"nimeni nu e mai presus de lege"

DECIZIA Nr.1.354 din 20 octombrie 2010 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art.I pct.1 şi art.II din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.62/2010 pentru modificarea şi completarea Legii nr.221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, şi pentru suspendarea aplicării unor dispoziţii din titlul VII al Legii nr.247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente
Publicată în Monitorul Oficial nr.761 din 15.11.2010
Augustin Zegrean
- preşedinte
Aspazia Cojocaru
- judecător
Acsinte Gaspar
- judecător
Petre Lăzăroiu
- judecător
Mircea Ştefan Minea
- judecător
Iulia Antoanella Motoc
- judecător
Ion Predescu
- judecător
Puskas Valentin Zoltan
- judecător
Tudorel Toader
- judecător
Ioniţa Cochinţu
- magistrat-asistent
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Carmen-Cătălina Gliga.
Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art.I pct.1 şi art.II din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.62/2010 pentru modificarea şi completarea Legii nr.221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, şi pentru suspendarea aplicării unor dispoziţii din titlul VII al Legii nr.247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, excepţie ridicată direct de Avocatul Poporului.
Dezbaterile au avut loc în şedinţa publică din 5 octombrie 2010, când, în urma deliberărilor, Curtea a dispus amânarea pronunţării pentru data de 14 octombrie 2010, apoi pentru 26 octombrie 2010 şi a preschimbat termenul de pronunţare la data de 20 octombrie 2010
.
CURTEA,
având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele:
Cu Adresa nr.7.780 din 27 iulie 2010, Avocatul Poporului a sesizat direct Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art.I pct.1 şi art.II din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.62/2010 pentru modificarea şi completarea Legii nr.221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945- 22 decembrie 1989, şi pentru suspendarea aplicării unor dispoziţii din titlul VII al Legii nr.247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente. Excepţia de neconstituţionalitate a fost ridicată ca urmare a unei petiţii adresate Avocatului Poporului de către domnul Paul Mâncaş (fost deţinut politic), preşedinte al Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici - Filiala Prahova.
Excepţia de neconstituţionalitate a fost ridicată în temeiul art.146 lit.d) din Constituţie, al art.13 lit.f) din Legea nr.35/1997 privind organizarea şi funcţionarea instituţiei Avocatului Poporului şi al art.11 alin.(1) lit.d) din Legea nr.47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, a fost înregistrată la Curtea Constituţională sub nr.11.446 din 27 iulie 2010 şi constituie obiectul Dosarului nr.3.365D/2010.
În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate Avocatul Poporului arată în esenţă că prin stabilirea, potrivit art.II coroborat cu art.I pct.1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.62/2010, a unei limite a cuantumului despăgubirilor în cazul persoanelor ale căror procese
sau cereri, formulate în temeiul Legii nr.221/2009, nu au fost soluţionate prin pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti definitive se instituie un tratament juridic diferit faţă de persoanele care deţin deja o hotărâre judecătorească definitivă, pronunţată în soluţionarea unui proces sau a unei cereri, formulată tot în temeiul Legii nr.221/2009. Astfel, persoane care au depus cereri în acelaşi timp, urmând aceeaşi procedură prevăzută de Legea nr.221/2009, vor beneficia de un tratament juridic diferenţiat, unele prin stabilirea de despăgubiri într-un cuantum nelimitat lăsat la aprecierea instanţei de judecată, altele prin stabilirea de despăgubiri pe care instanţa de judecată le acordă cu respectarea plafonului cuantumului stabilit de lege. Aşadar, se poate ajunge la o inechitate în cazul în care persoane aflate în aceeaşi situaţie, care au început în acelaşi timp procedura legală de obţinere a despăgubirilor pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare, să beneficieze de un tratament juridic diferit, constând în acordarea unei despăgubiri într-un cuantum nelimitat pentru cel căruia i-a fost soluţionată cererea, şi într-un cuantum limitat, potrivit Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr.62/2010, pentru cel căruia, din motive independente de voinţa sau acţiunea sa, instanţele nu i-au soluţionat cererea.
Instituirea unui tratament distinct între persoanele îndreptăţite la despăgubiri pentru condamnări politice, în funcţie de momentul în care instanţa de judecată a pronunţat hotărârea definitivă, nu are o justificare obiectivă şi rezonabilă. În acest sens, invocă jurisprudenţa Curţii Constituţionale, care a statuat că "violarea principiului egalităţii şi nediscriminării există atunci când se aplică un tratament diferenţiat unor cazuri egale, fără să existe o motivare obiectivă şi rezonabilă, sau dacă există o disproporţie între scopul urmărit prin tratamentul inegal şi mijloacele folosite".
Avocatul Poporului mai arată că, în cauza de faţă, tratamentul juridic diferit aplicat persoanelor care solicită despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare este determinat de celeritatea cu care a fost soluţionată cererea de către instanţele de judecată, prin pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti definitive. Termenul în care instanţa de judecată poate pronunţa o hotărâre judecătorească este independent de voinţa părţii interesate, fiind strict condiţionat de o serie de factori. În unele situaţii prevăzute de Legea nr.221/2009, durata procedurii în faţa instanţei de judecată diferă. În cazul în care "condamnările constituie de drept condamnări cu caracter politic, urmează ca instanţa să acorde numai despăgubirile, durata procedurii fiind redusă, în timp ce în alte cazuri instanţa trebuie să constate mai întâi caracterul politic al condamnării sau măsurii administrative, după care să aprecieze asupra despăgubirilor, astfel încât şi procedura în faţa instanţei de judecată va fi mai lungă".
Avocatul Poporului consideră că au fost încălcate şi prevederile art.115 alin.(6) din Constituţie, deoarece dispoziţiile art.I pct.1 şi ale art.II din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.62/2010 afectează dreptul fundamental la egalitate, astfel cum este prevăzut de art.16 din Constituţie. În acest sens face trimitere la Decizia nr.1.189 din 17 septembrie 2009, prin care Curtea Constituţională a explicat sensul juridic al verbului "a afecta" din cuprinsul textului constituţional al art.115 alin.(6), reţinând diferite nuanţe, cum ar fi: "a suprima", "a aduce atingere", "a prejudicia", "a antrena consecinţe negative".
Apreciază, de asemenea, că prin ignorarea exigenţelor constituţionale privind adoptarea ordonanţelor de urgenţă se depăşesc limitele delegării stabilite de Constituţie, fapt ce duce la o imixtiune nepermisă în competenţa legislativă a Parlamentului, fiind încălcate şi dispoziţiile constituţionale ale art.1 alin.(5).
În conformitate cu dispoziţiile art.33 din Legea nr.47/1992, sesizarea a fost transmisă preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului, pentru a-şi formula punctele de vedere asupra sesizării de neconstituţionalitate.
Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere cu privire la excepţia de neconstituţionalitate.
CURTEA,
examinând excepţia de neconstituţionalitate, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr.47/1992, reţine următoarele:
Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art.146 lit.d) din Constituţie şi celor ale art.1, 2, 3, 10 şi 32 din Legea nr.47/1992, republicată, să soluţioneze prezenta excepţie.
Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, astfel cum rezultă din adresa de sesizare, îl constituie dispoziţiile art.I pct.1 şi art.II din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.62/2010 pentru modificarea şi completarea Legii nr.221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945- 22
decembrie 1989, şi pentru suspendarea aplicării unor dispoziţii din titlul VII ai Legii nr.247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.446 din 1 iulie 2010, care au următorul conţinut:
"Art.I Legea nr.221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.396 din 11 iunie 2009, se modifică şi se completează după cum urmează:
1. La articolul 5 alineatul (1), litera a) se modifică şi va avea următorul cuprins:
«a) acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare în cuantum de până la:
1. 10.000 de euro pentru persoana care a suferit condamnarea cu caracter politic în perioada 6 martie 1945- 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic;
2. 5.000 de euro pentru soţul/soţia şi descendenţii de gradul I;
3. 2.500 de euro pentru descendenţii de gradul al II-lea;».
[... ]
"Art.II Dispoziţiile Legii nr.221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, astfel cum au fost modificate şi completate prin prezenta ordonanţă de urgenţă, se aplică proceselor şi cererilor pentru a căror soluţionare nu a fost pronunţată o hotărâre judecătorească definitivă până la data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă."
Curtea observă că, în ceea ce priveşte dispoziţiile art.I pct.1 din Ordonanţa din urgenţă a Guvernului nr.62/2010 pentru modificarea şi completarea Legii nr.221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945- 22 decembrie 1989, şi pentru suspendarea aplicării unor dispoziţii din titlul VII al Legii nr.247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, acestea cuprind două soluţii legislative distincte, şi anume: pe de-o parte, acordarea de despăgubiri, iar, pe de altă parte, plafonarea cuantumului acestor despăgubiri, adică punctele 1-3 ale lit.a) a art.5 alin.(1), nou-introduse.
Întrucât, în cauza de faţă, autorul excepţiei de neconstituţionalitate critică soluţia legislativă de plafonare a cuantumului acestor despăgubiri, Curtea urmează a se pronunţa cu privire la constituţionalitatea punctelor 1-3 ale lit.a) pct.1 art.I din Ordonanţa din urgenţă a Guvernului nr.62/2010, şi la aplicarea diferenţiată în funcţie de momentul rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti.
Dispoziţiile din Constituţie considerate a fi încălcate sunt cele ale art.16 alin.(1) privind egalitatea în drepturi, ale art.115 alin.(6) referitoare la interdicţia reglementării prin ordonanţe de urgenţă în anumite domenii, precum şi ale art.1 alin.(5) referitoare la obligativitatea respectării Constituţiei şi a legilor.
Analizând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine următoarele:
1. Statul român a acordat o serie de drepturi persoanelor persecutate din motive politice prin Decretul-lege nr.118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum şi celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, republicat, precum şi celor cărora li s-a recunoscut calitatea de luptător în rezistenţa anticomunistă în condiţiile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr.214/1999 privind acordarea calităţii de luptător în rezistenţa anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracţiuni săvârşite din motive politice, precum şi persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr.568/2001, cu modificările şi completările ulterioare.
Prin Legea nr.221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, s-a reglementat acordarea despăgubirilor morale victimelor totalitarismului comunist pentru prejudiciul moral suferit, dacă se apreciază, în urma examinării tuturor circumstanţelor cauzelor de către instanţele de judecată, că reparaţia obţinută prin efectul Decretului-lege nr.118/1990 şi al Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr.214/1999 nu este suficientă, precum şi în cazul în care nu au fost acordate drepturi de natura celor anterior enunţate.
Art.5 alin.(1) lit.a) din Legea nr.221/2009 stabilea iniţial acordarea de despăgubiri, pentru prejudiciul moral suferit, fără instituirea vreunei limite a cuantumului despăgubirilor, ţinându-
se seama numai de măsurile reparatorii deja acordate în temeiul Decretului-lege nr.118/1990 şi al Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr.214/1999.
Prin art.I pct.1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.62/2010 s-a modificat art.5 alin.(1) lit.a) din Legea nr.221/2009 şi s-a stabilit o limitare a cuantumului despăgubirilor acordate persoanelor condamnate politic, în funcţie de categoria persoanelor care le solicită, astfel:
- pentru persoana care a suferit condamnarea cu caracter politic sau care a făcut obiectul unei condamnări administrative cu caracter politic - 10.000 de euro;
- pentru soţul/soţia şi descendenţii de gradul I - 5.000 de euro;
- pentru descendenţii de gradul II - 2.500 de euro.
Astfel, modificările aduse au vizat, în principal, reglementarea unor măsuri pentru instituirea unui regim echitabil în acordarea despăgubirilor privind condamnările cu caracter politic, pronunţate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.
Potrivit art.II din ordonanţă, dispoziţiile Legii nr.221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, astfel cum au fost modificate şi completate prin Ordonanţă de urgenţă a Guvernului nr.62/2010, se aplică proceselor şi cererilor pentru a căror soluţionare nu a fost pronunţată o hotărâre judecătorească definitivă până la data intrării în vigoare a acestei ordonanţe de urgenţă.
2. În nota de fundamentare la Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.62/2010, Guvernul arată că reglementarea prin ordonanţă de urgenţă este justificată de necesitatea stabilirii unor criterii de acordare a despăgubirilor morale, de natură să instituie un regim echitabil în acordarea acestora, având în vedere dificultatea de evaluare a prejudiciului moral suferit. Astfel, prin art.5 alin.(1) lit.a) din Legea nr.221/2009 nu se realizează un tratament juridic unitar pentru persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic sau măsuri administrative asimilate acestora, întrucât se produce o inechitate socială a reparaţiei acordate cu titlu de prejudiciu moral pentru aceeaşi categorie de beneficiari, în condiţii similare pentru condamnări, calificate de legiuitor ca având caracter politic. Cuantumul daunelor morale se stabileşte raportat la beneficiarul direct al despăgubirilor şi, prin apreciere, ca urmare a aplicării de către instanţele de judecată a criteriilor referitoare la perioada în care persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic au fost supuse măsurii privative de libertate, la consecinţele negative suferite de cei în cauză în plan fizic şi psihic, importanţa valorilor lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori, intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării, măsura în care le-a fost afectată situaţia familiară, profesională şi socială. De asemenea, în cuantificarea prejudiciului moral se ţine seama şi de măsurile reparatorii deja acordate persoanelor în cauză, pe baza celorlalte acte normative, reparaţiile suplimentare cu caracter pecuniar putând fi acordate numai dacă nu au fost suficiente în raport cu suferinţa deosebită resimţită de persoanele care au fost victimele unor condamnări cu caracter politic. De asemenea, Guvernul motivează situaţia extraordinară ca fiind determinată de riscul imposibilităţii menţinerii echilibrului bugetar, ca urmare a punerii în executare a hotărârilor judecătoreşti definitive şi irevocabile, care au ca obiect acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.
3. Este adevărat că, în materia despăgubirilor acordate prin legi cu caracter reparatoriu, limitele valorii acestora şi criteriile de care trebuie să se ţină seama în aprecierea lor sunt stabilite în mod suveran de legiuitor, având în vedere posibilităţile economice şi financiare existente, dar cu respectarea principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor.
Or, în cazul de faţă, dispoziţiile legale instituie o inechitate, fără o motivare temeinică, obiectivă şi raţională, deşi Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.62/2010 este motivată de urgenţa şi necesitatea reglementării "unor măsuri pentru instituirea unui regim echitabil în acordarea despăgubirilor privind condamnările cu caracter politic pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989".
De altfel, Curtea Constituţională, în jurisprudenţa sa, spre exemplu Decizia nr.414 din 14 aprilie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.291 din 4 mai 2010, a statuat în mod constant că principiul egalităţii în faţa legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite. De aceea, el nu exclude, ci dimpotrivă presupune soluţii diferite pentru situaţii diferite. În consecinţă, un tratament diferit nu poate fi expresia aprecierii exclusive a legiuitorului, ci trebuie să se justifice raţional, în acord cu principiul egalităţii cetăţenilor în faţa legii.
Curtea Constituţională a statuat în mod constant în jurisprudenţa sa că situaţiile în care se află anumite categorii de persoane trebuie să difere în esenţă pentru a se justifica
deosebirea de tratament juridic, iar această deosebire trebuie să se bazeze pe un criteriu obiectiv şi rezonabil.
În cauza de faţă, tratamentul juridic diferit aplicat persoanelor care solicită despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare este determinat de celeritatea cu care a fost soluţionată cererea de către instanţele de judecată, prin pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti definitive. Stabilirea unui asemenea criteriu, aleatoriu şi exterior conduitei persoanei, este în contradicţie cu principiul egalităţii în faţa legii, consacrat de art.16 alin.(1) din Constituţie, conform căruia, în situaţii egale, tratamentul juridic aplicat nu poate fi diferit.
Astfel, durata procesului şi finalizarea acestuia depind adesea de o serie de factori cum sunt gradul de operativitate a organelor judiciare, incidente legate de îndeplinirea procedurii de citare, complexitatea cazului, exercitarea sau neexercitarea căilor de atac prevăzute de lege şi alte împrejurări care pot să întârzie soluţionarea cauzei. De asemenea, nu ţine seama de faptul că, în numeroase cazuri, durata proceselor şi, în consecinţă, data rămânerii definitive a hotărârilor nu depind numai de atitudinea persoanei care are astfel de cereri sau de situaţii de natură obiectivă, ci se datorează unor alte circumstanţe, care ţin de organizarea justiţiei şi de gradul de încărcare a rolurilor instanţelor judecătoreşti.
În ceea ce priveşte modul de acordare a despăgubirilor, reglementat prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.62/2010, Curtea observă existenţa unui tratament distinct aplicat persoanelor îndreptăţite la despăgubiri pentru condamnări politice, în funcţie de momentul la care instanţa de judecată a pronunţat hotărârea definitivă - deşi au depus cereri în acelaşi timp şi au urmat aceeaşi procedură prevăzută de Legea nr.221/2009 -, şi consideră că acesta este determinat de o serie de elemente neprevăzute şi neimputabile persoanelor aflate în cauză.
Instituirea unui tratament distinct între persoanele îndreptăţite la despăgubiri pentru condamnări politice, în funcţie de momentul în care instanţa de judecată a pronunţat hotărârea definitivă, nu are o justificare obiectivă şi rezonabilă. În acest sens, Curtea Constituţională, prin Decizia nr.599 din 14 aprilie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.329 din 18 mai 2009, a statuat că violarea principiului egalităţii şi nediscriminării există atunci când se aplică un tratament diferenţiat unor cazuri egale, fără să existe o motivare obiectivă şi rezonabilă, sau dacă există o disproporţie între scopul urmărit prin tratamentul inegal şi mijloacele folosite.
Tratamentul juridic diferenţiat aplicat celor care se consideră îndreptăţiţi la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea politică, în funcţie de momentul în care hotărârea pronunţată de instanţa privind dreptul la despăgubiri rămâne definitivă, afectează drepturile persoanelor care nu deţineau o hotărâre definitivă la data intrării în vigoare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr.62/2010. În consecinţă, dispoziţiile art.I pct.1 şi art.II din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.62/2010 pentru modificarea şi completarea Legii nr.221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, şi pentru suspendarea aplicării unor dispoziţii din titlul VII al Legii nr.247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente încalcă prevederile art.16 alin.(1) din Constituţie privind egalitatea în drepturi.
Această soluţie este în concordanţă şi cu jurisprudenţa constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului, în speţă cea legată de aplicarea art.14, cât şi a Protocolului 12 al Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a evidenţiat că, pe baza art.14 din Convenţie, o distincţie este discriminatorie dacă "nu are o justificare obiectivă şi rezonabilă", adică dacă nu urmăreşte un "scop legitim" sau nu există un "raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul vizat" (a se vedea, în special, Hotărârea Marckx împotriva Belgiei din 13 iunie 1979, seria A nr.31, pag. 16, paragraful 33). În acelaşi timp, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a subliniat că lista care cuprinde articolul 14 capătă un caracter indicativ şi nu unul restrictiv (a se vedea Engel şi alţii împotriva Olandei, Hotărârea din 8 iunie 1976, seria A nr.22, pag. 30, paragraful 72, şi Rasmussen împotriva Danemarcei, Hotărârea din 28 noiembrie 1984, seria A nr.87, pag 13, paragraful 34).
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a continuat să explice aceste principii în Hotărârea privind Cauza Abdulaziz, Cabales şi Balkandali împotriva Regatului Unit: "o diferenţă de tratament este discriminatorie dacă nu are o «justificare obiectivă şi rezonabilă», adică dacă nu urmăreşte un «scop legitim» sau dacă nu există «un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele utilizate şi scopul vizat»" (Hotărârea din 28 mai 1985, seria A nr.94, paragraf 72). În acelaşi timp, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, referindu-se la
întinderea marjei de apreciere, lăsată la dispoziţia statelor, a statuat că aceasta variază în funcţie de circumstanţele concrete ale fiecărei cauze, de domeniile şi contextul în discuţie (Hotărârea din 28 noiembrie 1984 în Cauza Rasmussen împotriva Danemarcei, seria A, nr.87, paragraful 40).
Principiul egalităţii şi interzicerii discriminării a fost reluat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Protocolul nr.12 la Convenţie, adoptat în anul 2000. Art.1 al acestui Protocol prevede că "Exercitarea oricărui drept prevăzut de lege trebuie să fie asigurat fără nicio discriminare bazată, în special, pe sex, pe rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine naţională sau socială, apartenenţa la o minoritate naţională, avere, naştere sau oricare altă situaţie". În special, sfera suplimentară de protecţie stabilită de articolul 1 se referă la cazurile în care o persoană este discriminată:
- în exercitarea unui drept specific acordat unei persoane în temeiul legislaţiei naţionale;
- în exercitarea unui drept care poate fi dedus dintr-o obligaţie clară a unei autorităţi publice în conformitate cu legislaţia naţională, adică în cazul în care o autoritate publică, în temeiul legislaţiei naţionale, are obligaţia de a se comporta de o anumită manieră. Aceste principii au fost reluate în jurisprudenţa recentă a Curţii Europene a Drepturilor Omului în Hotărârea privind Cauza Thorne vs. the United Kingdom, adoptată în 2009.
Având în vedere considerentele expuse, Curtea constată că prin adoptarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr.62/2010 se creează premisele unei discriminări între persoane, care, deşi se găsesc în situaţii obiectiv identice, beneficiază de un tratament juridic diferit, ceea ce contravine prevederilor art.16 alin.(1) din Legea fundamentală.
4. De asemenea, Curtea constată că prevederile legale criticate încalcă şi principiul neretroactivităţii, consacrat de art.15 alin.(2) din Constituţie, în sensul că se aplică inclusiv situaţiilor în care există o hotărâre judecătorească pronunţată în primă instanţă, care, deşi nedefinitivă, poate fi legală şi temeinică prin raportare la legislaţia aflată în vigoare la data pronunţării acesteia. Astfel, la data introducerii cererii de chemare în judecată, sub imperiul Legii nr.221/2009, nemodificată prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.62/2010, s-a născut un drept la acţiune pentru a solicita despăgubiri neplafonate sub aspectul întinderii, iar Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.62/2010 nu constituie norme de procedură pentru a se invoca principiul aplicării sale imediate, ci este un act normativ care cuprinde dispoziţii de drept material, astfel că legea aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă pe tot parcursul procesului, în sensul aplicării principiului neretroactivităţii este şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (Hotărârea din 8 martie 2006 privind Cauza Blecic v. Croaţia, paragraful 81).
5. Pe de altă parte, Curtea constată că dispoziţiile art.I pct.1 şi art.II ale Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr.62/2010 pentru modificarea şi completarea Legii nr.221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945- 22 decembrie 1989, şi pentru suspendarea aplicării unor dispoziţii din titlul VII al Legii nr.247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente înfrâng şi prevederile art.115 alin.(6) din Constituţie, deoarece afectează un drept fundamental - egalitatea în drepturi a cetăţenilor, consfinţit în prevederile constituţionale ale art.16 alin.(1), drept care a fost respectat cu prilejul instituirii unor măsuri similare cu caracter reparator, astfel cum au fost recunoscute şi prin Decretul-lege nr.118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum şi celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri.
6. Având în vedere argumentele expuse, Curtea observă că nerespectarea acestor norme constituţionale atrage şi înfrângerea prevederilor constituţionale ale art.1 alin.(5), potrivit cărora "în România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie".
Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art.146 lit.d) şi al art.147 alin.(4) din Constituţie, precum şi al art.1-3, al art.11 alin.(1) lit.A.d) şi al art.29 din Legea nr.47/1992, cu majoritate de voturi,
CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
În numele legii
DECIDE:
Admite excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art.I pct.1 şi art.II din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.62/2010 pentru modificarea şi completarea Legii nr.221/2009
privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, şi pentru suspendarea aplicării unor dispoziţii din titlul VII al Legii nr.247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, excepţie ridicată direct de Avocatul Poporului, şi constată că dispoziţiile menţionate sunt neconstituţionale.
Definitivă şi general obligatorie.
Prezenta decizie se comunică celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului.
Pronunţată în şedinţa publică din data de 20 octombrie 2010.
OPINIE CONCURENTĂ
Apreciem că soluţia de admitere a obiecţiei de neconstituţionalitate referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art.I pct.1 şi art.II din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.62/2010 pentru modificarea şi completarea Legii nr.221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, şi pentru suspendarea aplicării unor dispoziţii din titlul VII al Legii nr.247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente este corectă.
Considerăm că două argumente importante nu au fost reţinute.
1. Cel mai important argument în favoarea admiterii excepţiei de neconstituţionalitate se referă la fundamentul juridic şi etic al Legii nr.221/2009, conţinut în motivele emiterii acestui act normativ şi efectele reparatorii ale acestuia. Legea se referă la victimele regimului totalitar comunist stabilit în România după 6 martie 1945. Acest regim a fost condamnat de mai multe texte internaţionale. Primul document important, care a încercat să abordeze regimul totalitar prin analizarea acestuia, îl reprezintă Rezoluţia nr.1.096 privind măsurile de lichidare a moştenirii fostelor regimuri totalitare comuniste din 1996 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, care se referă la măsurile de eliminare a moştenirii fostelor sisteme totalitare comuniste. Este considerat că totalitarismul comunist este o versiune nouă a vechii tiranii (cf. Hanah Arendt, Originile totalitarismului, Humanitas, 2006, pentru condamnarea regimului comunist din România, Vladimir Tismăneanu şi alţii, Raportul Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza dictaturii comuniste în România).
Prin această rezoluţie se prevede în mod expres faptul că măsurile care trebuie luate în vederea reabilitării victimelor justiţiei totalitare comuniste trebuie să stabilească reparaţii care nu vor fi mai mici decât ale celor condamnaţi pe nedrept pentru comiterea de crime. În acest sens trebuie ţinut cont şi de dispoziţiile art.504 şi 505 din Codul de procedură penală, care se referă la repararea de către stat a pagubei suferite. În condiţiile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr.62/2010, fixându-se un cuantum exact, nu se mai regăseşte aplicarea acestor articole.
Această Rezoluţie a fost precedată de Recomandarea Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nr.6.615 din 7 mai 1992 adresată Comitetului de Miniştri în care este atrasă atenţia asupra faptului că "diferite ţări din Europa Centrală şi de Est" au adoptat măsuri de "decomunizare" incompatibile cu standardele europene în materie de drepturi ale omului, precum şi de Rezoluţia 1.481/2006 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, intitulată "Necesitatea condamnării internaţionale a crimelor regimurilor comuniste totalitare".
Cel mai recent document oficial care se ocupă cu problematica regimului comunist este Declaraţia de la Vilnius a Adunării Parlamentare a Organizaţiei pentru Securitate şi Cooperare în Europa, adoptată în 2009. Declaraţia cuprinde o Rezoluţie care are în centrul atenţiei respectarea drepturilor omului şi a libertăţilor civile. Documentul aminteşte importanţa aplicării măsurilor de prevenire a acţiunilor antisemite şi readuce aminte statelor membre de angajamentul luat de acestea, în Declaraţia din 1990 de la Copenhaga, "de a condamna clar şi fără echivoc totalitarismul".
2. Pe de altă parte, apreciem că modificările aduse Legii nr.221/2009, care au vizat o plafonare a despăgubirilor la care are dreptul un cetăţean care a fost supus acestui regim totalitar, încalcă principiul separaţiei şi echilibrului puterilor în stat, consacrat de art.1 alin.(4) din Legea fundamentală. Este adevărat că legiuitorul poate să aducă anumite modificări unei legi aflate în curs de aplicare, dar prin acestea nu poate interveni în atribuţiile ce aparţin exclusiv puterii judecătoreşti, cum ar fi aceea referitoare la aprecierea şi temeinicia pretenţiilor beneficiarilor actului de justiţie. Or, dispoziţiile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr.62/2010 pentru modificarea şi completarea Legii nr.221/2009 îngrădesc puterea şi libertatea judecătorului de a aprecia temeinicia pretenţiilor şi implicit cuantumul despăgubirilor solicitate de beneficiarii acestei legi, acestea constituind dreptul suveran al judecătorului de a aprecia.
Judecător, Judecător,
prof. univ. dr. Iulia Antoanella Motoc Puskas Valentin Zoltan

FacebookMySpaceTwitter