulare, la Curtea Suprema de Justitie, hotararile judecatoresti irevocabile pentru urmatoarele motive:
1. cand instanta a depasit atributiile puterii judecatoresti;
2. cand prin hotararea atacata s-a produs o incalcare esentiala a legii, ce a determinat o solutionare gresita a cauzei pe fond ori aceasta hotarare este vadit netemeinica;".

ARTICOLUL 3301

"In cazurile prevazute de art. 330 pct. 1 si 2, recursul in anulare se poate declara in termen de 1 an de la data cand hotararea judecatoreasca a ramas definitiva si irevocabila."
14. Articolele 330 si 3301 din CPC, referitoare la recursul in anulare si reproduse mai sus in forma in care erau redactate la data evenimentelor, au fost abrogate prin art. I § 17 din Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 58 din 25 iunie 2003.

In Drept

I. Asupra pretinsei incalcari a art. 6 § 1 din Conventie
15. Reclamantul se plange de incalcarea dreptului sau la un proces echitabil si la securitatea raporturilor juridice din cauza anularii Deciziei definitive din 9 mai 2002 a Curtii de Apel Ploiesti prin Decizia din 10 martie 2004 a Inaltei Curti de Casatie si Justitie, in urma recursului in anulare formulat de procurorul general. El invoca art. 6 § 1 din Conventie, care, in partea sa relevanta, prevede urmatoarele:
"Orice persoana are dreptul la judecarea in mod echitabil (...) a cauzei sale, de catre o instanta independenta si impartiala (...), care va hotari (...) asupra incalcarii drepturilor si obligatiilor sale cu caracter civil (...)."

A. Asupra admisibilitatii

16. Guvernul sustine ca reclamantul nu mai poate invoca un drept de proprietate asupra imobilului in litigiu, in masura in care in Decizia din 10 martie 2004 Inalta Curte de Casatie si Justitie a statuat ca el nu a dovedit calitatea de mostenitor al fostului proprietar. In acest sens, aceasta cauza este diferita de Cauza Brumarescu impotriva Romaniei ([MC], nr. 28.342/95, CEDO 1999-VII), reclamantul neputand invoca un drept civil.
17. Reclamantul subliniaza ca el a dovedit calitatea de mostenitor al lui M.S., avand in vedere ca aceasta a fost constatata prin Decizia din 9 mai 2002 a Curtii de Apel Ploiesti.
18. Curtea considera ca argumentul Guvernului tinde sa ridice o exceptie de inadmisibilitate sub forma necompetentei ratione materiae fata de art. 6 § 1 din Conventie.
19. Curtea reaminteste ca art. 6 se aplica pentru contestatiile asupra unui drept care se poate pretinde, cel putin intr-un mod rezonabil, a fi recunoscut in dreptul intern. Trebuie sa fie vorba de o contestatie reala si serioasa; ea se poate referi atat la existenta insasi a dreptului, cat si la intinderea sa ori la modalitatile de exercitare a lui. Solutia procedurii trebuie sa fie direct hotaratoare pentru dreptul respectiv, art. 6 § 1 nefiind aplicabil in cazul unei legaturi mai putin stranse ori in cazul unor repercusiuni indepartate. In fine, dreptul trebuie sa aiba un caracter civil (vezi, de exemplu, hotararile Le Compte, Van Leuven si De Meyere impotriva Belgiei din 23 iunie 1981, seria A nr. 43, p. 21, § 47, Z. si altii impotriva Regatului Unit [MC], nr. 29.392/95, CEDO 2001-V, § 87, si Gutfreund impotriva Frantei, nr. 45.681/99, CEDO 2003-VII, § 38).
20. Curtea constata ca, in speta, actiunea cu care reclamantul a sesizat instantele interne se referea la problema existentei dreptului de proprietate al partii interesate asupra unui imobil ce i-a apartinut lui M.S. Aceasta observa ca era vorba de o contestatie reala si serioasa, direct hotaratoare pentru dreptul respectiv, care a fost, de altfel, solutionata pe fond in favoarea reclamantului prin Decizia definitiva din 9 mai 2002 a Curtii de Apel Ploiesti. Faptul ca Inalta Curte de Casatie si Justitie a anulat, in urma recursului in anulare al procurorului general al Romaniei, decizia definitiva a Curtii de Apel Ploiesti nu este de natura sa puna in discutie existenta unei proceduri referitoare la un drept cu caracter civil ce prezinta o aparenta de temeinicie in dreptul intern. Prin urmare, exceptia de incompatibilitate a Guvernului trebuie respinsa.
21. Pe de alta parte, Curtea constata ca acest capat de cerere nu este in mod vadit neintemeiat in sensul art. 35 § 3 din Conventie si ca nu este lovit de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, el trebuie declarat admisibil.

B. Asupra fondului

22. Recunoscand ca dreptul la un proces echitabil presupune si respectarea principiului securitatii raporturilor juridice, Guvernul arata ca, in speta, instantele interne au pronuntat hotarari divergente, in special din cauza problemei calitatii reclamantului de mostenitor al lui M.S. In plus, acesta subliniaza ca prevederile legale care il indreptateau pe procurorul general sa formuleze recurs in anulare impotriva unor hotarari definitive au fost abrogate.
23. Reclamantul sustine ca el are calitatea de mostenitor al lui M.S., astfel cum au statuat Judecatoria Sinaia si Curtea de Apel Ploiesti, si ca exista similitudini intre cauza sa si cauza Brumarescu mentionata mai sus.
24. Curtea reaminteste ca dreptul la un proces echitabil in fata unei instante, garantat de art. 6 § 1 din Conventie, trebuie interpretat in lumina preambulului Conventiei, care enunta suprematia dreptului ca element al patrimoniului comun al statelor contractante.
25. Unul dintre elementele fundamentale ale suprematiei dreptului este principiul securitatii raporturilor juridice, care prevede, printre altele, ca solutia data in mod definitiv de catre instante unui litigiu sa nu mai poata fi pusa in discutie (Brumarescu, citata anterior, § 61). Conform acestui principiu, niciuna dintre parti nu este abilitata sa solicite reexaminarea unei hotarari definitive si executorii cu unicul scop de a obtine o reanalizare a cauzei si o noua hotarare in cauza. In acest sens, reexaminarea nu trebuie sa devina un apel deghizat, iar simplul fapt ca ar putea exista doua puncte de vedere asupra chestiunii respective nu este un motiv suficient de a rejudeca o cauza. Acestui principiu nu i se poate aduce derogare decat daca o impun motive substantiale si imperioase (Riabykh impotriva Rusiei, nr. 52.854/99, § 52, CEDO 2003-IX).
26. In speta, avand in vedere concluziile sale si observatiile partilor, Curtea nu distinge niciun motiv de a se abate de la jurisprudenta mentionata mai sus, situatia de fapt fiind aproximativ aceeasi (vezi si SC Masinexportimport Industrial Group SA, nr. 22.687/03, § 36, 1 decembrie 2005). In mod special, Curtea constata ca recursul in anulare a fost formulat si admis cu motivarea ca reclamantul nu si-a dovedit calitatea de mostenitor al lui M.S., procurorul general si Inalta Curte de Casatie si Justitie avand, in speta, un punct de vedere diferit de cel adoptat de Curtea de Apel Ploiesti, desi aceasta chestiune a fost hotarata in ultima instanta si in mod definitiv de curtea de apel in cadrul unei proceduri contradictorii.
27. Aceste elemente sunt suficiente Curtii pentru a constata ca anularea de catre Inalta Curte de Casatie si Justitie a Sentintei definitive din 15 mai 2001 a Judecatoriei Sinaia, confirmata in ultima instanta prin Decizia din 9 mai 2002 a Curtii de Apel Ploiesti, a incalcat principiul securitatii raporturilor juridice, nerespectand dreptul reclamantului la un proces echitabil.
28. Prin urmare, a avut loc incalcarea art. 6 § 1 din Conventie.

II. Asupra pretinsei incalcari a art. 1 din Protocolul nr. 1

29. Reclamantul invoca o incalcare a dreptului sau la respectarea bunurilor din cauza anularii Deciziei definitive din 9 mai 2002 de catre Inalta Curte de Casatie si Justitie. El invoca art. 1 din Protocolul nr. 1, care prevede urmatoarele:
"Orice persoana fizica sau juridica are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decat pentru cauza de utilitate publica si in conditiile prevazute de lege si de principiile generale ale dreptului international.
Dispozitiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le considera necesare pentru a reglementa folosinta bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contributii, sau a amenzilor."

A. Asupra admisibilitatii

30. Guvernul sustine ca reclamantul nu detine un "bun" in sensul articolului mentionat mai sus si ca nu mai are calitatea de victima necesara pentru a-si introduce cererea, avand in vedere concluziile Deciziei din 10 martie 2004 a Inaltei Curti de Casatie si Justitie. Acesta face trimitere in acest sens la cauzele Blucher impotriva Cehiei (nr. 58.580/00, Decizia din 4 august 2004) si Stoicescu impotriva Romaniei (nr. 31.551/96, Hotararea din 1 septembrie 2004).
31. Reclamantul nu a prezentat observatii asupra acestui aspect.
32. Curtea apreciaza mai intai ca, spre deosebire de cauza Stoicescu mentionata de Guvern, in care reclamantul nu a informat Curtea despre anularea certificatului sau de mostenitor in urma unei proceduri ordinare declansate de terti impotriva sa, in speta, calitatea de mostenitor a partii interesate a fost contestata de procurorul general, care era un tert fata de procedura civila interna. Or, opinia procurorului general a fost confirmata de Inalta Curte de Casatie si Justitie la finalul unei proceduri extraordinare care a incalcat principiul securitatii raporturilor juridice (vezi paragrafele 24-28 de mai sus).
33. Prin urmare, Curtea considera ca, avand in vedere circumstantele spetei, decizia Inaltei Curti de Casatie si Justitie, care constituie ingerinta de care se plange reclamantul, nu ar putea fi considerata ca determinand pierderea de catre partea interesata a calitatii sale de victima a incalcarii art. 1 din Protocolul nr. 1, care, in opinia lui, decurge din aceasta decizie.
34. Pe de alta parte, Curtea observa ca dreptul de proprietate al reclamantului asupra bunului in litigiu a fost stabilit prin Decizia definitiva din 9 mai 2002, pronuntata de Curtea de Apel Ploiesti in favoarea partii interesate. Aceasta constata ca dreptul astfel recunoscut nu era revocabil (vezi, per a contrario, Blucher, citata anterior). Mai mult, reclamantul si-a inscris dreptul de proprietate in cartea funciara si a fost pus in posesia imobilului respectiv de catre autoritati, incepand si sa plateasca taxele funciare aferente acestuia. Asadar, reclamantul era fara indoiala titularul unui "bun" in sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 (vezi Brumarescu, citata anterior, § 70).
35. Prin urmare, exceptiile preliminare ale Guvernului urmeaza a fi respinse.
36. Pe de alta parte, Curtea constata ca acest capat de cerere nu este in mod vadit neintemeiat in sensul art. 35 § 3 din Conventie. Asadar, el trebuie declarat admisibil.

B. Asupra fondului

37. Guvernul considera ca ingerinta litigioasa era prevazuta de lege (vezi art. 330 din CPC de mai sus), urmarea scopul legitim al corectei aplicari a legii si protectia altei persoane, si anume tertul cumparator de buna-credinta, avand in vedere securitatea raporturilor juridice, si respecta justul echilibru dintre interesele in joc. In acest sens, el sustine ca reclamantul putea beneficia de prevederile Legii nr. 10/2001 si putea obtine despagubiri corespunzatoare valorii bunului in litigiu.
38. Reclamantul considera ca recursul in anulare era ilegal. El atrage atentia ca bunul in litigiu fusese rechizitionat de autoritati fara niciun titlu si ca problema bunei-credinte a tertului cumparator nici nu a fost analizata de instantele interne. Pentru aceleasi motive, el sustine ca autoritatile nu au pastrat un just echilibru intre interesele in joc si considera ca ele ar fi trebuit sa il despagubeasca pe tertul cumparator si sa evite astfel sa ii produca un prejudiciu fostului proprietar.
39. Curtea reaminteste ca prin Decizia din 9 mai 2002 a Curtii de Apel Ploiesti, ce confirma in ultima instanta Sentinta din 15 mai 2001 a Judecatoriei Sinaia, reclamantului i s-a recunoscut un drept de proprietate asupra imobilului in litigiu. Pe de alta parte, decizia Curtii de Apel Ploiesti a dispus ca partile parate sa ii restituie imobilul in discutie.
40. Aceasta considera ca anularea de catre Inalta Curte de Casatie si Justitie a deciziei definitive mentionate mai sus a avut ca efect lipsirea reclamantului de bunul sau, in sensul celei de a doua fraze a primului alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1 (vezi, mutatis mutandis, SC Masinexportimport Industrial Group SA, citata anterior, § 44).
41. O privare de proprietate ce intra sub incidenta acestei a doua norme poate fi justificata numai daca se demonstreaza in special ca ea a avut loc pentru o cauza de utilitate publica si in conditiile prevazute de lege. Pe deasupra, orice ingerinta in folosirea proprietatii trebuie sa respecte criteriul proportionalitatii (Brumarescu, citata anterior, §§ 73-74).
42. Chiar daca s-ar presupune ca ingerinta in cauza ar fi intervenit in conditiile prevazute de lege, si anume prevederile CPC ce reglementeaza recursul in anulare, si ca ar fi servit o cauza de utilitate publica, Curtea considera ca in speta, ca si in celelalte cauze similare cu cea de fata cu care a fost sesizata, justul echilibru nu a fost pastrat si ca reclamantul a suferit o sarcina speciala si exorbitanta din cauza lipsirii sale de bunul ce i-a fost recunoscut prin Decizia definitiva din 9 mai 2002, fara sa fi existat motive substantiale si imperioase. In aceasta privinta, Curtea apreciaza ca faptul ca procurorul general, a carui opinie a fost confirmata prin decizia Inaltei Curti de Casatie si Justitie, a avut un punct de vedere diferit de cel adoptat de Curtea de Apel Ploiesti la solutionarea unei proceduri contradictorii si dupa epuizarea cailor de recurs ordinare nu poate justifica lipsirea de un bun dobandit pe cale legala in urma unui litigiu civil solutionat in mod definitiv (vezi, mutatis mutandis, SC Masinexportimport Industrial Group SA, citata anterior, § 46).
43. Mai mult chiar, presupunand ca Legea nr. 10/2001 invocata de Guvern este aplicabila in situatia reclamantului, Curtea reaminteste ca a statuat in mai multe randuri ca sistemul de despagubiri prevazut de aceasta lege nu functioneaza in prezent intr-un mod susceptibil de a determina acordarea efectiva a unei despagubiri partii interesate (vezi, printre altele, Savulescu impotriva Romaniei, nr. 1.696/03, § 30, 12 iulie 2007).
44. Prin urmare, a avut loc incalcarea art. 1 din Protocolul nr. 1.

III. Asupra aplicarii art. 41 din Conventie

45. Conform art. 41 din Conventie,
"Daca Curtea declara ca a avut loc o incalcare a Conventiei sau a protocoalelor sale si daca dreptul intern al inaltei parti contractante nu permite decat o inlaturare incompleta a consecintelor acestei incalcari, Curtea acorda partii lezate, daca este cazul, o reparatie echitabila."

A. Prejudiciu

46. Intemeindu-se pe expertize tehnice realizate de autoritatile competente si pe anunturi imobiliare, reclamantul solicita, cu titlu de daune materiale pe care le-ar fi suferit, restituirea imobilului in litigiu sau, in lipsa restituirii, suma de 700.000 euro (EUR) reprezentand contravaloarea lui. El considera ca statul parat ar putea sa ofere despagubiri pentru cele 4 apartamente pe care autoritatile le-au vandut si sa ii restituie in natura restul imobilului. Pe de alta parte, reclamantul solicita suma de 25.500 EUR pentru daunele morale suferite.
47. Guvernul contesta pretentiile reclamantului, aratand in special ca acesta nu a furnizat un raport de expertiza referitor la valoarea de piata a imobilului si a apartamentelor sale. Acesta pune la dispozitie o expertiza conform careia valoarea de piata a celor 4 apartamente vandute in baza Legii nr. 112/1995, totalizand 259,29 m2, cu terenul aferent in suprafata de 130,66 m2, ar fi de 281.010 EUR. In ceea ce priveste cererea de daune morale, Guvernul face trimitere la cauze similare analizate de Curte si considera ca suma solicitata de reclamant este excesiva.
48. Curtea reaminteste ca a constatat in speta incalcarea art. 6 § 1 din Conventie si a art. 1 din Protocolul nr. 1 din cauza anularii Sentintei definitive din 15 mai 2001 a Judecatoriei Sinaia. Aceasta reitereaza faptul ca o decizie ce constata o incalcare atrage pentru statul parat obligatia juridica, in sensul Conventiei, de a pune capat incalcarii si de a-i corecta consecintele. Daca dreptul intern nu permite decat inlaturarea incompleta a consecintelor acestei incalcari, art. 41 din Conventie ii confera Curtii prerogativa de a-i acorda o reparatie partii lezate prin actul sau omisiunea fata de care a fost constatata o incalcare a Conventiei. In exercitarea acestei prerogative, ea dispune de o anumita latitudine; adjectivul "echitabil" si sintagma "daca este cazul" demonstreaza acest lucru.
49. Curtea apreciaza, fata de circumstantele spetei, ca restituirea imobilului in litigiu, compus dintr-un teren in suprafata de 1.146 m2 si o casa cu 3 niveluri avand o suprafata utila de 385 m2 (vezi paragraful 10 de mai sus), astfel cum a fost dispusa in Sentinta definitiva pronuntata in favoarea reclamantului la data de 15 mai 2001, l-ar repune pe acesta, pe cat posibil, intr-o situatie similara cu cea in care s-ar fi aflat daca nu ar fi fost incalcate cerintele articolelor mentionate mai sus. Daca statul parat nu procedeaza la aceasta restituire in cel mult 3 luni de la data ramanerii definitive a prezentei hotarari, Curtea hotaraste ca statul parat sa le plateasca partilor interesate, cu titlu de daune materiale, o suma care sa corespunda valorii actuale a imobilului.
50. Tinand cont de informatiile de care dispune asupra preturilor de pe piata imobiliara locala si de elementele furnizate de parti, Curtea estimeaza valoarea de piata actuala a bunului la 575.000 EUR.
51. Pe de alta parte, Curtea considera ca anularea Deciziei definitive din 9 mai 2002 de Inalta Curte de Casatie si Justitie a atras dupa sine o grava incalcare a drepturilor reclamantului la un proces echitabil conform cu principiul securitatii raporturilor juridice si, respectiv, la respectarea bunurilor sale, incalcare ce da nastere unui prejudiciu moral. Tinand cont de totalitatea elementelor aflate in posesia sa si statuand in echitate, conform art. 41 din Conventie, aceasta ii acorda reclamantului suma de 2.500 EUR pentru daunele morale suferite.

B. Cheltuieli de judecata

52. Fara sa prezinte documente justificative, reclamantul solicita acordarea unei sume ce va fi stabilita de Curte pentru cheltuielile de judecata angajate in fata instantelor interne.
53. Guvernul nu se opune acordarii unei sume cu titlu de cheltuieli de judecata in masura in care este vorba de cheltuieli reale, necesare si rezonabile, insa observa ca reclamantul nu a furnizat documente justificative.
54. Conform jurisprudentei Curtii, un reclamant nu poate obtine rambursarea cheltuielilor sale de judecata decat in masura in care s-au stabilit realitatea, necesitatea si caracterul rezonabil al acestora. In speta, tinand cont de elementele aflate in posesia sa, precum si de criteriile mentionate mai sus, Curtea hotaraste sa nu ii acorde reclamantului nicio suma in acest sens (vezi, printre altele, Ionescu impotriva Romaniei [reparatie echitabila], nr. 38.608/97, § 22, 10 noiembrie 2005).

C. Dobanzi moratorii

55. Curtea considera potrivit ca rata dobanzii moratorii sa se bazeze pe rata dobanzii facilitatii de imprumut marginal a Bancii Centrale Europene, majorata cu 3 puncte procentuale.

Pentru aceste motive, In unanimitate, Curtea
1. declara cererea admisibila;
2. hotaraste ca a avut loc incalcarea art. 6 § 1 din Conventie, din cauza nerespectarii principiului securitatii raporturilor juridice;
3. hotaraste ca a avut loc incalcarea art. 1 din Protocolul nr. 1;
4. hotaraste:
a) ca statul parat sa ii restituie reclamantului imobilul situat in Sinaia, str. Cuza Voda nr. 7, compus dintr-o casa cu 3 niveluri si terenul aferent in suprafata de 1.146 m2, in cel mult 3 luni de la data ramanerii definitive a prezentei hotarari, conform art. 44 § 2 din Conventie;
b) ca, in lipsa acestei restituiri, statul parat sa ii plateasca reclamantului, in acelasi termen de 3 luni, suma de 575.000 EUR (cinci sute saptezeci si cinci mii euro) cu titlu de daune materiale;
c) ca, in orice caz, statul parat sa ii plateasca reclamantului suma de 2.500 EUR (doua mii cinci sute euro) cu titlu de daune morale, plus orice suma ce ar putea fi datorata cu titlu de impozit pentru sumele mentionate mai sus, sume ce vor fi convertite in moneda statului parat la cursul de schimb valabil la data platii;
d) ca, incepand de la expirarea termenului mentionat mai sus si pana la efectuarea platii, aceste sume sa se majoreze cu o dobanda simpla avand o rata egala cu cea a dobanzii facilitatii de imprumut marginal a Bancii Centrale Europene, valabila in aceasta perioada, majorata cu 3 puncte procentuale;
5. respinge cererea de reparatie echitabila in rest.
Intocmita in limba franceza, apoi comunicata in scris la data de 7 februarie 2008 pentru aplicarea art. 77 §§ 2 si 3 din Regulament.


Bostjan M. Zupancic, Santiago Quesada,
presedinte grefier

FacebookMySpaceTwitter

Contact Rapid



Va multumesc pentru increderea acordata.