| 
| 
DECIZIA Nr.601 din 14 noiembrie 2005 privind constituţionalitatea dispoziţiilor art.4 alin.(5), art.12 alin.(1), art.30 alin.(1) şi (2), art.31, art.32 alin.(1), art.38 alin.(1), art.121 alin.(1) şi ale art.170 alin.(2) din Regulamentul Senatului, aprobat prin Hotărârea nr.28 din 24 octombrie 2005
Publicată în Monitorul Oficial nr.1022 din 17.11.2005
Cu adresa nr.3.170 din 26 octombrie 2005 secretarul general al Senatului a trimis Curţii Constituţionale sesizarea formulată de 53 de senatori, în temeiul dispoziţiilor art.146 lit.c) din Constituţie, privind neconstituţionalitatea unor prevederi din Regulamentul Senatului, aprobat prin Hotărârea Senatului nr.28 din 24 octombrie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.948 din 25 octombrie 2005.
Autorii sesizării sunt următorii senatori: Ion Iliescu, Mircea Dan Geoană, Nicolae Văcăroiu, Ion Solcanu, Otilian Neagoe, Radu Cristian Georgescu, Viorel Arcaş, Alexandru Athanasiu, Ioan Chelaru, Octav Cozmâncă, Ovidiu Teodor Creţu, Corina Creţu, Petre Daea, Cristian Diaconescu, Vasile Dîncu, Teodor Filipescu, Ion Florescu, Vasile Ion, Antonie Iorgovan, George-Cristian Maior, Radu Cătălin Mardare, Petru Şerban Mihăilescu, Ion Moraru, Şerban Nicolae, Traian Novolan, Sorin Mircea Oprescu, Adrian Păunescu, Mihail Popescu, Dan Mircea Popescu, Ion Rădoi, Aristide Roibu, Ilie Sârbu, Doina Silistru, Aurel Gabriel Simionescu, Viorel Ştefan, Sever Ster, Doru loan Tărăcilă, Emil Răzvan Theodorescu, Angel Tîlvăr, Ion Toma, Silvia Adriana Ţicău, Vasile loan Dănuţ Ungureanu, Ion Vărgău, Gheorghe Funar, Valentin Dinescu, Nicolae Iorga, Verginia Vedinaş, Gheorghe Viorel Dumitrescu, Mihai Ungheanu, Petru Stan, Viorica-Pompilia-Georgeta Moisuc, Liviu Doru Bindea, Aurel Ardelean.
Sesizarea a fost înregistrată la Curtea Constituţională sub nr.6.487 din 26 octombrie 2005, formând obiectul Dosarului nr.799C/2005.
Obiectul sesizării îl constituie dispoziţiile art.4 alin.(5), art.12 alin.(1), art.30 alin.(1) şi (2), art.31, art.32 alin.(1), art.38 alin.(1), art.121 alin.(1) şi ale art.170 alin.(2) din Regulamentul Senatului, aprobat prin Hotărârea nr.28 din 24 octombrie 2005, care au următorul cuprins:
- Art.4 alin.(5) - "Până la alegerea Biroului permanent pot avea loc numai dezbateri cu privire la validarea mandatelor de senator, a procedurilor necesare depunerii jurământului sau legate de constituirea noului Senat.";
- Art.12 alin.(1) - "Senatul hotărăşte prin vot asupra listei cuprinzând numele şi prenumele senatorilor propuşi pentru validarea alegerii, ordonaţi pe circumscripţii electorale.";
- Art.30 alin.(1) - "Revocarea din funcţie a preşedintelui Senatului poate fi propusă la cererea a minimum o treime din numărul total al senatorilor, în cel puţin una dintre următoarele împrejurări:
a) încalcă prevederile Constituţiei;
b) încalcă grav sau în mod repetat prevederile Regulamentului Senatului ori ale Regulamentului şedinţelor comune.
(2) Revocarea din funcţia de preşedinte al Senatului poate fi propusă şi de jumătate plus unu din numărul total al senatorilor.";
- Art.31 alin.(1) - "Preşedintele Senatului căruia i s-a cerut revocarea nu poate conduce şedinţa Biroului permanent sau pe cea de plen în care se discută revocarea sa.
(2) La conducerea şedinţelor prevăzute la alin.(1), preşedintele Senatului va fi înlocuit de unul dintre vicepreşedinţi, desemnat de Biroul permanent.";
- Art.38 alin.(1) - "Biroul permanent lucrează în prezenţa majorităţii membrilor săi şi adoptă hotărârile cu votul deschis al majorităţii membrilor prezenţi. Hotărârile importante se publică pe site-ul Senatului.";
- Art.121 alin.(1) - "Senatul adoptă legi, hotărâri, moţiuni şi alte acte cu caracter politic, în prezenţa majorităţii senatorilor.";
- Art.170 alin.(2) - "Autorităţile publice sesizate au obligaţia să informeze Senatul, în scris, în termen de cel mult 30 de zile, despre soluţia adoptată."
Motivele sesizării de neconstituţionalitate:
1. Art.4 alin.(5) este contrar principiilor constituţionale care stau la baza constituirii Parlamentului şi, în primul rând, principiului suveranităţii, consacrat în art.2 din Constituţia României, precum şi dispoziţiilor cuprinse în art.36, privind dreptul la vot, art.37, privind dreptul de a fi ales, şi în art.69, privind mandatul reprezentativ, din Legea fundamentală. În aplicarea principiilor consacrate de aceste texte constituţionale nu este permis să se restrângă dreptul senatorilor aleşi de cetăţeni de a discuta aspecte politice importante şi de a-şi exprima opinii în legătură cu acestea în şedinţa de constituire a Senatului, fiind firesc ca în această şedinţă senatorii să facă declaraţii politice sau să reţină atenţia asupra unor probleme esenţiale din judeţele în care au fost aleşi. De vreme ce textul atacat, din Regulamentul Senatului restricţionează dezbaterile parlamentare, pare a consacra un mandat imperativ.
2. Art.12 alin.(1), prin formularea "Senatul hotărăşte prin vot asupra listei", contravine dispoziţiilor art.2 din Constituţie, care prevăd că suveranitatea naţională aparţine poporului şi se exercită prin organe reprezentative "constituite prin alegeri libere, periodice şi corecte", dispoziţiilor art.36 şi 37, potrivit cărora dreptul de a alege şi dreptul de a fi ales aparţin cetăţenilor, precum şi dispoziţiilor art.70 alin.(1) din Constituţie, care prevăd că deputaţii şi senatorii intră în exerciţiul mandatului la data întrunirii legale a Camerelor din care fac parte, sub condiţia validării alegerilor şi a depunerii jurământului.
Faţă de textele constituţionale invocate, apare logic ca votul să nu fie exprimat asupra listei, ci asupra fiecărui senator în parte, pentru că nu s-a ales o listă, ci un număr de senatori.
3. Dispoziţiile art.30, referitoare la revocarea din funcţie a preşedintelui Senatului, sunt neconstituţionale pentru motive decurgând din corelarea dispoziţiilor art.64 din Constituţie cu articolele consacrate drepturilor politice şi suveranităţii naţionale şi pentru considerente desprinse din interpretarea sistematică a textelor Constituţiei, referitoare la măsura revocării. Astfel:
a) Soluţia revocării preşedintelui Senatului, prevăzută de textul criticat, este contrară principiului consacrat de art.64 alin.(5), prin raportare la art.2, art.36 şi 37 din Constituţie. Prin art.30 din Regulament s-a instituit o cale de revocare a preşedintelui Senatului, urmare a "jocurilor politice" făcute după constituirea Senatului, încălcându-se principiul constituţional al configuraţiei politice a fiecărei Camere a Parlamentului. Dispoziţiile art.64 alin.(2) teza a IV-a din Constituţie, pe care se întemeiază prevederea din Regulament, se referă la revocarea celorlalţi membri ai birourilor permanente, înainte de expirarea mandatului, iar nu la revocarea preşedintelui Senatului. În caz contrar, textul ar fi trebuit redactat în consonanţă cu soluţiile de la teza a doua şi a treia ale art.64 alin.(2) din Constituţie. Astfel, la teza a doua se reglementează expres alegerea preşedintelui Senatului, cu precizarea că această operaţie se face pe durata mandatului Senatului, iar la teza a treia se reglementează alegerea celorlalţi membri ai birourilor permanente, adică a vicepreşedinţilor, secretarilor şi chestorilor, operaţie care se face numai pe durata unei sesiuni.
De vreme ce, prin dispoziţiile ultimei teze a alin.(2) al art.64, legiuitorul constituant reglementează generic posibilitatea revocării membrilor birourilor permanente, fără să se refere expres şi la preşedinţii Camerelor - în condiţiile în care în tezele a doua şi a treia ale aceluiaşi articol, în care se reglementează alegerea birourilor permanente, se face distincţie între preşedinţii Camerelor şi ceilalţi membri ai birourilor permanente -, rezultă neîndoielnic că ideea de revocare exprimată în text îi priveşte numai pe ceilalţi membri ai birourilor permanente. Dacă prin modul de redactare a art.64 alin.(2) din Constituţie s-ar fi urmărit şi reglementarea posibilităţii de revocare a preşedinţilor Camerelor, atunci textul ar fi avut un cuprins de genul: "Preşedintele şi ceilalţi membri ai biroului permanent pot fi revocaţi ... ". Or, Constituţia a reglementat generic revocarea membrilor birourilor permanente, iar nu şi revocarea preşedintelui Senatului, care este un subiect de drept constituţional distinct.
b) în jurisprudenţa Curţii Constituţionale s-a statuat că soluţiile din Regulamentul Camerelor, de revocare a preşedintelui, ca de altfel a oricărui membru, la diverse iniţiative parlamentare, sunt neconstituţionale. Astfel, prin Decizia nr.46/1994 privind constituţionalitatea Regulamentului Senatului, Curtea Constituţională a statuat că "Posibilitatea oricărui grup parlamentar de a face
această cerere, şi nu doar a celui al cărui reprezentant este membrul, este contrară dispoziţiilor art.61 alin.(5) din Constituţie [devenit art.64 alin.(5) din Constituţia republicată, ca urmare a revizuirii], conform căruia Biroul permanent se alcătuieşte potrivit configuraţiei politice a Senatului, întrucât revocarea reprezintă o modalitate simetrică cu desemnarea membrului pentru a fi ales în Biroul permanent. Deci, atât desemnarea, cât şi revocarea sunt supuse imperativelor art.61 alin.(5) din Constituţie [devenit art.64 alin.(5) din Constituţia republicată, ca urmare a revizuirii]".
Autorii sesizării arată că sintagma utilizată de art.64 din Constituţie, şi anume "configuraţia politică a fiecărei Camere", vizează numai ipoteza pe care o are în vedere art.63 alin.(3), adică a convocării Parlamentului nou ales de către Preşedintele României în cel mult 20 de zile de la alegeri, iar nu şi situaţiile ce s-ar crea în timpul legislaturii prin desfacerea unor alianţe politice şi constituirea altora.
c) Pe de altă parte, noţiunea de configuraţie politică utilizată în art.64 alin.(5) din Constituţie nu poate fi înţeleasă decât prin raportare la data alegerilor, când, prin exercitarea drepturilor fundamentale prevăzute de art.36 şi 37 din Constituţie, se exprimă voinţa cetăţenilor, se concretizează exercitarea suveranităţii naţionale. Această voinţă a cetăţenilor conturează configuraţia politică a Camerelor, şi nu acorduri ulterioare intervenite în exercitarea mandatelor parlamentarilor aleşi. Pe cale de consecinţă, revocarea preşedintelui Senatului, ca şi a preşedintelui Camerei Deputaţilor, înainte de expirarea mandatului Senatului, respectiv al Camerei Deputaţilor, nu poate fi reglementată prin regulamentele acestora, decât la iniţiativa exclusivă a grupului parlamentar care a susţinut candidatura şi numai pentru abateri grave în exercitarea funcţiei. Schimbarea ulterioară a configuraţiei politice nu poate constitui un temei constituţional al revocării preşedintelui unei Camere parlamentare, deoarece o asemenea configuraţie politică nu rezultă din alegeri în condiţiile art.64 alin.(5), în consonanţă cu art.63 alin.(3) şi cu art.36 şi 37 din Constituţie, raportate la art.2 şi 8 din Legea fundamentală, ci constituie o majoritate parlamentară creată în afara criteriilor politice rezultate din vot.
d) Partidele politice prezente în campania electorală îşi exercită rolul prevăzut de art.8 din Constituţie, prezentând liste proprii sau liste comune cu alte partide, în cazul în care fac parte din alianţe electorale sau alianţe politice. Voturile exprimate în alegeri, pe baza ofertelor electorale, se contabilizează în numărul de mandate care, la rândul lor, dau configuraţia politică a Senatului. Această realitate juridică are semnificaţia unui fapt juridic care dă naştere la mandate de reprezentare, pe de o parte, şi la dreptul unor partide, alianţe electorale sau, după caz, alianţe politice de a susţine un candidat pentru funcţia de preşedinte al Senatului, respectiv unul sau mai mulţi candidaţi pentru celelalte funcţii din Biroul permanent, pe de altă parte. A nesocoti aceste exigenţe ale Constituţiei echivalează cu a nesocoti principiile cardinale ale democraţiei constituţionale.
e) Finalizarea procesului electoral conduce la constituirea Camerelor Parlamentului, la organizarea lor internă, alegerea preşedinţilor fiind un element esenţial. Legiuitorul constituant a stabilit pentru preşedinţii Camerelor Parlamentului un mandat identic cu mandatul Camerelor, pentru a asigura stabilitatea şi continuitatea în exercitarea funcţiei de preşedinte şi pentru asigurarea funcţionării instituţiei.
În consecinţă, reglementarea prin Regulament a motivelor pentru revocarea Preşedintelui Senatului nu poate fi realizată în afara unor soluţii constituţionale, cum ar fi aplicarea prin analogie a dispoziţiilor art.95 privind suspendarea din funcţie a Preşedintelui României.
f) Din coroborarea art.85 alin.(2) şi (3) cu art.106, art.107 alin.(2) şi art.140 alin.(6) din Constituţie rezultă că noţiunea de revocare are mai multe accepţiuni, iar sensul concret trebuie stabilit în funcţie de situaţiile la care se referă. Astfel, revocarea membrilor Guvernului poate consta fie în "operaţiunea tehnică de schimbare a unui membru al Guvernului" sau ca urmare a jocurilor politice, fie poate avea semnificaţia unei demiteri, a unei destituiri, tocmai pentru a scoate în evidenţă "ideea de tragere la răspundere".
În cazul membrilor Curţii de Conturi, care sunt numiţi pentru un mandat de 9 ani, revocarea are semnificaţia unei sancţiuni, deoarece se poate observa că înainte de dispoziţiile alin.(6) al art.140 din Constituţie, referitor la revocarea membrilor Curţii de Conturi, dispoziţiile alin.(4) precizează că aceştia sunt independenţi în exercitarea mandatului şi inamovibili pe toată durata exercitării acestuia. Aşadar, soluţia revocării nu poate fi concepută decât ca o măsură "de tragere la răspundere".
În aceeaşi ordine de idei se impune să fie privită, sub aspectul naturii juridice, şi revocarea membrilor birourilor permanente ale Camerelor Parlamentului, reglementată de art.64 alin.(2) teza finală din Constituţie, cu precizarea însă că este legată de comportamentul politic al acestora.
Rezultă, aşadar, că revocarea membrilor biroului permanent al unei Camere, între care şi preşedintele Camerei respective, înainte de îndeplinirea mandatului nu poate avea loc decât cu titlu de sancţiune, iar procedura nu poate fi declanşată fără acordul grupului parlamentar care i-a propus.
4. Art.31 alin.(1) este neconstituţional pentru aceleaşi argumente de principiu dezvoltate în privinţa art.30 din Regulament şi pentru că încalcă principiul prezumţiei de nevinovăţie consacrat în art.23 alin.(11) din Constituţie. De vreme ce în Constituţie se reglementează prezumţia de nevinovăţie în cazul răspunderii penale, este de la sine înţeles că prezumţia de nevinovăţie operează cu atât mai mult în cazul răspunderii disciplinare, fiind vorba de răspunderea administrativ-disciplinară sau, altfel spus, de răspunderea politică.
5. Art.38 alin.(1) încalcă principiul democraţiei constituţionale, prevăzut de art.1 alin.(3) din Legea fundamentală, care presupune, în mod logic, adoptarea de hotărâri cu votul majorităţii membrilor autorităţii respective, în acest sens s-a pronunţat Curtea Constituţională prin deciziile nr.4/1994 şi nr.46/1994.
6. Art.121 alin.(1) este neconstituţional deoarece, aşa cum a reţinut şi Curtea Constituţională prin Decizia nr.46/1994, nu se pot reglementa prin regulamentele Camerelor acte cu caracter politic. Formularea "şi alte acte cu caracter politic" este contrară Constituţiei pentru că art.67 din Constituţie admite numai legi, hotărâri şi moţiuni ca acte juridice ale Camerelor Parlamentului.
7. Art.170 alin.(2) este neconstituţional pentru că reglementeză aspecte care exced sfera Regulmentului, stabilind obligaţii ce incumbă altor autorităţi publice care nu se află în raporturi constituţionale cu Senatul.
În conformitate cu dispoziţiile art.27 alin.(2) şi (3) din Legea nr.47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.643 din 16 iulie 2004, sesizarea a fost trimisă preşedintelui Senatului, pentru a comunica punctul de vedere al Biroului permanent al Senatului.
Preşedintele Senatului a comunicat Curţii Constituţionale, cu Adresa nr.I/593 din 3 noiembrie 2005, că Biroul permanent al Senatului nu a reuşit să formuleze un punct de vedere unitar cu privire la sesizarea de neconstituţionalitate.
CURTEA,
examinând sesizarea de neconstituţionalitate, raportul întocmit de judecătorul-raportor, dispoziţiile criticate din Regulamentul Senatului, raportate la prevederile Constituţiei României, şi dispoziţiile Legii nr.47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, reţine următoarele:
Potrivit art.1 alin.(3) din Constituţie, România este stat de drept, realitate politică şi juridică ce implică supremaţia Constituţiei - principiu consacrat prin alin.(5) al aceluiaşi articol - şi ierarhia actelor juridice cu caracter normativ, care trebuie să se subordoneze Legii fundamentale, adică să fie conforme cu prevederile ei.
Regulamentele Camerelor Parlamentului, adoptate în baza art.64 alin.(1) din Constituţie, reglementează autonomia parlamentară în ceea ce priveşte organizarea şi funcţionarea lor. Acte normative cu forţă juridică inferioară Constituţiei, regulamentele Camerelor Parlamentului nu pot contraveni normelor şi principiilor constituţionale şi nici limitelor de reglementare stabilite prin Constituţie. Astfel, prevederile regulamentelor Camerelor Parlamentului sunt constituţionale în măsura în care respectă principiile constituţionale, îşi însuşesc cu fidelitate normele de organizare şi funcţionare stabilite expres în Constituţie şi, aşa cum Curtea Constituţională a statuat prin deciziile nr.45/1994 şi nr.46/1994, privesc numai organizarea internă şi funcţionarea acestora.
1. În lumina acestor principii Curtea constată că prevederile art.4 alin.(5), art.12 alin.(1), art.31, art.38 alin.(1) şi ale art.121 alin.(1) din Regulamentul Senatului, criticate prin sesizarea grupului de senatori, sunt constituţionale.
1.1. În ceea ce priveşte art.4 alin.(5) din Regulamentul Senatului, în conformitate cu care până la alegerea Biroului permanent pot avea loc numai dezbateri cu privire la validarea mandatelor de senator, a procedurilor necesare depunerii jurământului sau legate de constituirea noului Senat, Curtea constată că nu se poate reţine încălcarea vreunuia dintre textele constituţionale menţionate în sesizare.
Art.4. alin.(5) din Regulamentul Senatului cuprinde dispoziţii de procedură parlamentară, pe care Senatul este liber să le adopte, în conformitate cu prevederile art.64 alin.(1) din Constituţia României.
Nu se pot primi susţinerile din sesizare privind încălcarea principiului suveranităţii naţionale, a dreptului de vot şi a dreptului de a fi ales, în condiţiile în care textul criticat reglementează chiar dezbaterile prin care se validează mandatele senatorilor aleşi, desăvârşindu-se astfel procesul constituţional de exercitare a dreptului de vot şi de a fi ales, iar pe de altă parte, se stabilesc procedurile de constituire a noului Senat, prin care, potrivit art.2 alin.(1) şi art.61 alin.(1) din Constituţie, poporul român îşi exercită suveranitatea.
Prevederea din Regulamentul Senatului are drept scop să împiedice prelungirea nejustificată a intervalului de timp dintre convocarea de către Preşedintele României şi constituirea legală şi funcţională a Senatului prin orice fel de alte dezbateri decât acelea strict necesare pentru intrarea în funcţiune a Senatului nou ales.
Nu pot fi primite nici susţinerile privind instituirea unui mandat imperativ, dat fiind că din textul atacat nu rezultă vreo limitare a libertăţii senatorilor de a se exprima cu privire la temele de dezbatere enumerate în textul atacat.
1.2. Nu se pot admite nici susţinerile privind neconstituţionalitatea art.12 alin.(1), în conformitate cu care "Senatul hotărăşte prin vot asupra listei cuprinzând numele şi prenumele senatorilor propuşi pentru validarea alegerii, ordonaţi pe cricumscripţii electorale", textul nefiind contrar dispoziţiilor constituţionale privind suveranitatea naţională, dreptul de vot şi de a fi ales sau celor privind mandatul deputaţilor şi al senatorilor, invocate în motivarea sesizării.
Constituţia instituie, prin art.70 alin.(1), condiţia validării mandatelor, fără să prevadă însă şi regulile de desfăşurare a acesteia. Opţiunea Senatului de a reglementa validarea mandatelor prin vot asupra listei cuprinzând numele şi prenumele senatorilor propuşi pentru validarea alegerii şi prin vot uninominal propunerile de invalidare [art.12 alin.(2) din Regulamentul Senatului] nu este limitată nici de textul constituţional menţionat şi nici de vreo altă dispoziţie a Legii fundamentale. Astfel, în virtutea autonomiei sale de reglementare, consacrată prin art.64 alin.(1), Senatul are libertatea deplină de a reglementa în acest domeniu.
1.3. Nu se poate reţine încălcarea Constituţiei nici în cazul art.31 din Regulamentul Senatului, în conformitate cu care preşedintele Senatului căruia i s-a cerut revocarea nu poate conduce şedinţa Biroului permanent sau pe cea de plen în care se discută revocarea sa.
Şi în acest caz este vorba de o dispoziţie de procedură neprevăzută şi neinterzisă de Constituţie.
Argumentul adus în motivarea sesizării, în sensul că se încalcă prezumţia de nevinovăţie consacrată prin art.23 din Constituţie, nu poate fi primit, deoarece măsura prevăzută de art.31 din Regulamentul Senatului nu este o sancţiune juridică. Este evident că preşedintele unei adunări, imparţial prin statutul său, nu se află la adăpost de orice suspiciune privind imparţialitatea sa în situaţia în care ar prezida propria revocare din funcţie.
1.4. Nu poate fi primită nici critica formulată pentru declararea neconstituţionalităţii art.38 alin.(1) din Regulamentul Senatului, în conformitate cu care Biroul permanent lucrează în prezenţa majorităţii membrilor săi şi adoptă hotărârile cu votul deschis al majorităţii membrilor prezenţi, fiind şi în acest caz vorba de o dispoziţie procedurală, la libera opţiune a Senatului.
Referirea, în motivele sesizării, la jurisprudenţa Curţii Constituţionale nu este relevantă, dat fiind că Decizia nr.46/1994 a Curţii nu rezolvă problema pusă în discuţie în acest caz, ci învederează confuzia făcută prin art.110 din Regulamentul Senatului, în vigoare la acea dată, între cvorumul care asigura prezenţa minimă a senatorilor la lucrările Senatului şi majoritatea necesară pentru adoptarea unei măsuri sau a unui act.
1.5. În sfârşit, sunt neîntemeiate susţinerile privind neconstituţionalitatea art.121 alin.(1) din Regulamentul Senatului, în conformitate cu care Senatul adoptă legi, hotărâri, moţiuni şi alte acte cu caracter politic, în prezenţa majorităţii senatorilor. În opinia autorilor sesizării, este neconstituţională sintagma "şi alte acte cu caracter politic".
În motivarea sesizării privind neconstituţionalitatea acestui text din Regulamentul Senatului sunt invocate dispoziţiile art.67 din Constituţie, în conformitate cu care Camera Deputaţilor şi Senatul adoptă legi, hotărâri şi moţiuni.
Art.67 din Constituţie invocat în susţinerea sesizării este intitulat Actele juridice şi cvorumul legal, de unde rezultă că limitarea constituţională priveşte numai actele cu caracter juridic ale Parlamentului, care nu pot îmbrăca decât forma legilor, a hotărârilor sau a moţiunilor. Constituţia nu interzice însă Parlamentului să adopte şi acte cu caracter exclusiv politic, cum sunt declaraţiile, apelurile, mesajele, rezoluţiile, moţiunile cu caracter exclusiv politic. Parlamentul poate adopta orice fel de asemenea acte, ca expresie a libertăţii politice ce implică şi pe cea a formelor sale de exprimare.
2. Curtea constată că sunt contrare Constituţiei dispoziţiile art.30 alin.(1) şi (2), art.32 alin.(1) şi ale art.170 alin.(2) din Regulamentul Senatului, în sensul celor ce se vor arăta în continuare:
2.1. Art.30 alin.(1) şi (2) din Regulamentul Senatului au următorul cuprins:
"(1) Revocarea din funcţie a preşedintelui Senatului poate fi propusă la cererea a minimum o treime din numărul total al senatorilor, în cel puţin una dintre următoarele împrejurări:
a) încalcă prevederile Constituţiei;
b) încalcă grav sau în mod repetat prevederile Regulamentului Senatului ori ale Regulamentului şedinţelor comune.
(2) Revocarea din funcţia de preşedinte al Senatului poate fi propusă şi de jumătate plus unu din numărul total al senatorilor."
În aprecierea constituţionalităţii acestui text al Regulamentului Senatului se impune a fi analizate următoarele elemente: a) principiile constituţionale pe care se întemeiază activitatea Parlamentului, în general, şi compunerea organelor sale de lucru, în special; b) statutul juridic al Biroului permanent al Senatului şi al membrilor acestui organ; c) condiţiile de revocare a membrilor Biroului permanent al Senatului.
a) Un prim principiu ce se impune a fi analizat este cel al autonomiei parlamentare, consacrat în art.64 din Constituţia României. În virtutea acestui principiu, Parlamentul are libertatea de a-şi stabili singur, prin regulamentele celor două Camere, regulile de organizare şi funcţionare. Ca orice principiu şi normă juridică, principiul autonomiei parlamentare se realizează însă numai cu respectarea Constituţiei şi a legilor, aşa cum, în mod imperativ, se dispune prin art.1 alin.(5) din Legea fundamentală. Astfel, autonomia parlamentară nu legitimează instituirea, prin regulamentele Parlamentului, a unor reguli care încalcă normele şi principiile Constituţiei.
Alt principiu de analizat este cel al deciziei majoritare, care rezultă din caracterul pluralist şi democratic al statului român, consacrat prin art.1 alin.(3) din Constituţie, şi din natura electivă şi reprezentativă a mandatului de parlamentar, consacrată în art.2 şi 62 din Constituţie.
Pe baza acestui principiu, atât în organizarea, cât şi în activitatea Parlamentului funcţionează regula că majoritatea decide, iar minoritatea se exprimă.
Constituţia nu defineşte însă nici noţiunea de majoritate şi nici pe cea de minoritate, noţiunea de majoritate putând însemna fie majoritatea rezultată din alegeri pe baza unui program politic, fie majoritatea conjuncturală necesară adoptării unor acte juridice, iar noţiunea de minoritate având înţelesul de opoziţie sau de minoritate de voturi, insuficientă adoptării ori respingerii de acte juridice.
În ceea ce priveşte alegerea preşedinţilor Camerelor, birourilor permanente şi a comisiilor parlamentare, Constituţia instituie principiul configuraţiei politice, prin care se înţelege compunerea politică a fiecărei Camere, rezultată din alegeri.
b) Biroul permanent al Senatului este un organ de lucru al acestei Camere a Parlamentului, ales pentru îndeplinirea unui mandat constând în realizarea atribuţiilor ce îi revin potrivit regulamentului.
Organizarea şi funcţionarea birourilor permanente ale Camerelor sunt stabilite prin regulamentele acestora. Constituţia enunţă, în art.64 alin.(2) şi alin.(5), modul de alcătuire a birourilor permanente ale Camerelor şi durata mandatului membrilor lor în termenii următori:
"(2) Fiecare Cameră îşi alege un birou permanent. Preşedintele Camerei Deputaţilor şi preşedintele Senatului se aleg pe durata mandatului Camerelor. Ceilalţi membri ai birourilor permanente sunt aleşi la începutul fiecărei sesiuni. Membrii birourilor permanente pot fi revocaţi înainte de expirarea mandatului.
(5) Birourile permanente şi comisiile parlamentare se alcătuiesc potrivit configuraţiei politice a fiecărei Camere."
Din aceste prevederi constituţionale rezultă că preşedintele Senatului este membru al Biroului permanent al Senatului şi că la alcătuirea Biroului permanent, adică la alegerea membrilor săi, inclusiv a preşedintelui Senatului, precum şi la revocarea acestora înainte de expirarea mandatului se ţine seama de criteriul configuraţiei politice a acestei Camere.
Din textele constituţionale rezultă că preşedintele Senatului are un statut juridic distinct de statutul celorlalţi membri ai Biroului permanent.
Preşedintele Senatului este membru de drept al Biroului permanent al Senatului, ceea ce rezultă în mod limpede din textul Constituţiei, iar una dintre consecinţe este alegerea lui înainte de constituirea Biroului permanent prin alegerea celorlalţi membri.
Spre deosebire de ceilalţi membri ai Biroului permanent, care sunt aleşi la începutul fiecărei sesiuni, preşedintele Senatului este ales la începutul legislaturii, pe durata mandatului acestei Camere.
Preşedintele Senatului, în exercitarea funcţiei, este neutru din punct de vedere politic, întrucât nu reprezintă poziţia politică şi interesele unui partid politic, ci reprezintă Senatul în integralitatea sa. Potrivit art.39 alin.(1) din Regulamentul Senatului, preşedintele Senatului are, între alte atribuţii ce decurg din calitatea sa de membru al Biroului permanent, următoarele: convoacă Senatul în sesiuni ordinare şi extraordinare; conduce lucrările Senatului şi asigură respectarea programului orar şi a ordinii de zi; acordă cuvântul, moderează discuţiile, sintetizează problemele supuse dezbaterii, stabileşte ordinea votării, explică semnificaţia votului şi anunţă rezultatul votului; asigură menţinerea ordinii în timpul dezbaterilor şi respectarea Constituţiei şi a Regulamentului Senatului; reprezintă Senatul în relaţiile cu Preşedintele României, Camera Deputaţilor, Guvernul României, Curtea Constituţională, precum şi cu alte autorităţi şi instituţii interne ori internaţionale.
Deosebit de aceste atribuţii, preşedintele Senatului îndeplineşte unele competenţe de ordin constituţional şi legal, dintre care, în soluţionarea prezentei cauze, Curtea le menţionează pe următoarele: în conformitate cu art.89 alin.(1) din Constituţie, preşedintele Senatului, împreună cu preşedintele Camerei Deputaţilor şi liderii grupurilor parlamentare, este consultat de Preşedintele României la dizolvarea Parlamentului; potrivit art.98 alin.(1) din Constituţie, asigură interimatul funcţiei de Preşedinte al României; potrivit art.146 lit.a), b), c) şi e) din Constituţie sesizează Curtea Constituţională în vederea exercitării controlului constituţionalităţii legilor înainte de promulgare, al tratatelor sau altor acorduri internaţionale şi al Regulamentului Senatului, precum şi pentru soluţionarea unor conflicte juridice de natură constituţională dintre autorităţile publice.
Statutul preşedintelui Senatului, distinct de statutul celorlalţi membri ai Biroului permanent, implică un plus de exigenţă în reglementarea revocării acestuia înainte de expirarea mandatului. Curtea Constituţională reţine în acest sens că orice reglementare care ar face posibilă revocarea preşedintelui Senatului ori de câte ori s-ar realiza majoritatea de voturi suficientă adoptării unei asemenea măsuri, ar fi de natură să creeze o instabilitate instituţională perpetuă, contrară voinţei electoratului care a definit configuraţia politică a Camerelor Parlamentului pentru întregul ciclu electoral şi interesele cetăţenilor pe care Parlamentul îi reprezintă.
c) Statuând, prin dispoziţiile art.64 alin.(2) teza a patra, posibilitatea revocării membrilor birourilor permanente înainte de expirarea mandatului, Constituţia lasă Parlamentului libertatea de a reglementa condiţiile şi procedurile în care poate avea loc revocarea, cu respectarea celorlalte principii constituţionale şi legale.
Având în vedere că textul constituţional nu stabileşte alte distincţii decât cele cuprinse în art.64, revocarea unui membru al Biroului permanent înainte de expirarea mandatului se poate hotărî fie ca sancţiune juridică pentru încălcări grave ale ordinii de drept, fie pentru considerente independente de vinovăţia acestuia în exercitarea atribuţiilor, cum ar fi pierderea sprijinului politic al grupului parlamentar care l-a propus.
Revocarea membrilor Biroului permanent, inclusiv a preşedintelui Senatului pentru încălcarea Constituţiei şi a regulamentelor Parlamentului, se sprijină, în sens substanţial, pe dispoziţiile art.64 alin.(2) teza ultimă din Constituţie, coroborate cu celelalte norme şi principii care, stabilind obligativitatea respectării ordinii normative, instituie şi răspunderea juridică pentru încălcarea Constituţiei şi a regulamentelor parlamentare.
Luând în considerare normele şi principiile constituţionale care fundamentează tragerea la răspundere juridică, Curtea Constituţională reţine că şi în cazul revocării unui membru al Biroului permanent al Senatului, cu titlu de sancţiune juridică, pentru încălcarea Constituţiei sau a regulamentelor parlamentare, este obligatorie respectarea normelor şi principiilor inerente răspunderii juridice, prin instituirea cadrului procedural corespunzător de cercetare a faptelor imputate şi a vinovăţiei membrului Biroului permanent a cărui revocare se propune şi asigurarea exercitării dreptului acestuia de a dovedi netemeinicia acuzaţiilor care i se aduc, adică de a se apăra.
De asemenea, Curtea Constituţională reţine că reglementarea revocării preşedintelui Senatului nu poate contraveni principiului configuraţiei politice, care, potrivit art.64 alin.(5) din Constituţie, stă la baza alcătuirii Biroului permanent. Din textul constituţional menţionat rezultă, fără echivoc, că prin configuraţia politică a fiecărei Camere se înţelege compunerea acesteia rezultată din alegeri, pe baza proporţiei pe care grupurile parlamentare o deţin în totalul membrilor Camerei respective. În virtutea configuraţiei politice izvorâte din voinţa corpului electoral se desemnează şi preşedintele Senatului şi preşedintele Camerei Deputaţilor. Votul acordat preşedintelui unei Camere este un vot politic care nu poate fi anulat decât în cazul în care grupul care l-a propus cere revocarea politică a acestuia sau, în cazul unei revocări ca sancţiune, când acest grup sau o altă componentă a Camerei solicită înlocuirea din funcţie a preşedintelui pentru săvârşirea unor fapte care atrag răspunderea sa juridică. Această înlocuire se poate face numai cu o persoană din acelaşi grup parlamentar, care nu-şi poate pierde dreptul la funcţia de preşedinte, dobândit în virtutea rezultatelor obţinute în alegeri, respectându-se principiul configuraţiei politice. În acelaşi sens, Curtea Constituţională reţine că revocarea din funcţie înainte de expirarea mandatului produce întotdeauna efecte numai asupra mandatului celui revocat, iar nu şi asupra dreptului grupului parlamentar care a propus numirea lui, de a fi reprezentat în Biroul permanent şi, în consecinţă, de a propune alegerea unui alt senator în locul devenit vacant. Neobservarea principiului menţionat şi instituirea posibilităţii alegerii unui nou preşedinte dintr-un alt grup parlamentar ar avea drept consecinţă ca sancţiunea aplicată preşedintelui Senatului, revocat din funcţie, să se extindă asupra grupului parlamentar care a propus alegerea lui. Or, Constituţia României nu permite aplicarea unei asemenea sancţiuni cu caracter colectiv.
2.2. Ţinând seama de considerentele expuse mai sus, Curtea Constituţională constată că art.30 alin.(1) din Regulamentul Senatului care prevede revocarea din funcţie a preşedintelui Senatului, pentru încălcarea Constituţiei sau a regulamentelor parlamentare, este neconstituţional, întrucât contravine dispoziţiilor constituţionale privind dreptul fundamental la apărare şi principiul configuraţiei politice în alcătuirea Biroului permanent.
Astfel, contrar prevederilor constituţionale evocate, art.30 alin.(1) din Regulamentul Senatului nu asigură cercetarea faptelor imputate membrului Biroului permanent a cărui revocare se propune şi nici posibilitatea acestuia de a se apăra de acuzaţiile care i se aduc.
În aceeaşi ordine de idei, Curtea constată că textul din regulament atacat nu defineşte noţiunile de încălcare în mod grav şi încălcare în mod repetat a Regulamentului Senatului sau a Regulamentului şedinţelor comune, ceea ce face imposibilă exercitarea dreptului la apărare de către membrul Biroului permanent a cărui revocare se propune şi creează posibilitatea aplicării abuzive a acestui text.
2.3. Curtea Constituţională constată, de asemenea, că dispoziţiile art.30 alin.(2) din Regulamentul Senatului, în conformitate cu care revocarea din funcţia de preşedinte al Senatului poate fi propusă şi de jumătate plus unu din numărul total al senatorilor, sunt neconstituţionale pentru că, în pofida prevederilor art.64 alin.(5) din Constituţie care instituie criteriul configuraţiei politice la alcătuirea Biroului permanent, cu consecinţa aplicării aceluiaşi criteriu la revocarea membrilor acestui organ, s-a condiţionat revocarea de criteriul majorităţii, în înţelesul cantitativ, de majoritate a senatorilor îndrituită să facă propunerea de revocare.
Instituirea unui asemenea criteriu, care exclude configuraţia politică a Parlamentului, stabilită prin voinţa cetăţenilor cu ocazia alegerilor pentru organul reprezentativ suprem şi îi substituie o majoritate conjuncturală, rezultată din dinamica compunerii şi recompunerii forţelor politice în Parlament în funcţie de factori neavuţi în vedere de electorat, încalcă litera şi spiritul Constituţiei şi deschide calea instabilităţii activităţii parlamentare.
În acest sens este şi jurisprudenţa Curţii Constituţionale stabilită prin deciziile nr.46/1994 şi nr.62/2005, citate mai sus. Astfel, prin Decizia nr.46 din 17 mai 1994 privind constituţionalitatea Regulamentului Senatului (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.131 din 27 mai 1994), Curtea Constituţională a statuat următoarele:
"Potrivit art.22 din regulament, cererea pentru revocarea unui membru al Biroului permanent poate fi făcută de un grup parlamentar. Posibilitatea oricărui grup parlamentar de a face această cerere, şi nu doar a celui al cărui reprezentant este membrul, este contrară art.61 alin.(5) din Constituţie, conform căruia Biroul permanent se alcătuieşte potrivit configuraţiei politice a Senatului, întrucât revocarea reprezintă o modalitate simetrică cu desemnarea membrului pentru a fi ales în Biroul permanent. Deci, atât desemnarea cât şi revocarea sunt supuse imperativelor art.61 alin.(5) din Constituţie."
În acelaşi sens, prin Decizia nr.62 din 1 februarie 2005 privind constituţionalitatea dispoziţiilor art.25 din Regulamentul Camerei Deputaţilor (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.153 din 21 februarie 2005), Curtea Constituţională a statuat următoarele:
"Analizând sesizarea de neconstituţionalitate, Curtea reţine că, potrivit art.25 din Regulamentul Camerei Deputaţilor, cererea pentru revocarea unui membru al Biroului permanent poate fi făcută de grupul parlamentar care l-a propus sau de cel puţin o treime din numărul deputaţilor provenind din minimum trei grupuri parlamentare.
Dispoziţiile art.25 din Regulamentul Camerei Deputaţilor reprezintă o modalitate inexactă de transpunere pe plan regulamentar a prevederilor constituţionale ale art.64 alin.(2) potrivit cărora membrii birourilor permanente pot fi revocaţi înainte de expirarea mandatului. Aceste dispoziţii constituţionale se cer a fi coroborate cu prevederile art.64 alin.(5) din Constituţie, care stabilesc că birourile permanente şi comisiile parlamentare se alcătuiesc potrivit configuraţiei politice a fiecărei Camere. Ca atare, nici revocarea unui membru al Biroului permanent nu poate afecta această configuraţie politică. Pentru aceste motive, propunerea de revocare, care poate duce la încetarea mandatului unui membru al Biroului permanent, nu poate aparţine decât grupului care l-a propus. Curtea constată că posibilitatea recunoscută oricărui grup parlamentar de a face o astfel de cerere contravine imperativelor şi exigenţelor prevederilor constituţionale ale art.64 alin.(2) coroborate cu cele ale alin.(5) al aceluiaşi articol, care stabilesc că «birourile permanente şi comisiile parlamentare se alcătuiesc potrivit configuraţiei politice a fiecărei Camere»."
Curtea Constituţională constată că nu există temeiuri care să justifice revenirea asupra acestei jurisprudenţe.
2.4. Curtea Constituţională constată că sunt contrare Constituţiei şi dispoziţiile art.32 alin.(1) din Regulamentul Senatului, care sunt indisolubil legate de prevederile art.30 din Regulament şi au următorul cuprins:
"Propunerea de revocare se prezintă în plenul Senatului. Dacă propunerea de revocare este aprobată prin votul secret al majorităţii senatorilor, funcţia de preşedinte devine vacantă şi, imediat se organizează alegeri, în conformitate cu prevederile art.24."
Aceste prevederi încalcă dispoziţiile art.64 alin.(5) din Constituţie, întrucât nu fac trimitere şi la art.23 alin.(3) din Regulament, în conformitate cu care, "Apartenenţa politică a membrilor Biroului permanent, în care se include şi preşedintele Senatului, trebuie să reflecte configuraţia politică rezultată din alegeri, cu observarea principiului consacrat de art.16 alin.(3) teza a doua din Constituţia României, republicată". Aşa cum s-a arătat mai sus şi cum, de altfel, rezultă din textul citat al art.23 alin.(3) din Regulament, configuraţia politică rezultată din alegeri constituie principiul esenţial al alcătuirii Biroului permanent, fără distincţie dacă această alcătuire se produce la începutul legislaturii sau în condiţiile rezultate după revocarea din funcţie a preşedintelui Senatului înainte de expirarea mandatului.
2.5. Dispoziţiile art.170 alin.(2) din Regulamentul Senatului, în conformitate cu care "Autorităţile publice sesizate au obligaţia să informeze Senatul, în scris, în termen de cel mult 30 de zile, despre soluţia adoptată", sunt contrare prevederilor art.64 alin.(1) din Constituţie care, consacrând principiul autonomiei parlamentare, stabileşte că regulamentele Parlamentului au ca obiect de reglementare organizarea şi funcţionarea fiecărei camere.
În ierarhia actelor juridice normative, regulamentele Parlamentului sunt acte normative cu aplicare limitată, subordonate Constituţiei şi legilor, obligatorii fiecare numai pentru sfera de activitate a Camerei care Ie-a adoptat.
În consecinţă, prin regulamentele Camerelor nu se pot reglementa obligaţii pentru alte subiecte de drept, acestea urmând să fie reglementate prin lege.
În acest sens este şi jurisprudenţa Curţii Constituţionale care, prin Decizia nr.45 din 17 mai 1994 privind constituţionalitatea Regulamentului Camerei Deputaţilor (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.131 din 27 mai 1994), a constatat, între altele, că:
"Prevederile Regulamentului Camerei Deputaţilor sunt constituţionale în măsura în care privesc numai organizarea internă şi funcţionarea Camerei Deputaţilor.
---------------------
Din moment ce Regulamentul Camerei Deputaţilor este o hotărâre care reglementează organizarea internă şi proprie a Camerei, prevederile sale nu pot stabili drepturi şi obligaţii decât pentru deputaţi, precum şi pentru autorităţile, demnitarii şi funcţionarii publici, în funcţie de raporturile constituţionale pe care le au cu Camera. Ca atare, prin Regulamentul Camerei Deputaţilor nu se pot stabili drepturi şi mai ales obligaţii în sarcina unor subiecte de drept din afara Camerei Deputaţilor, subiecte de drept care nu se încadrează în cele circumstanţiate mai înainte. Asemenea prevederi pot cuprinde numai legile, în accepţiunea de acte juridice ale Parlamentului."
Curtea Constituţională îşi menţine această jurisprudenţa, neexistând motive să revină asupra ei.
Având în vedere aceste considerente, cu unanimitate de voturi în privinţa art.4 alin.(5), art.12 alin.(1), art.31, art.38 alin.(1) şi art.121 alin.(1) şi cu majoritate de voturi în privinţa dispoziţiilor art.30 alin.(1) şi (2), art.32 alin.(1) şi art.170 alin.(2) din Regulamentul Senatului, aprobat prin Hotărârea nr.28 din 24 octombrie 2005,
CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
în numele legii
DECIDE:
I. Constată că prevederile art.4 alin.(5), art.12 alin.(1), art.31, art.38 alin.(1) şi art.121 alin.(1) din Regulamentul Senatului sunt constituţionale.
II. Constată că sunt neconstituţionale următoarele prevederi din Regulamentul Senatului:
1. Art.30 alin.(1) din Regulamentul Senatului contravine art.24 şi art.64 alin.(5) din Constituţia României, întrucât încalcă dreptul la apărare şi instituie posibilitatea ca în locul preşedintelui Senatului, ales la propunerea unui grup parlamentar şi revocat cu titlu de sancţiune juridică, să fie ales un nou preşedinte al Senatului din alt grup parlamentar decât cel care l-a propus, prin încălcarea principiului configuraţiei politice;
2. Art.30 alin.(2) din Regulamentul Senatului contravine art.64 alin.(5) din Constituţia României deoarece, cu ignorarea principiului configuraţiei politice, instituie revocarea preşedintelui Senatului prin retragerea sprijinului politic, la cererea altui sau altor grupuri parlamentare decât grupul parlamentar care a propus alegerea lui;
3. Art.32 alin.(1) din Regulamentul Senatului este contrar art.64 alin.(5) din Constituţie, deoarece omite să facă trimitere la dispoziţiile art.23 alin.(3) din Regulament, în virtutea cărora apartenenţa politică a membrilor Biroului permanent, în care se include şi preşedintele Senatului, trebuie să reflecte configuraţia politică rezultată din alegeri;
4. Art.170 alin.(2) din Regulamentul Senatului contravine dispoziţiilor art.64 alin.(1) din Constituţia României, întrucât stabileşte obligaţii pentru alte subiecte de drept decât cele la care se referă organizarea şi funcţionarea acestei Camere a Parlamentului.
Definitivă şi obligatorie.
Decizia se comunică preşedintelui Senatului şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
Dezbaterea a avut loc la data de 14 noiembrie 2005 şi la aceasta au participat: Ioan Vida, preşedinte, Nicolae Cochinescu, Aspazia Cojocaru, Constantin Doldur, Acsinte Gaspar, Kozsokar Gabor, Petre Ninosu, Ion Predescu şi Şerban Viorel Stănoiu, judecători.
OPINIE SEPARATĂ
Prin Decizia nr.601 din 14 noiembrie 2005, Curtea Constituţională a constatat, cu unanimitate de voturi, că dispoziţiile art.4 alin.(5), art.12 alin.(1), art.31, art.38 alin.(1) şi art.121
alin.(1) din Regulamentul Senatului, aprobat prin Hotărârea acestei Camere a Parlamentului nr.28 din 24 octombrie 2005, sunt constituţionale.
Prin aceeaşi decizie Curtea Constituţională, cu majoritate de voturi, a decis că dispoziţiile art.30 alin.(1), ale art.30 alin.(2), ale art.32 alin.(1) şi ale art.170 alin.(2) din acelaşi regulament sunt neconstituţionale.
Cu privire la această a doua soluţie adoptată de Curtea Constituţională, nu împărtăşim părerea majorităţii membrilor Curţii Constituţionale, pentru următoarele considerente:
Dispoziţiile art.30 alin.(1), ale art.30 alin.(2) şi ale art.32 alin.(1) din Regulamentul Senatului reglementează posibilitatea revocării din funcţie a preşedintelui Senatului, în cazul încălcării prevederilor Constituţiei, în cel al încălcării grave sau în mod repetat a prevederilor Regulamentului Senatului ori ale Regulamentului şedinţelor comune, la propunerea unei treimi din numărul total al senatorilor, precum şi posibilitatea revocării din funcţia de preşedinte al Senatului, la propunerea a jumătate plus unu din numărul total al senatorilor.
Considerăm că aceste prevederi cuprinse în Regulamentul Senatului nu încalcă prevederile Constituţiei, ci, dimpotrivă, sunt conforme cu dispoziţiile de principiu ale art.64 din Constituţie privind organizarea internă a Camerelor Parlamentului.
Textul art.64 din Constituţie consacră principiul autonomiei regulamentare a fiecărei Camere, prevăzând că "organizarea şi funcţionarea fiecărei Camere se stabilesc prin regulament propriu".
De asemenea, la alin.(2) al art.64 se prevede: "Fiecare Cameră îşi alege un birou permanent. Preşedintele Camerei Deputaţilor şi preşedintele Senatului se aleg pe durata mandatului Camerelor. Ceilalţi membri ai birourilor permanente sunt aleşi la începutul fiecărei sesiuni. Membrii birourilor permanente pot fi revocaţi înainte de expirarea mandatului."
Este de observat că dispoziţiile constituţionale nu stabilesc motivele şi condiţiile în care membrii birourilor permanente, inclusiv preşedinţii acestora, care sunt preşedinţii Camerelor respective, pot fi revocaţi. În aceste condiţii este evident credem, aşa cum subliniam şi în opinia separată la Decizia Curţii Constituţionale nr.62 din 1 februarie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.153 din 21 februarie 2005, că intenţia legiuitorului constituant a fost aceea de a lăsa la latitudinea fiecărei Camere reglementarea motivelor şi a condiţiilor în care se poate proceda la revocarea membrilor birourilor permanente în care sunt incluşi şi preşedinţii Camerelor, ceea ce, după părerea noastră, Senatul a şi făcut prin Regulamentul aprobat prin Hotărârea nr.28 din 24 octombrie 2005.
Nu împărtăşim părerea că dispoziţiile art.30 alin.(1) şi (2), precum şi ale art.32 alin.(1) ar contraveni prevederilor art.64 alin.(5) din Constituţie, care stabilesc că "Birourile permanente şi comisiile parlamentare se alcătuiesc potrivit configuraţiei politice a fiecărei Camere", întrucât textul constituţional citat nu se referă la revocare, ci la alcătuirea birourilor permanente şi a comisiilor parlamentare. Prin urmare, în cazul în care intervine revocarea, obligaţia constituţională devine operantă la desemnarea celor care vor lua locul celor revocaţi, prilej cu care, într-adevăr, trebuie să se respecte în compunerea birourilor situaţia reprezentării în Parlament a partidelor politice, astfel cum aceasta a rezultat din alegeri. Or, această cerinţă credem că este respectată, art.32 alin.(3) din Regulament prevăzând că după alegerea unui nou preşedinte al Senatului se renegociază, dacă este cazul, de îndată repartizarea celorlalte funcţii din Biroul permanent, procedându-se potrivit dispoziţiilor Regulamentului, astfel încât noul birou permanent să reflecte configuraţia politică rezultată din alegeri.
În consecinţă, nu credem că se poate considera că respectarea configuraţiei politice a Camerelor poate constitui un impediment în calea revocării preşedintelui Senatului, întemeiată pe motivele de revocare înscrise la art.30 alin.(1) lit.a) şi b) din Regulament, care au la bază încălcarea Constituţiei sau a Regulamentului Senatului. De altfel, aceste motive, "mutatis mutandis", sunt asemănătoare celor care, potrivit art.95 din Constituţie, pot duce la suspendarea din funcţie a Preşedintelui României.
Nu suntem de acord nici cu susţinerea că propunerea de revocare a preşedintelui Senatului ar trebui să provină numai de la grupul parlamentar care l-a propus, întrucât în acest fel s-ar putea ajunge, practic, la situaţia ca, din raţiuni care ţin de interesul partidului politic al cărui membru este persoana respectivă, chiar dacă preşedintele Senatului încalcă Constituţia sau Regulamentul Senatului, să nu poată fi revocat, ceea ce apreciem că nu este de admis.
În ceea ce priveşte situaţia reglementată de art.30 alin.(2) din Regulamentul Senatului, care se referă la posibilitatea revocării din funcţia de preşedinte al Senatului şi la propunerea a jumătate plus unu din numărul senatorilor, fără să se indice în mod explicit motivul pentru care s-ar putea invoca revocarea, deşi credem că sunt justificate unele rezerve cu privire la această prevedere, care nu are la bază ideea de culpă în exercitarea funcţiei de preşedinte, considerăm că nici acest text regulamentar nu încalcă Constituţia, având în vedere autonomia regulamentară a Camerelor şi inexistenţa unui text constituţional care să limiteze motivele de revocare a preşedinţilor Camerelor sau a celorlaţi membri ai birourilor permanente ale acestora ori, cel puţin, să precizeze natura acestor motive.
Rezervele care se pot formula în legătură cu textul art.30 alin.(2) din Regulament au la bază faptul că acesta pare a presupune fie posibilitatea unei majorităţi parlamentare variabile pe durata unei legislaturi, fie posibilitatea ca majoritatea, în mod arbitrar, abuziv, să revoce preşedintele ales al Senatului, ceea ce ar putea determina o anumită instabilitate în conducerea Camerei, care nu ar fi de dorit în lipsa unor motive întemeiate care să determine revocarea.
Considerăm, de asemenea, că textele regulamentare privind revocarea preşedintelui Senatului, constatate ca fiind neconstituţionale, nu încalcă dreptul fundamental la apărare prevăzut de art.24 din Constituţie, care, după cum este cunoscut, se referă la sfera activităţii judiciare, iar nu a celei parlamentare, politice.
Dispoziţiile în cauză se referă la revocarea, în cadrul parlamentar, a unei persoane alese, stabilind că propunerea de revocare făcută în scris, sub semnătura iniţiatorilor, o singură dată într-o sesiune, se analizează în prima şedinţă a Biroului permanent sub aspectul îndeplinirii condiţiilor prevăzute la alin.(1) şi (2) ale art.30, birou care decide prin vot introducerea ei în proiectul ordinii de zi a următoarei şedinţe de plen. De asemenea, potrivit art.32 alin.(1) din Regulament, propunerea de revocare se prezintă în plenul Senatului, care se pronunţă prin vot secret. Credem că această procedură, care respectă democraţia parlamentară, este de natură să garanteze că măsura revocării nu poate fi luată cu uşurinţă, în mod abuziv.
În ceea ce priveşte dispoziţiile art.170 alin.(2) din Regulamentul Senatului, care prevede că autorităţile publice sesizate au obligaţia să informeze Senatul în scris, în termen de cel mult 30 de zile, despre soluţia adoptată, nu împărtăşim soluţia dată de Curte, în sensul că acest text ar fi neconstituţional, întrucât stabileşte obligaţii pentru alte subiecte de drept decât cele la care se referă organizarea şi funcţionarea Senatului. Textul respectiv, de fapt, nu face decât să reproducă obligaţii care sunt cuprinse în Constituţie şi în lege.
În acest sens, considerăm esenţial faptul că textul art.170 alin.(2) face parte din secţiunea a 5-a "Petiţii" a Regulamentului Senatului şi se referă la petiţiile primite de Senat, care sunt de competenţa altor autorităţi publice. Or, obligaţia autorităţilor publice de a răspunde la petiţii în termenele stabilite potrivit legii este de natură constituţională, fiind înscrisă în alin.(4) al art.51 din Constituţie privind dreptul de petiţionare. În ceea ce priveşte fixarea termenului de 30 de zile din cuprinsul textului regulamentar, menţionăm că acesta este identic cu cel prevăzut de art.8 al Ordonanţei Guvernului nr.27/2002 privind reglementarea activităţii de soluţionare a petiţiilor, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr.233/2002.
Judecător, Constantin Doldur
OPINIE SEPARATĂ
Adoptarea şi susţinerea prezentei opinii separate au fost determinate de dezacordul nostru parţial faţă de soluţia adoptată prin Decizia nr.601 din 14 noiembrie 2005, respectiv de părerea noastră divergentă faţă de cea a majorităţii membrilor Curţii Constituţionale în privinţa constituţionalităţii prevederilor art.30 alin.(1) şi (2), art.32 alin.(1) şi ale art.170 alin.(2) din Regulamentul Senatului.
Suntem întru totul de acord că nici autonomia regulamentară a Camerelor Parlamentului, consacrată în art.64 alin.(1) teza întâi din Constituţie, nu poate fi absolutizată, întrucât supremaţia Constituţiei reprezintă un principiu general a cărui respectare este obligatorie, inclusiv pentru autoritatea legiuitoare, care nu poate adopta legi, hotărâri şi orice alte acte juridice contrare dispoziţiilor sau principiilor Constituţiei. Aşadar, şi reglementările cuprinse în regulamentele Camerelor Parlamentului trebuie să fie în concordanţă cu prevederile constituţionale. Dincolo de aceste obligaţii, în problemele legate de organizarea şi funcţionarea Camerelor, în privinţa cărora
Constituţia nu dispune, Camerele au libertatea să decidă în mod autonom, autonomie care se exercită prin voinţa majorităţii membrilor Camerelor, manifestată prin vot.
Majoritatea parlamentară sau majoritatea politică în cadrul uneia ori alteia dintre Camerele Parlamentului nu este o categorie ce poate fi definită în termeni general valabili şi, cu atât mai mult, nu este dată pentru întreaga durată a unei legislaturi. Existenţa unei majorităţi nu se poate reţine concret doar din natura voturilor exprimate în legătură cu reglementarea ori rezolvarea unor probleme. Practic, majoritatea este, în general, conjuncturală. Voinţa unei asemenea majorităţi se manifestă şi prin susţinerea ori revocarea susţinerii unor parlamentari aleşi în organele de lucru ale Camerelor Parlamentului.
Rar se întâmplă ca majoritatea parlamentară să se formeze direct şi imediat în urma alegerilor generale. Aceasta ar presupune ca un partid politic, o coaliţie ori o alianţă să obţină un număr de mandate care îi asigură majoritatea locurilor în Cameră. În alte, şi cele mai frecvente situaţii, majoritatea în fiecare Cameră se formează în urma negocierilor dintre diferitele forţe politice, majoritate care ulterior se poate schimba, la modul general sau doar în legătură cu reglementarea ori soluţionarea unor probleme concrete. Importantă este însă funcţionarea principiului potrivit căruia majoritatea decide, iar minoritatea se exprimă, drepturi care trebuie asigurate necondiţionat. Constituţia dispune la art.64 alin.(2) teza întâi că "fiecare Cameră îşi alege un birou permanent". Deci, alcătuirea Biroului permanent prin alegere este obligatorie, iar prin rezultatele alegerii se manifestă voinţa majorităţii existente la acel moment şi în acel scop.
Constituţia nu stabileşte numărul membrilor Biroului permanent şi nici funcţiile în cadrul biroului, acestea urmând a fi stabilite prin Regulamentul Camerei, conform voinţei majorităţii. Din art.64 alin.(2) teza a doua şi a treia din Constituţie rezultă că din Biroul permanent fac parte preşedintele Camerei, ales pe durata mandatului Camerei, şi alţi membri aleşi la începutul fiecărei sesiuni.
Teza a patra din alin.(2) al aceluiaşi articol prevede posibilitatea revocării oricărui membru al Biroului permanent înainte de expirarea mandatului, fără a stabili motivele, condiţiile şi procedura revocării, lăsând reglementarea acestor chestiuni în competenţa exclusivă a Camerei. În acest sens a înţeles Regulamentul Senatului să reglementeze în art.30 şi următoarele.
Prevederile Regulamentului, având în vedere posibilitatea constituţională de a revoca orice membru al Biroului permanent înainte de expirarea mandatului, urmăreşte crerea condiţiilor pentru ca majoritatea membrilor Camerei să se exprime în acest sens. Majoritatea poate fi aceeaşi care l-a susţinut pe preşedinte la alegerea sa, care poate să îl susţină şi ulterior ori să nu îl mai susţină în totalitate, dar poate fi şi o majoritate nou-formată ori modificată datorită schimbării opţiunilor unui număr de parlamentari. Pentru a cunoaşte voinţa majorităţii sunt necesare declanşarea şi desfăşurarea procedurii de vot. Primul moment al declanşării procedurii îl reprezintă propunerea formulată de parlamentari care, după părerea noastră, nu ar trebui condiţionată de cerinţe exagerat de restrictive. Observăm că art.30 din Regulament nu reglementează propriu-zis revocarea preşedintelui Senatului, ci propunerea formulată în acest sens, în privinţa căreia, pentru a preveni folosirea ei abuzivă, s-au stabilit exigenţe deosebite: propunerea poate fi făcută, într-un caz, de jumătate plus unu din numărul total al senatorilor sau, în celălalt caz, de minimum o treime din numărul total al senatorilor.
Motivele propunerii de revocare sunt prevăzute în alin.(1) şi (2) ale art.30 din Regulament, care constau, în primul caz, în încălcarea prevederilor Constituţiei ori încălcarea în mod grav sau repetat a prevederilor Regulamentului, iar în cel de al doilea caz, în voinţa a mai mult de jumătate din numărul total al senatorilor de a nu îl mai susţine pe preşedintele în funcţie. Încălcarea Constituţiei ori a Regulamentului se realizează prin fapte, acţiuni sau inacţiuni, care nu pot fi dinainte prevăzute şi nu pot fi exhaustiv stabilite. Existenţa unor fapte de încălcare a prevederilor Constituţiei sau ale Regulamentului va fi arătată în cuprinsul propunerii de revocare, care trebuie făcută în scris, iar acestea vor fi dezbătute în plenul Senatului, urmând ca majoritatea senatorilor să hotărască dacă există sau nu încălcările arătate în propunere şi dacă ele justifică sau nu revocarea. Manifestarea voinţei majorităţii senatorilor de a propune revocarea preşedintelui nu poate fi îngrădită, urmând a se vedea după dezbateri şi vot dacă aceeaşi majoritate care a iniţiat procedura ori o altă majoritate vrea sau nu vrea revocarea.
Suntem de părere că nu are nici un temei constituţional condiţionarea declanşării procedurii de revocare a preşedintelui Senatului, prin înscrierea pe ordinea de zi a şedinţei Senatului a propunerii de revocare, de voinţa grupului parlamentar sau a grupurilor parlamentare care l-au
propus iniţial pe senatorul respectiv pentru a fi ales ca preşedinte. Nu vedem un asemenea temei nici în obligaţia incontestabilă şi firească a Camerelor Parlamentului de a respecta, prin componenţa organelor lor de lucru, configuraţia politică a Camerelor, prevăzută la art.64 alin.(5) din Constituţie.
Textul constituţional invocat impune alcătuirea birourilor permanente şi a comisiilor parlamentare potrivit configuraţiei politice a fiecărei Camere. Reţinem însă că revocarea preşedintelui sau a unui alt membru al Biroului permanent nu constituie o operaţiune de alcătuire. Alcătuirea biroului cuprinde operaţiunile de propunere a condiţiilor şi alegerea membrilor. Este adevărat că revocarea determină vacanţa unei funcţii, care trebuie completată prin alegeri, deci printr-o operaţiune de alcătuire parţială. Începând din acest moment Camera, indiferent dacă a prevăzut sau nu în regulament proceduri concrete, are obligaţia de a asigura respectarea configuraţiei politice a Camerei prin compunerea în ansamblu a Biroului permanent. Omisiunea reglementării complete a acestei proceduri nu constituie o problemă ce poate fi rezolvată de Curtea Constituţională în cadrul controlului de constituţionalitate exercitat.
În legătură cu alegerea şi revocarea preşedintelui uneia dintre Camere, respectarea prevederilor art.64 alin.(5) din Constituţie prezintă particularităţi importante. Biroul permanent se alcătuieşte în două faze: întâi se alege preşedintele Camerei, iar apoi ceilalţi membri ai Biroului permanent. În funcţia de preşedinte fiind aleasă o singură persoană, aceasta nu are cum să reflecte configuraţia politică a Camerei respective. A transpune norma constituţională şi la desfăşurarea acestei prime faze ar însemna că preşedintele va trebui în mod obligatoriu să reprezinte majoritatea politică rezultată din alegeri ori formată ulterior prin negocieri, sens în care numai această majoritate ar putea desemna un singur candidat. În asemenea condiţii nu s-ar mai putea vorbi de alegeri, or Constituţia prevede alegerea Biroului permanent.
Constituţia nu stabileşte cine poate face propuneri şi cine poate fi propus pentru a fi ales ca preşedinte al Camerei. Astfel, Regulamentul prevede că fiecare grup parlamentar poate propune un singur candidat, care poate face parte din acel grup ori poate fi o personalitate din alt grup parlamentar sau chiar independent. De asemenea, mai multe grupuri parlamentare pot propune un candidat comun. Apartenenţa la o anumită formaţiune politică, dintre cele care au intrat în Cameră, a celui care poate fi propus şi ales în funcţia de preşedinte al Camerei nu este dată de rezultatele alegerilor generale, ci de voinţa majorităţii membrilor Camerei respective. Va fi ales preşedinte candidatul care obţine votul majorităţii membrilor Camerei. Abia după alegerea preşedintelui, cunoscând grupul sau grupările politice pe care le reprezintă, se pot face calcule şi algoritmi în vederea repartizării pe grupuri parlamentare a locurilor din Biroul permanent, propunerile de candidaţi şi alegerile putându-se face numai cu respectarea repartizării locurilor, pentru ca Biroul permanent, în totalitatea sa, să aibă o componenţă corespunzătoare configuraţiei politice a Camerei.
Îndreptăţirea doar a anumitor grupuri parlamentare pentru a propune revocarea preşedintelui Camerei sau a unui alt membru al Biroului permanent, pe lângă faptul că este contrară spiritului Constituţiei şi principiilor democraţiei parlamentare, potrivit cărora trebuie asigurată posibilitatea majorităţii de a decide, prezintă şi numeroase alte impedimente de ordin practic, legate de organizarea şi buna funcţionare a Camerelor Parlamentului. Este suficient, credem, ca pentru demonstrarea parţială a posibilităţii ivirii unor asemenea dificultăţi să formulăm câteva întrebări: ce se întâmplă dacă pe parcursul timpului grupul parlamentar care l-a propus pe preşedinte dispare, se dizolvă indiferent din ce motive?; ce se întâmplă în situaţia în care preşedintele a fost candidatul comun al mai multor grupuri parlamentare, iar, când apar motive temeinice pentru revocarea sa, unul din grupurile parlamentare refuză asocierea la propunerea de revocare? Este nefiresc ca, datorită inexistenţei propunerii, procedura să nu poată fi declanşată, iar majoritatea să nu îşi poată exprima voinţa.
Apreciem că prevederile art.30 din Regulamentul Senatului nu pot fi considerate ca fiind neconstituţionale nici pentru nerespectarea principiului simetriei faptelor juridice, pe baza căruia s-ar ajunge la concluzia că numai cel care a făcut propunerea pentru alegere poate propune revocarea. Singurul element comun al celor două fapte juridice este votul, voinţa majorităţii membrilor Camerei de a alege pe un anumit candidat, respectiv de a revoca din funcţie o persoană. Acest element este prevăzut în condiţii identice pentru ambele faze, dar pentru manifestarea lui este indispensabilă propunerea pentru declanşarea procedurii.
Statutul diferit al preşedintelui Camerei faţă de ceilalţi membri ai Biroului permanent nu justifică ideea imposibilităţii revocării sale. Nici statutul preşedintelui nu este de neutralitate, el prin opiniile şi voturile exprimate fiind în continuare legat de formaţiunea politică de care aparţine. Doar în cazurile când se exprimă ca reprezentant şi în numele Camerei trebuie să respecte părerea majorităţii membrilor Camerei.
Invocarea neprecizării în Regulament în ce constă încălcarea prevederilor regulamentului, a neinstituirii unui cadru corespunzător pentru cercetarea faptelor imputate preşedintelui, a nestabilirii detaliate a procedurii de urmat înseamnă critica textelor din Regulament nu pentru ceea ce conţin, ci pentru ceea ce lipseşte din ele. O asemenea critică nu poate justifica declararea ca fiind neconstituţionale a textelor existente, completarea acestora intrând în competenţa exclusivă a Camerei care a adoptat Regulamentul.
Considerăm că nici dispoziţiile art.170 alin.(2) din Regulamentul Senatului nu sunt neconstituţionale şi nu sunt contrare principiului potrivit căruia regulamentele Camerelor Parlamentului, fiind acte normative cu forţă juridică inferioară legilor, nu pot prevedea obligaţii pentru alte subiecte de drept, cum ar fi alte autorităţi publice. Potrivit jurisprudenţei Curţii Constituţionale, în regulamentele Parlamentului pot fi prevăzute drepturi şi obligaţii pentru autorităţi, demnitari şi funcţionari publici, în măsura în care aceştia au raporturi constituţionale cu Camerele Parlamentului. Textul regulamentar menţionat face parte din reglementările referitoare la soluţionarea petiţiilor adresate Senatului. În acest context este firesc şi constituţional ca în Regulament să se prevadă obligaţia autorităţii publice, căreia Senatul i-a trimis spre soluţionare o petiţie, să comunice într-un termen limitat modul de soluţionare.
Judecător, Kozsokar Gabor
