"nimeni nu e mai presus de lege"

Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 422 din 19/05/2005

În cauza Barbu Anghelescu împotriva României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a II-a), statuând în cazul unei Camere formate din: domnii J.-P. Costa, preşedinte; A.B. Baka, L. Loucaides, C. Bîrsan, K. Jungwiert, M. Ugrekhelidze, doamna A. Mularoni, judecători; şi doamna S. Dolle, grefier de secţie,
după ce a deliberat în Camera de consiliu la data de 2 decembrie 2003 şi 14 septembrie 2004,
pronunţă hotărârea următoare, adoptată la această ultimă dată:

PROCEDURA
1. La originea cauzei se află cererea nr. 46.430/99, îndreptată împotriva României, prin care un cetăţean al acestui stat, domnul Barbu Anghelescu (reclamantul), a sesizat Comisia Europeană a Drepturilor Omului (Comisia) la data de 11 martie 1998, în temeiul fostului art. 25 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia).
2. Guvernul român (Guvernul) este reprezentat de doamna R. Rizoiu, agentul Guvernului român pentru Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Curtea), din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
3. Reclamantul susţine, în special, că a fost victima unor rele tratamente din partea poliţiştilor cu ocazia unui control rutier.
4. Cererea a fost transmisă Curţii la 1 noiembrie 1998, data intrării în vigoare a Protocolului nr. 11 la Convenţie (conform art. 5 alin. 2 din Protocolul nr. 11 la Convenţie).
5. Cererea a fost repartizată celei de-a doua secţii a Curţii (art. 52 alin. 1 din regulament). În cadrul acesteia, Camera învestită cu judecarea cererii [art. 27 alin. (1) din Convenţie] a fost constituită conform art. 26 alin. (1) din regulament.
6. Prin decizia din 2 decembrie 2003 Camera a declarat cererea parţial admisibilă.
7. Atât reclamantul, cât şi Guvernul au depus observaţii scrise privind fondul cererii [art. 59 alin. (1) din regulament].

ÎN FAPT
I. Circumstanţele cauzei
8. Reclamantul s-a născut în anul 1949 şi are domiciliul în localitatea Turcineşti.
A. Incidentul din 15 aprilie 1996
1. Faptele, astfel cum au fost stabilite în decizia din 18 octombrie 2001 a Curţii de Apel din Piteşti
9. La 15 aprilie 1996, în timp ce conducea maşina, reclamantul a fost oprit de un agent de poliţie rutieră, plutonierul B.
10. Din cauza altercaţiei dintre reclamant şi B, un alt poliţist, Z, a intervenit.
Poliţistul B i-a pus în vedere reclamantului că se află în stare de ebrietate, spunându-i că este "mort de beat" şi i-a adresat injurii. Apoi l-a strâns de gât pe reclamant cu propriul fular şi l-a chemat pe colegul său, plutonierul Z, care se afla la 50 m distanţă. După sosirea acestuia din urmă, B l-a agresat pe reclamant, cauzându-i leziuni care au necesitat 4-5 zile de îngrijiri medicale, conform certificatului întocmit la 17 aprilie 1996 de către un medic de la laboratorul medico-legal din judeţul Gorj (a se vedea § 14 de mai jos). Reclamantul a încercat să scape, dar a fost prins de către poliţişti.
2. Versiunea Guvernului
11. Guvernul propune o altă versiune decât cea reţinută în decizia din 18 octombrie 2001 a Curţii de Apel din Piteşti.
12. În opinia Guvernului, atunci când a fost oprit de agenţii de la poliţia rutieră, care i-au solicitat să prezinte actele şi acceptul pentru un test de alcoolemie, reclamantul a încercat să fugă. Ca atare, poliţiştii au încercat să îl imobilizeze pentru a-l împiedica să fugă. Reclamantul a devenit agresiv, provocând o altercaţie. Ca rezultat al acestei altercaţii atât reclamantul, cât şi unul dintre poliţişti au fost răniţi, astfel cum reiese din certificatele medicale întocmite.
13. În opinia Guvernului leziunile traumatice constatate ulterior asupra reclamantului şi provocate de către poliţişti au fost cauzate în mod accidental, în timp ce aceştia încercau să îl liniştească şi să îl împiedice să fugă.
3. Rezultatele examenului medico-legal la care a fost supus reclamantul
14. Parchetul a dispus supunerea reclamantului la un examen medico-legal cu privire la leziunile pe care le prezenta. Raportul întocmit la 17 aprilie 1996 de către medicul D. din laboratorul medico-legal din judeţul Gorj a constatat existenţa mai multor leziuni traumatice care ar fi putut fi produse prin lovituri provocate cu un corp dur sau prin apăsare cu degetele ori cu unghiile. Raportul constată 3 echimoze de 2 x 1 cm2 în partea stângă a gâtului, dintre care una acoperită de o excoriaţie, şi 3 echimoze şi o excoriaţie de 1,5 x 1,5 cm2, respectiv de 2 x 1 cm2 şi 1 x 1 cm2 în partea dreaptă a gâtului; o excoriaţie în regiunea claviculară stângă şi o excoriaţie pe frunte de 1,5 x 0,5 cm2. Aceste leziuni necesitau, conform aceluiaşi certificat, 4-5 zile de îngrijiri medicale.
B. Procedura penală împotriva reclamantului
15. Aşa cum reiese din ordonanţa de reţinere, poliţiştii l-au reţinut pe reclamant pe motiv că acesta a refuzat să prezinte permisul de conducere şi să se supună unui test de alcoolemie, că l-a lovit pe B şi l-a muşcat de deget.
16. După reţinerea sa, în seara de 15 aprilie 1996, reclamantul a fost însoţit de Poliţie la spitalul din Târgu Jiu pentru prelevare de probe biologice în vederea stabilirii alcoolemiei. După cum rezultă dintr-o adeverinţă eliberată la 5 septembrie 2000 de directorul spitalului, proba a fost luată de către Poliţie în scopul de a o depune la laboratorul medico-legal din judeţul Gorj.
17. La 16 aprilie 1996 Parchetul de pe lângă Judecătoria Târgu Jiu a dispus începerea urmăririi penale împotriva reclamantului pentru ultraj şi refuzul de a se supune prelevării de probe biologice. În această privinţă, procurorul a arătat că reclamantul lovise un agent de poliţie în exerciţiul funcţiunii, provocându-i leziuni ce au necesitat 6-7 zile de îngrijiri medicale.
18. În aceeaşi zi procurorul a dispus luarea măsurii arestării preventive a reclamantului pentru o perioadă de 30 de zile.
19. La 25 aprilie 1996 reclamantul a fost liberat pe cauţiune.
20. Aşa cum rezultă dintr-o adresă transmisă la 3 octombrie 1996 de către laboratorul medico-legal din judeţul Gorj ca răspuns la o adresă a Judecătoriei Târgu Jiu, probele biologice recoltate la 15 aprilie 1996 n-au fost niciodată transmise acestuia de organele de urmărire penală.
21. Prin rechizitoriul din 29 aprilie 1996 transmis Judecătoriei Târgu Jiu Parchetul l-a trimis în judecată pe reclamant. La 13 martie 1998, Judecătoria Târgu Jiu şi-a declinat competenţa în favoarea Tribunalului Gorj.
22. Prin hotărârea din 24 decembrie 1998 Tribunalul Gorj l-a condamnat pe reclamant la o pedeapsă de 1 an şi 6 luni închisoare pentru infracţiunea prevăzută de Decretul nr. 328/1966 privind circulaţia pe drumurile publice şi aceea de ultraj.
23. La 4 mai 1999 Curtea de Apel Craiova a desfiinţat sentinţa din 24 decembrie 1998, stabilind că tribunalul nu era competent, şi a trimis cauza spre rejudecare la Judecătoria Târgu Jiu.
24. La 23 februarie 2000, la cererea reclamantului, Curtea Supremă de Justiţie a decis strămutarea cauzei la Judecătoria Piteşti, pentru motive care ţin de buna administrare a justiţiei.
25. La 28 noiembrie 2000 această instanţă l-a condamnat pe reclamant la pedeapsa de 1 an închisoare. Judecătoria a statuat că acesta a comis infracţiunea de ultraj şi infracţiunea prevăzută de art. 37 alin. (3) din Decretul nr. 328/1966 privind circulaţia pe drumurile publice. Prin decizia din 10 aprilie 2001 Tribunalul Argeş a menţinut sentinţa din 28 noiembrie 2000.
26. La 18 octombrie 2001 Curtea de Apel Piteşti a admis recursul reclamantului. Instanţa a statuat că fapta nu există şi, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) din Codul de procedură penală, l-a achitat pe reclamant. Întemeindu-se pe probele din dosar, în special pe certificatele medico-legale şi de pe declaraţiile a 3 martori, instanţa a constatat că reclamantul fusese agresat ("sugrumat" şi "lovit") de către agentul de poliţie B cu ocazia unui control rutier. Curtea de Apel Piteşti a stabilit că cei doi poliţişti au acţionat abuziv, astfel încât nu i se putea repro.a reclamantului că a încercat să fugă.
27. În ceea ce priveşte martorii care au dat declaraţii în favoarea acuzării, Curtea de Apel Piteşti a considerat că nici unul dintre aceştia nu asistase în mod nemijlocit la incidentul din 15 aprilie 1996, având în vedere că unii erau situaţi prea departe de locul incidentului (mai mult de 50 m), în timp ce alţii doar aflaseră în mod indirect despre aceste fapte.
C. Procedura penală împotriva agenţilor de poliţie
28. La 10 mai 1996 reclamantul a depus plângere împotriva lui B şi lui Z pentru purtare abuzivă, infracţiune prevăzută de art. 250 din Codul penal.
29. La 3 iunie 1997 Parchetul Militar Craiova a dispus începerea urmăririi penale împotriva lui B. În cadrul acestei proceduri, reclamantul s-a constituit parte civilă. La 12 ianuarie 1998 Parchetul Militar Craiova a dispus scoaterea de sub urmărire penală a lui B şi neînceperea urmăririi penale în privinţa lui Z.
30. În ordonanţa din 12 ianuarie 1998 Parchetul Militar Craiova a considerat că poliţistul B nu se comportase abuziv şi că acesta încercase să îl împiedice pe reclamant să fugă, trăgându-l de fular. În ceea ce priveşte leziunile traumatice prezentate de reclamant, Parchetul Militar Craiova a considerat că acestea nu au fost cauzate cu intenţie de ofiţerul B, ele fiind consecinţa actelor prin care s-a materializat încercarea legală de a-l imobiliza pe reclamant şi de a-l împiedica să fugă. Parchetul Militar Craiova a reţinut, de asemenea, că reclamantul a avut un comportament refractar, chiar agresiv, şi că acesta adresase injurii poliţistului B şi că îl mu.case, încercând să fugă. Cu privire la omisiunea poliţiştilor de a prezenta probele biologice prelevate de la reclamant pentru analiză, Parchetul Militar Craiova a constatat că poliţiştii în cauză depuseseră probele la Poliţie şi că acestea au dispărut ulterior. Parchetul Militar Craiova a concluzionat că nu s-a putut stabili care erau persoanele responsabile de această omisiune.
31. Reclamantul a făcut plângere în faţa procurorului ierarhic superior. La 22 aprilie 1998 Parchetul Militar de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie a menţinut ordonanţa din 12 ianuarie 1998.
Reclamantul a făcut plângere în faţa instanţei împotriva ordonanţei Parchetulului de pe lângă Tribunalul Militar Timişoara, cale de atac care nu era prevăzută de Codul de procedură penală, dar care a apărut ca urmare a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 486 din 2 decembrie 1997, în virtutea principiului liberului acces la justiţie, prevăzut de art. 21 din Constituţie.
32. La 25 mai 2001 Tribunalul Militar Timişoara a admis plângerea reclamantului, a constatat că ancheta penală a fost incompletă şi a trimis dosarul la Parchetul Militar Craiova, cu indicarea cercetărilor care trebuiau efectuate. Tribunalul a statuat că Parchetul nu stabilise cu exactitate nici ora, nici locul incidentului, că nu verificase ordinul de misiune primit de poliţiştii în cauză şi nici dacă aceştia îl respectaseră.
33. În plus, Tribunalul Militar Timişoara a observat că Parchetul Militar Craiova nu cercetase dacă utilizarea forţei fizice împotriva reclamantului de către poliţişti era necesară din cauza comportamentului său sau în alte scopuri. Tribunalul Militar Timişoara a statuat că vinovăţia poliţiştilor trebuia stabilită în raport cu motivele reţinute în ordonanţa de reţinere împotriva reclamantului. Instanţa a precizat că trebuiau audiaţi atât personalul din cadrul secţiei de arest din inspectoratul de poliţie, cât şi deţinuţii aflaţi în celulă cu reclamantul în ziua arestării sale. Tribunalul Militar Timişoara a mai precizat că, deşi s-a stabilit că reclamantului îi fuseseră recoltate probe biologice, a fost abuziv din partea poliţiştilor faptul că nu le-au prezentat niciodată pentru analiză, dar l-au acuzat pe reclamant că s-a sustras de la obligaţia de a permite să-i fie recoltate aceste probe.
34. Tribunalul Militar Timişoara a dispus efectuarea de către Parchetul Militar Craiova a tuturor actelor de urmărire penală pe care le considerase incomplete şi a celor lipsă. Instanţa a indicat, de asemenea, Parchetului analizarea dosarului de cercetare administrativă în privinţa poliţistului B, care fusese ulterior trecut în rezervă.
35. Hotărârea din 25 mai 2001 a devenit definitivă şi dosarul de urmărire penală a fost trimis la Parchetul Militar Craiova.
36. La 19 iulie 2001 şi 21 noiembrie 2001 reclamantul a solicitat Parchetului Militar Craiova accelerarea anchetei.
37. La 11 septembrie 2002, după ascultarea, la 29 iulie şi 2 august 2002, a poliţiştilor învinuiţi, Parchetul Militar Craiova a dispus neînceperea urmăririi penale.
38. Aşa cum rezultă din dosarul de urmărire penală, nici un alt act de cercetare nu a fost îndeplinit în cauză.
39. Ordonanţa Parchetului Militar Craiova a fost motivată astfel: "examinarea tuturor probelor şi audierea, din nou, a poliţiştilor n-au relevat elemente noi, de natură a infirma soluţia iniţială."
II. Dreptul şi practica interne aplicabile
40. Dispoziţiile referitoare la statutul procurorilor militari şi la poliţişti erau cuprinse în Legea nr. 54 din 9 iulie 1993 pentru organizarea instanţelor şi parchetelor militare şi prevedeau următoarele:

ARTICOLUL 17
"Atribuţiile Ministerului Public sunt îndeplinite prin procurori militari constituiţi în parchete militare, pe lângă fiecare instanţă militară."

ARTICOLUL 23
"Judecătorii militari şi procurorii militari au calitatea de magistraţi şi fac parte din corpul magistraţilor."

ARTICOLUL 24
"Poate fi numit magistrat militar persoana care, [...], are calitatea de ofiţer activ."

ARTICOLUL 30
"Magistraţii militari sunt militari activi şi au toate drepturile şi obligaţiile ce decurg din această calitate [...].
Acordarea gradelor militare şi înaintarea în grad a magistraţilor militari se fac potrivit normelor aplicabile cadrelor permanente din Ministerul Apărării Naţionale."

ARTICOLUL 31
"Încălcarea de către magistraţii militari a normelor stabilite prin Regulamentul disciplinei militare atrage răspunderea lor în conformitate cu prevederile acestuia."
41. La data faptelor organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române erau reglementate de Legea nr. 26 din 12 mai 1994, conform căreia poliţiştii aveau calitatea de militar activ. Competenţa pentru urmărirea penală şi judecata poliţiştilor cercetaţi pentru comiterea de fapte prevăzute de legea penală aparţinea, în virtutea calităţii lor de militar activ, parchetelor şi instanţelor militare.
42. Această lege a fost aprobată de Legea nr. 218 din 23 aprilie 2002 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române şi de Legea nr. 360 din 6 iunie 2002 privind Statutul poliţistului, conform cărora Ministerul de Interne a fost demilitarizat, poliţiştii având din acel moment statutul de funcţionari publici. Competenţa pentru urmărirea penală şi judecata poliţiştilor cercetaţi pentru comiterea de fapte prevăzute de legea penală aparţine parchetelor şi instanţelor de drept comun.
43. Conform dreptului intern în vigoare la momentul faptelor, personalul Poliţiei era asimilat militarilor. Competenţa pentru urmărirea penală şi judecata poliţiştilor cercetaţi pentru comiterea de fapte interzise de legea penală aparţinea, în virtutea calităţii lor de militar activ, parchetelor şi instanţelor militare.

ÎN DREPT
I. Asupra pretinsei încălcări a art. 3 din Convenţie
Reclamantul pretinde că a fost încălcat art. 3 din Convenţie, care prevede următoarele:
"Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante."
44. Curtea arată că acest capăt de cerere priveşte, pe de o parte, relele tratamente pe care reclamantul pretinde că le-a suferit din partea poliţiştilor la 15 aprilie 1996 şi, pe de altă parte, caracterul anchetei desfăşurate de către autorităţi în ceea ce priveşte aceste rele tratamente.

1. Asupra pretinselor rele tratamente
A. Argumentele părţilor
45. Reclamantul arată că poliţiştii învinuiţi l-au supus unor rele tratamente, care nu au fost nici necesare, nici justificate, întrucât el a fost de acord să se supună atât controlului rutier, cât şi recoltării probelor solicitate. El arată, de asemenea, că a suferit consecinţe negative ale acestor tratamente, în măsura în care încă resimte o sensibilitate la nivelul gâtului şi are ameţeli.
46. Guvernul susţine că atitudinea poliţiştilor în cauză a fost motivată de comportamentul agresiv al reclamantului şi că unicul scop al acestei atitudini a fost asigurarea respectării unei obligaţii impuse de lege, şi anume supunerea la recoltarea probelor biologice.
47. În opinia Guvernului, cauza leziunilor traumatice constatate asupra persoanei reclamantului a fost una pur accidentală, poliţiştii neavând intenţia de a-l supune unui tratament umilitor. Recursul la forţă a fost determinat atât de tentativa reclamantului de a fugi, cât şi de agresivitatea acestuia.
48. În plus, conform Guvernului, pretinsele rele tratamente suferite de reclamant nu ating pragul minim de gravitate necesar pentru a intra în câmpul de aplicare a art. 3 din Convenţie, avându-se în vedere durata acestor tratamente şi efectul lor asupra reclamantului - doar câteva leziuni în regiunea gâtului, care nu au determinat consecinţe grave sau de lungă durată asupra stării de sănătate a reclamantului -, cât şi sexul, vârsta şi starea de sănătate a acestuia.
49. De altfel, Guvernul susţine că reclamantul a fost de reacredinţă, având în vedere declaraţiile sale contradictorii şi în mod evident exagerate, atât în faţa autorităţilor interne, cât şi în faţa Curţii.
B. Aprecierea Curţii
50. Curtea notează că faptul că reclamantul a suferit lovituri cu ocazia opririi sale de către poliţişti în vederea efectuării, la 15 aprilie 1996, a unui control rutier, nu este contestat. Urmele agresiunii au fost constatate într-un raport medico-legal care atestă mai multe echimoze şi excoriaţii în zona gâtului, o excoriaţie pe frunte şi una în zona claviculară.
51. Curtea constată că părţile au păreri diferite în ceea ce priveşte cauza leziunilor traumatice constatate asupra reclamantului. Acesta din urmă susţine că a fost bătut de poliţişti, în timp ce Guvernul susţine că leziunile au avut un caracter accidental, inerent procesului de imobilizare a reclamantului, care a încercat să fugă şi a devenit agresiv.
52. Curtea aminteşte că pentru aprecierea elementelor de fapt ea se bazează pe principiul probei "dincolo de orice îndoială rezonabilă", dar adaugă că o asemenea probă poate rezulta dintr-un ansamblu de indicii sau de prezumţii necontestate, suficient de grave, precise şi concordante; în plus, poate fi avut în vedere comportamentul părţilor în timpul aprecierii probelor (Orhan c. Turciei, Cererea nr. 25.656/1994, § 264, Hotărârea din 18 iunie 2002).
Cu toate acestea, având în vedere caracterul subsidiar al rolului său, Curtea aminteşte că ea trebuie să dea dovadă de prudenţă în a asuma rolul de instanţă competentă pentru a aprecia faptele, cu excepţia situaţiei în care acest lucru devine inevitabil din cauza circumstanţelor cauzei (McKerr împotriva Marii Britanii, Cererea nr. 28.883/95, Decizia din 4 aprilie 2000).
În principiu, atunci când în speţă au fost făcute anchete interne, nu este sarcina Curţii să substituie propria interpretare a faptelor celei a autorităţilor interne, a căror sarcină este stabilirea faptelor pe baza probelor din cauză. Curtea nu este obligată să ţină cont de constatările acestor autorităţi, ea putând face o evaluare proprie în lumina ansamblului informaţiilor de care dispune, dar ea trebuie să se afle în posesia unor elemente convingătoare, care să conducă la o altă apreciere a faptelor decât cea a judecătorilor naţionali (Klaas împotriva Germaniei, Hotărârea din 22 septembrie 1993, seria A nr. 269, p. 17, § 29).
53. Curtea constată că în speţă Curtea de Apel Piteşti, sesizată cu acţiunea penală împotriva reclamantului pentru săvârşirea infracţiunii de ultraj, l-a achitat pe acesta din urmă. Curtea de Apel Piteşti a constatat că reclamantul a suferit o agresiune din partea poliţiştilor, că aceştia din urmă au acţionat abuziv, astfel încât nu i se putea repro.a reclamantului că a încercat să fugă. Curtea de Apel Piteşti s-a întemeiat în special pe certificatele medico-legale prezentate în cauză şi pe declaraţiile a 3 martori direcţi. Instanţa a considerat că declaraţiile martorilor acuzării nu sunt credibile, avându-se în vedere că nici unul dintre ei nu asistase la incidentul din 15 aprilie 1996, fie din cauză că erau situaţi prea departe de locul incidentului, fie pentru că aflaseră în mod indirect despre aceste fapte.
54. Curtea constată, de asemenea, că cercetările făcute de Parchetul Militar Craiova împotriva poliţiştilor învinuiţi de rele tratamente au condus la o concluzie diametral opusă de aceea a Curţii de Apel Piteşti. Parchetul Militar Craiova a dispus neînceperea urmăririi penale, cu motivarea că poliţiştii nu avuseseră intenţia de a-l agresa pe reclamant atunci când au încercat să îl împiedice să fugă. Or, această concluzie a Parchetului Militar Craiova a fost infirmată de Tribunalul Militar Timişoara, cu motivarea că ancheta era incompletă. În acelaşi timp instanţa a solicitat Parchetului completarea urmăririi penale.
Cu toate acestea, fără a efectua cercetările dispuse de instanţă, Parchetul Militar Craiova a dispus neînceperea urmăririi penale împotriva poliţiştilor (a se vedea § 31-39 de mai sus).
Ca atare, Curtea nu poate reţine concluziile Parchetului Militar Craiova din Ordonanţa de neîncepere a urmăririi penale din 11 septembrie 2002.
55. Având în vedere, de asemenea, informaţiile de care dispune, Curtea apreciază, la fel ca şi Curtea de Apel Piteşti, că poliţiştii au fost primii care l-au agresat pe reclamant, fără ca recursul la forţă să fi fost determinat de comportamentul reclamantului.
Curtea nu dispune de vreo informaţie convingătoare, de natură a înlătura constatările de fapt ale judecătorilor de la Curtea de Apel Piteşti.
56. În concluzie, Curtea consideră că reclamantul a fost victima unui tratament contrar art. 3 din Convenţie.
57. Ea aminteşte că aprecierea gravităţii relelor tratamente este relativă prin esenţă; ea depinde de ansamblul circumstanţelor specifice cauzei, cum ar fi durata tratamentului sau efectele fizice ori psihice ale acestuia, şi, în anumite cazuri, de sexul, vârsta şi de starea de sănătate a victimei. Atunci când un individ este privat de libertate sau, în general, intră în contact cu agenţii forţelor de ordine, utilizarea forţei fizice asupra sa, atunci când aceasta nu este determinată de comportamentul acestuia, aduce atingere demnităţii umane şi constituie, în principiu, o încălcare a dreptului garantat de art. 3 din Convenţie (Labita împotriva Italiei, [M.C.], Cererea nr. 26.772/95, § 120, CEDO 2000-IV, şi Pantea împotriva României, Cererea nr. 33.343/96, § 185-186, Hotărârea din 3 iunie 2003, nepublicată).
58. Curtea constată că reclamantul a suferit răni uşoare la nivelul gâtului, care au necesitat, conform certificatului medicolegal întocmit în cauză, 4-5 zile de îngrijiri medicale. Aceste leziuni nu au determinat consecinţe grave sau de lungă durată asupra stării de sănătate a reclamantului.
59. În ceea ce priveşte ameţelile şi sensibilitatea, despre care reclamantul pretinde că sunt efectele de lungă durată ale acestor rele tratamente, Curtea observă că acesta din urmă nu a prezentat nici o probă care să le dovedească.
60. Având în vedere natura leziunilor constatate asupra reclamantului, Curtea apreciază că actele incriminate constituie un tratament degradant în sensul art. 3 din Convenţie.
61. În lumina celor menţionate mai sus, Curtea concluzionează că art. 3 din Convenţie a fost încălcat în această privinţă.

2. Asupra caracterului adecvat al anchetei efectuate de către autorităţile interne
A. Argumentele părţilor
62. Reclamantul susţine că ancheta privind relele tratamente pe care le-a suferit nu a fost efectivă, întrucât Parchetul Militar Craiova a refuzat efectuarea anumitor acte importante de cercetare, cu toate că instanţa militară dispusese efectuarea lor.
63. Guvernul constată afirmaţiile reclamantului şi arată că atât procurorii, cât şi instanţa militară au condus o anchetă efectivă, îndeplinind numeroase acte de cercetare şi au examinat toate capetele de cerere ale reclamantului.
B. Aprecierea Curţii
64. Curtea aminteşte că, atunci când o persoană afirmă în mod credibil că a suferit, din partea Poliţiei sau a altor servicii asemănătoare ale statului, tratamente contrare art. 3 din Convenţie, această dispoziţie, combinată cu obligaţia generală impusă statului prin art. 1 din Convenţie de a "recunoaşte oricărei persoane aflate sub jurisdicţia [sa] drepturile şi libertăţile definite (...) [în] Convenţie", impune, în consecinţă, existenţa unei anchete oficiale efective. Această anchetă, asemenea celei impuse de art. 2 din Convenţie, trebuie să fie de natură a conduce la identificarea şi pedepsirea persoanelor vinovate (Labita împotriva Italiei, citată mai sus, § 131).
65. Curtea observă că în speţă s-a efectuat o anchetă. O dată stabilit acest lucru, mai rămân de apreciat diligenţa cu care aceasta a fost desfăşurată şi caracterul ei "efectiv".
66. Curtea aminteşte că, pentru ca o anchetă privind infracţiunile de omucidere sau de rele tratamente comise de către agenţii statului să poată fi considerată ca efectivă, se poate considera, în general, că este necesar ca persoanele competente să desfăşoare ancheta, precum şi cele care au efectuat cercetările să fie independente de persoanele implicate în evenimente (a se vedea, de exemplu, hotărârile Gule√ împotriva Turciei din 27 iulie 1998, Culegere de hotărâri şi decizii 1998-IV, § 81-82, şi Ogur împotriva Turciei, [M.C.], Cererea nr. 21.954/93, CEDO 1999-III, § 91-92). Acest lucru presupune nu numai absenţa oricărei legături ierarhice sau instituţionale, ci şi o independenţă practică (a se vedea, de exemplu, hotărârea Ergi împotriva Turciei din 28 iulie 1998, Culegere 1998-IV, § 83-84, şi Kelly şi alţii împotriva Marii Britanii, Cererea nr. 30.054/96, § 114, Hotărârea din 4 mai 2001).
67. Curtea observă, mai întâi, că independenţa procurorilor militari care au efectuat ancheta în privinţa poliţiştilor poate fi pusă la îndoială, avându-se în vedere reglementarea internă în vigoare la momentul faptelor. În această privinţă, ea arată că, în conformitate cu Legea nr. 54/1993, procurorii militari sunt ofiţeri activi, la fel ca şi poliţiştii la data faptelor, făcând parte din structura militară, având la bază principiul subordonării ierarhice: ei beneficiază de grade militare, se bucură de toate privilegiile în materie şi răspund pentru încălcarea regulilor de disciplină militară.
68. În plus, Curtea observă că o instanţă naţională a considerat, printr-o decizie definitivă, că ancheta a fost incompletă şi a trimis dosarul la Parchetul Militar Craiova, indicându-i acestuia cercetările care trebuiau efectuate. La 11 septembrie 2002, Parchetul Militar Craiova a emis o nouă ordonanţă de scoatere de sub urmărire penală. Aşa cum rezultă din dosarul de urmărire penală prezentat de Guvern, Parchetul nu a efectuat cercetările dispuse de către instanţa militară pentru a completa ancheta.
69. Or, Curtea apreciază ca foarte uimitor faptul că Parchetul Militar Craiova nu a luat în considerare, cu ocazia emiterii, la 11 septembrie 2002, a ordonanţei de scoatere de sub urmărire penală, indicaţiile date la 25 mai 2001 de către Tribunalul Militar Timişoara.
70. În lumina celor de mai sus, Curtea consideră că autorităţile nu au desfăşurat o anchetă aprofundată şi efectivă în ceea ce priveşte afirmaţiile credibile ale reclamantului, conform cărora el a fost supus unor rele tratamente de către poliţişti.
În consecinţă, Curtea concluzionează că art. 3 din Convenţie a fost încălcat şi sub acest aspect.

II. Asupra aplicării art. 41 din Convenţie
71. Conform prevederilor art. 41 din Convenţie, "În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă".

A. Prejudiciul
72. Prin două scrisori din data de 30 ianuarie 2004, reclamantul a prezentat două estimări diferite ale prejudiciului material pretins suferit, decurgând din imposibilitatea, datorată absenţei sale din perioada detenţiei din 15 aprilie până în 25 aprilie 1996, de a desfăşura diverse lucrări pe proprietatea sa agricolă.
În una dintre cele două scrisori, el a estimat prejudiciul material la 460.000.000 lei (ROL), în timp ce în altă scrisoare acesta a fost estimat la 1.136.000.000 lei (ROL).
73. Contestând pretenţiile reclamantului, Guvernul a subliniat absenţa legăturii de cauzalitate între prejudiciul invocat şi capetele de cerere examinate de Curte. El arată că cererea reclamantului este exorbitantă şi disproporţionată, avându-se în vedere în special faptul că acesta nu a prezentat nici un element de probă în susţinerea pretenţiilor sale cu titlu de prejudiciu material.
74. Reclamantul pretinde că a suferit şi un prejudiciu moral de 1.000.000 dolari americani (USD) datorită suferinţelor fizice şi psihice suportate atât din cauza relelor tratamente aplicate de poliţişti, cât şi din cauza arestării sale abuzive.
75. Guvernul consideră exorbitante pretenţiile reclamantului şi solicită Curţii să ţină cont, în estimarea prejudiciului moral, de nivelul de gravitate relativ scăzut al tratamentelor incriminate, inclusiv prin raportare la cauze similare. În acest sens, Guvernul face trimitere la cauza Kmetty împotriva Ungariei (Cererea nr. 57.967/00, Hotărârea din 16 decembrie 2003). El arată, de asemenea, că doar capetele de cerere întemeiate pe art. 3 din Convenţie au fost declarate admisibile, astfel încât Curtea nu poate acorda nici o indemnizaţie în vederea reparării prejudiciului pretins de reclamant datorită arestării sale preventive.
76. Curtea arată că singurul fundament pentru acordarea unei satisfacţii echitabile îl constituie în speţă tratamentele contrare art. 3 din Convenţie, suferite de reclamant şi în absenţa unei anchete efective din partea autorităţilor naţionale în această privinţă.
77. Având în vedere împrejurările cauzei şi statuând în echitate, aşa cum prevede art. 41 din Convenţie, ea decide să îi acorde reclamantului 7.000 euro.

B. Cheltuieli de judecată
78. Reclamantul solicită 407.130.000 lei (ROL) pentru cheltuielile implicate de procedură în faţa instanţelor interne, cât şi în faţa Curţii. El nu prezintă nici un document justificativ.
79. Guvernul solicită Curţii respingerea pretenţiilor reclamantului cu titlu de cheltuieli de judecată, datorită faptului că acestea nu au fost dovedite.
80. Curtea observă că reclamantul nu şi-a formulat pretenţiile în baza art. 41 din Convenţie, conform modalităţilor prevăzute de art. 60 din regulament; în special, acesta nu a prezentat dovezile necesare în ceea ce priveşte pretenţiile sale. În consecinţă, Curtea concluzionează că cererea sa trebuie respinsă.

C. Majorări de întârziere
81. Curtea consideră adecvat să stabilească majorări de întârziere echivalente cu rata dobânzii pentru facilitatea de credit marginal practicată de Banca Centrală Europeană, la care se vor adăuga 3 puncte procentuale.

PENTRU ACESTE MOTIVE CURTEA ÎN UNANIMITATE:
1. hotărăşte că art. 3 din Convenţie a fost încălcat datorită tratamentului degradant aplicat reclamantului la 15 aprilie 1996, de către poliţişti;
2. hotărăşte că art. 3 din Convenţie a fost încălcat datorită faptului că autorităţile nu au desfăşurat o anchetă efectivă în privinţa acestui tratament;
3. hotărăşte că:
a) statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de 3 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, conform art. 44 alin. 2 din Convenţie, 7.000 euro cu titlu de daune morale, plus orice altă sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit pe aceasta, care urmează să fie plătiţi în lei, conform ratei de schimb aplicabile la momentul plăţii;
b) această sumă va fi majorată, începând de la data expirării termenului menţionat până la momentul efectuării plăţii, cu o dobândă simplă de întârziere, egală cu dobânda minimă pentru împrumut practicată de Banca Centrală Europeană, valabilă în această perioadă, la aceasta adăugându-se o majorare cu 3 puncte procentuale;
4. respinge cererea de acordare a unei satisfacţii echitabile pentru rest.
Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris la data de 5 octombrie 2004, în aplicarea art. 77 alin. 2 şi 3 din Regulamentul Curţii.

S. Dolle, J.-P. Costa,
grefieră preşedinte

FacebookMySpaceTwitter

Contact Rapid



Va multumesc pentru increderea acordata.