"nimeni nu e mai presus de lege"

DECIZIA Nr.208 din 25 octombrie 2000 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a Legii nr.105/1997 pentru soluţionarea obiecţiunilor, contestaţiilor şi a plângerilor asupra sumelor constatate şi aplicate prin actele de control sau de impunere ale organelor Ministerului Finanţelor, modificată prin Ordonanţa Guvernului nr.13/1999

Publicată în Monitorul Oficial nr.695 din 27.12.2000

Lucian Mihai- preşedinte
Costică Bulai- judecător
Constantin Doldur- judecător
Kozsokár Gábor- judecător
Ioan Muraru- judecător
Nicolae Popa- judecător
Lucian Stângu- judecător
Florin Bucur Vasilescu- judecător
Romul Petru Vonica- judecător
Mariana Trofimescu- procuror
Gabriela Dragomirescu- magistrat-asistent

Pe rol se află pronunţarea asupra excepţiei de neconstituţionalitate a Legii nr.105/1997 pentru soluţionarea obiecţiunilor, contestaţiilor şi a plângerilor asupra sumelor constatate şi aplicate prin actele de control sau de impunere ale organelor Ministerului Finanţelor, excepţie ridicată de Societatea Comercială ”Vipet 38” — S.R.L. din Bucureşti în Dosarul nr.1.953/1999 al Curţii Supreme de Justiţie — Secţia de contencios administrativ.
Dezbaterile au avut loc în şedinţa publică din 26 septembrie 2000 şi au fost consemnate în Încheierea de la acea dată, când Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunţarea pentru data de 10 octombrie 2000 şi apoi pentru datele de 17 octombrie 2000, 24 octombrie 2000 şi 25 octombrie 2000.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:
Prin Încheierea din 8 martie 2000, pronunţată în Dosarul nr.1.953/1999, Curtea Supremă de Justiţie — Secţia de contencios administrativ a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a Legii nr.105/1997 pentru soluţionarea obiecţiunilor, contestaţiilor şi a plângerilor asupra sumelor constatate şi aplicate prin actele de control sau de impunere ale organelor Ministerului Finanţelor, excepţie ridicată de Societatea Comercială ”Vipet 38” — S.R.L. din Bucureşti într-o cauză având ca obiect contestarea de către această societate a legalităţii şi temeiniciei unui proces-verbal încheiat în temeiul Legii nr.105/1997 de Administraţia financiară a sectorului 3 Bucureşti.
În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine că procedura administrativă instituită prin Legea nr.105/1997 pentru soluţionarea obiecţiunilor, contestaţiilor şi a plângerilor asupra sumelor constatate şi aplicate prin actele de control sau de impunere ale organelor Ministerului Finanţelor, încalcă prevederile constituţionale ale art.48 alin.(1) şi (2), ale art.24, 21, ale art.16 alin.(2), ale art.49 şi ale art.11, precum şi prevederile art.6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Astfel, cu privire la încălcarea prevederilor art.48 din Constituţie se arată că vătămarea dreptului persoanei se produce prin actul administrativ de control sau de impunere ce se întocmeşte de către organele Ministerului Finanţelor act care nu poate fi contestat în justiţie. Potrivit art.9 din legea criticată, persoana al cărui drept a fost vătămat poate sesiza instanţa de judecată doar cu privire la decizia Ministerului Finanţelor pronunţată în soluţionarea căilor administrative de atac, aşa încât obligaţia stabilită prin actul administrativ de control sau de impunere îşi păstrează valabilitatea, menţinându-se deci vătămarea dreptului persoanei. Se consideră că Legea nr.105/1997 a fost adoptată ca lege ordinară, încălcându-se în felul acesta dispoziţiile
art.48 alin.(2) din Constituţie, care prevăd că limitele şi condiţiile exercitării dreptului persoanei vătămate se stabilesc prin lege organică. Se mai arată că dispoziţiile acestei legi contravin dispoziţiilor art.21 din Constituţie, prin aceea că instituie taxa de timbru pentru soluţionarea căilor administrative de atac, taxă care uneori este mai mare decât taxa judiciară de timbru, fiind deci de natură să îngrădească accesul liber la justiţie. De asemenea, se susţine că legea criticată contravine şi dreptului la apărare consacrat de art.24 din Constituţie, deoarece soluţionarea căilor administrative de atac se realizează fără participarea petenţilor. În ceea ce priveşte încălcarea prevederilor constituţionale ale art.16, se susţine că prin instituirea căilor administrative de atac Ministerul Finanţelor capătă o poziţie privilegiată în raport cu petenţii, prin faptul că termenele stabilite de lege pentru depunerea obiecţiunilor, contestaţiilor şi plângerilor sunt termene de prescripţie, iar termenele de soluţionare a acestora de către organele Ministerului Finanţelor sunt termene de recomandare, a căror depăşire nu este sancţionată. Absenţa unei asemenea sancţiuni contravine, în opinia autorului excepţiei de neconstituţionalitate, art.6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, întrucât nu se asigură un termen rezonabil pentru judecarea cauzelor. Se apreciază că prevederile art.6 din Convenţie prevalează în raport cu dreptul intern şi, în consecinţă, legea criticată încalcă şi dispoziţiile art.11 din Constituţie. În sfârşit, se mai susţine că prin conţinutul său Legea nr.105/1997 împiedică repararea dreptului vătămat în timp util, ceea ce are ca efect încălcarea art.49 din Constituţie privind restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi.
Curtea Supremă de Justiţie — Secţia de contencios administrativ apreciază că excepţia de neconstituţionalitate a Legii nr.105/1997 este neîntemeiată sub aspectul încălcării dispoziţiilor art.16 şi 21 din Constituţie, deoarece instituirea procedurii administrativ-jurisdicţionale nu înlătură intervenţia instanţelor judecătoreşti, iar principiul egalităţii în faţa legii se referă la cetăţeni, iar nu la persoane juridice. Se mai arată că dispoziţiile legii criticate nu încalcă nici prevederile art.48 din Constituţie, care dispun că limitele şi condiţiile exercitării dreptului de a sesiza instanţa de judecată se stabilesc prin lege organică, întrucât Legea nr.105/1997 este, în sensul prevederilor art.3 din Legea nr.29/1990, legea specială care reglementează procedura administrativă prealabilă în cazul contestării impozitelor, taxelor şi a altor venituri bugetare. Se consideră, de asemenea, că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată şi faţă de dispoziţiile art.24 şi 11 din Constituţie, raportate la art.6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor şi a libertăţilor fundamentale, dispoziţii care se referă la proceduri judiciare, iar nu la procedurile administrativ-jurisdicţionale care au reguli de desfăşurare diferite de cele dintâi.
Potrivit prevederilor art.24 alin.(1) din Legea nr.47/1992, republicată, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.
Guvernul, în punctul său de vedere, consideră că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Se apreciază că Legea nr.105/1997, care instituie procedura administrativă pentru soluţionarea obiecţiunilor, contestaţiilor şi plângerilor privind sumele constatate şi aplicate prin actele de control sau de impunere ale organelor Ministerului Finanţelor şi competenţa de soluţionare în cadrul acestei proceduri, nu este contrară principiilor liberului acces la justiţie şi egalităţii în drepturi a cetăţenilor. Se arată, de asemenea, că potrivit prevederilor art.3 din Legea nr.29/1990, care este lege organică, cererile formulate în materia impozitelor şi taxelor se soluţionează de organele şi în condiţiile stabilite prin lege ordinară, iar Legea nr.105/1997 este legea ordinară în acest domeniu, astfel încât nu este încălcat art.48 alin.(2) din Constituţie. În ceea ce priveşte susţinerea referitoare la neconstituţionalitatea instituirii unor taxe de timbru în cadrul procedurii prevăzute de legea criticată, se apreciază că art.48 din Constituţie, invocat ca fiind încălcat, nu prevede sub acest aspect nici o interdicţie. În legătură cu contrarietatea dispoziţiilor Legii nr.105/1997 cu art.6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, se consideră întemeiate argumentele instanţei de judecată, sub aspectul “distincţiei dintre procedurile administrativ-jurisdicţionale şi cele judiciare, acestea din urmă făcând obiectul Convenţiei în cauză”.
Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi dispoziţiile Legii nr.47/1992, reţine următoarele:
Curtea Constituţională constată că a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art.144 lit.c) din Constituţie, precum şi ale art.1 alin.(2), ale art.2, 3, 12 şi 23 din Legea nr.47/1992, republicată, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate ridicată.
Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie prevederile Legii nr.105/1997 pentru soluţionarea obiecţiunilor, contestaţiilor şi a plângerilor asupra sumelor constatate şi aplicate prin actele de control sau de impunere ale organelor Ministerului Finanţelor, modificată prin Ordonanţa Guvernului nr.13/1999.
Autorul excepţiei de neconstituţionalitate susţine că dispoziţiile Legii nr.105/1997, prin care se instituie procedura administrativ-jurisdicţională de soluţionare a obiecţiunilor, contestaţiilor şi a plângerilor asupra sumelor constatate şi aplicate prin actele de control sau de impunere ale organelor Ministerului Finanţelor, sunt contrare prevederilor art.11, art.16 alin.(2), art.21, 24, art.48 alin.(1) şi (2) şi ale art.49 din Constituţie, precum şi prevederilor art.6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. În esenţă, în opinia autorului excepţiei încălcarea prevederilor constituţionale menţionate constă în aceea că legea criticată nu stabileşte sancţiuni pentru depăşirea de către organele competente ale Ministerului Finanţelor a termenelor de soluţionare pe cale administrativă a obiecţiunilor, contestaţiilor sau a plângerilor formulate de contestatori împotriva actelor de control sau de impunere întocmite de acele organe. În consecinţă, se apreciază că “Procedura căilor administrative de atac amână în mod nepermis perioada când partea se poate adresa instanţei pentru apărarea dreptului vătămat”, “neasigurând un termen rezonabil pentru judecarea cauzelor”, ceea ce contravine art.6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
Examinând aceste susţineri ale autorului excepţiei, Curtea Constituţională constată că dispoziţii referitoare la procedura administrativ-jurisdicţională de soluţionare a obiecţiunilor, contestaţiilor şi a plângerilor formulate de contestatori împotriva actelor de control sau de impunere ale organelor Ministerului Finanţelor se regăsesc în art.2—7 din Legea nr.105/1997, astfel cum au fost modificate prin Ordonanţa Guvernului nr.13/1999.
În conformitate cu art.23 alin.(1) din Legea nr.47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, aceasta “decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, de care depinde soluţionarea cauzei”. Aşa fiind, în cauza de faţă Curtea Constituţională urmează să se pronunţe numai cu privire la constituţionalitatea dispoziţiilor art.2—7 din Legea nr.105/1997, astfel cum au fost modificate prin Ordonanţa Guvernului nr.13/1999, dispoziţii al căror conţinut este următorul:
— Art.2: “ Împotriva măsurilor dispuse prin procesele-verbale sau prin alte acte ale organelor cu atribuţii de control sau de impunere se pot face obiecţiuni care se depun, în termen de 5 zile lucrătoare de la comunicare, la organul care a încheiat procesul-verbal sau alt act al organului cu atribuţii de control sau de impunere.
Răspunsul la obiecţiuni se comunică în termen de 15 zile de la înregistrarea acestora, prin hotărâre motivată, semnată de şeful organului care a întocmit procesul-verbal sau care a comunicat actul organului cu atribuţii de control sau de impunere.”;
— Art.3: “ Împotriva hotărârii se poate depune, în termen de 15 zile de la data comunicării acesteia, la organele care au emis hotărârea, contestaţie care se soluţionează de direcţia generală a finanţelor publice şi controlului financiar de stat judeţeană sau a municipiului Bucureşti, după caz.
Contestaţia, împreună cu actele care au stat la baza hotărârii, va fi remisă direcţiei generale a finanţelor publice şi controlului financiar de stat judeţene sau a municipiului Bucureşti, după caz, în termen de 5 zile de la înregistrarea acesteia.
Contestaţia adresată direcţiei generale a finanţelor publice şi controlului financiar de stat judeţene sau a municipiului Bucureşti, după caz, nu poate avea ca obiect alte sume şi alte măsuri decât cele asupra cărora s-au emis hotărâri prin care s-au soluţionat obiecţiunile.
Contestaţia se soluţionează în termen de 30 de zile de la înregistrarea ei, prin dispoziţie motivată, semnată de directorul general.”;
— Art.4: “ Împotriva dispoziţiei date de directorul general al direcţiei generale a finanţelor publice şi controlului financiar de stat judeţene sau a municipiului Bucureşti, după caz, se poate face plângere la Ministerul Finanţelor în termen de 15 zile de la data comunicării acesteia.
Ministerul Finanţelor soluţionează plângerea, prin decizie motivată, în termen de 60 de zile de la primirea acesteia.”;
— Art.5: “ Plângerea adresată Ministerului Finanţelor se depune la direcţia generală a finanţelor publice şi controlului financiar de stat judeţeană sau a municipiului Bucureşti, după caz, care o va înainta, în termen de 5 zile, Ministerului Finanţelor, împreună cu documentul original de plată a taxei de timbru şi cu dosarul contestaţie.”;
— Art.6: “Contestaţiile adresate direcţiilor generale ale finanţelor publice şi controlului financiar de stat judeţene sau a municipiului Bucureşti, după caz, sunt supuse unei taxe de timbru de 2 % la suma contestată, dar nu mai puţin de 10.000 lei, iar plângerile adresate Ministerului Finanţelor sunt supuse unei taxe de timbru de 1 % la suma contestată, dar nu mai puţin de 10.000 lei.
Sumele plătite cu titlu de taxe de timbru, aferente contestaţiei şi plângerii, se restituie, la cerere, integral sau parţial, în raport cu admiterea integrală sau parţială a acestora.”;
— Art.7: “Plângerile adresate Ministerului Finanţelor nu pot avea ca obiect alte sume şi alte măsuri decât cele asupra cărora s-au emis dispoziţii prin care s-au soluţionat contestaţiile de către direcţiile generale ale finanţelor publice şi controlului financiar de stat judeţene sau a municipiului Bucureşti, după caz.”
Textele constituţionale invocate ca fiind încălcate prin dispoziţiile criticate sunt, în ordinea indicării lor de către autorul excepţiei, următoarele:
— Art.48: “(1) Persoana vătămată într-un drept al său de o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, este îndreptăţită să obţină recunoaşterea dreptului pretins, anularea actului şi repararea pagubei.
(2) Condiţiile şi limitele exercitării acestui drept se stabilesc prin lege organică. […].”;
— Art.24: “ (1) Dreptul la apărare este garantat.
(2) În tot cursul procesului, părţile au dreptul să fie asistate de un avocat, ales sau numit din oficiu.”;
— Art.21: “(1) Orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime.
(2) Nici o lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept.”;
— Art.16 alin.(2): “ Nimeni nu este mai presus de lege.”;
— Art.49: “ (1) Exerciţiul unor drepturi sau al unor libertăţi poate fi restrâns numai prin lege şi numai dacă se impune, după caz, pentru: apărarea siguranţei naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a moralei publice, a drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor; desfăşurarea instrucţiei penale; prevenirea consecinţelor unei calamităţi naturale ori ale unui sinistru deosebit de grav.
(2) Restrângerea trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o şi nu poate atinge existenţa dreptului sau a libertăţii.”;
— Art.11: “ (1) Statul român se obligă să îndeplinească întocmai şi cu bună-credinţă obligaţiile ce-i revin din tratatele la care este parte.
(2) Tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern.”
În susţinerea excepţiei de neconstituţionalitate este invocată şi încălcarea prevederilor art.6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, al căror conţinut este următorul: “Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa. […].”
Examinând excepţia de neconstituţionalitate ridicată, Curtea Constituţională constată următoarele:
În legătură cu legitimitatea constituţională a procedurilor administrativ-jurisdicţionale, prin Decizia Plenului nr.1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.69 din 16 martie 1994, Curtea Constituţională a statuat, de principiu, că instituirea unor astfel de proceduri nu contravine principiilor constituţionale.
Curtea Constituţională reţine că existenţa unei proceduri prealabile administrativ-jurisdicţionale este acceptată şi în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, jurisprudenţă prin care, în legătură cu aplicarea art.6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, s-a subliniat că "Raţiuni de flexibilitate şi eficienţă, care sunt pe deplin compatibile cu protecţia drepturilor omului, pot justifica intervenţia anterioară a unor organe administrative sau profesionale […] ce nu satisfac sub fiecare aspect în parte exigenţele menţionatelor prevederi; un asemenea sistem
poate fi reclamat de tradiţia juridică a mai multor state membre ale Consiliului Europei" (cazul "Le Compte, Van Leuven şi De Meyere contra Belgiei", 1981).
Având în vedere cele statuate prin Decizia Plenului nr.1/1994, precum şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, Curtea Constituţională reţine că instituirea prin lege a unei proceduri administrativ-jurisdicţionale nu este, eo ipso, neconstituţională.
În ceea ce priveşte însă susţinerea potrivit căreia procedura administrativ-jurisdicţională instituită prin Legea nr.105/1997 nu asigură un termen rezonabil pentru judecarea cauzelor, Curtea Constituţională constată că sub acest aspect excepţia de neconstituţionalitate este întemeiată, urmând să fie admisă, pentru considerentele care urmează.
1. Astfel, în lumina dispoziţiilor constituţionale ale art.11, care prevăd că "(1) Statul român se obligă să îndeplinească întocmai şi cu bună-credinţă obligaţiile ce-i revin din tratatele la care este parte. (2) Tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern.", precum şi în lumina prevederilor art.20 alin.(2) din Constituţie, conform cărora, "Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale.", prevederile art.2—7 din Legea nr.105/1997 contravin dispoziţiilor art.6 paragraful 1 fraza întâi din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, potrivit cărora: "Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa. […]."
În jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, în legătură cu aplicarea prevederilor art.6 paragraful 1 din Convenţie, s-a stabilit că imperativul soluţionării cauzei "într-un termen rezonabil" include dies a quo şi durata unor asemenea proceduri prealabile sesizării instanţei judecătoreşti (de exemplu, cazurile "Golder contra Regatului Unit", 1975 şi "Vallée contra Franţei", 1994), precum şi că "termenul rezonabil" se calculează până la dies ad quem soluţionarea finală a cauzei (de exemplu, cazurile "Eckle contra Republicii Federale a Germaniei", 1982 şi "Bricmont contra Belgiei", 1986). În sensul jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului nu se consideră ca fiind soluţionare finală a cauzei pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti prin care doar se recunoaşte existenţa dreptului (de exemplu, existenţa dreptului de a fi despăgubit, în cadrul răspunderii civile), fără a se fi stabilit încă şi cuantumul concret al sumei de bani (de exemplu, cuantumul despăgubirii), ceea ce ar presupune un proces separat (în acest sens, cazurile "Guincho contra Portugaliei", 1984, şi "Silva Pontes contra Portugaliei", 1994). De asemenea, aceeaşi jurisprudenţă stabileşte că procedurile pentru punerea în executare a hotărârii judecătoreşti nu sunt acoperite de garanţia "termenului rezonabil" (cazurile "X contra Regatului Unit", 1981 şi "Alsterlund contra Suediei", 1988).
În stabilirea modului în care cerinţa “termenului rezonabil” este satisfăcută, Curtea Europeană a Drepturilor Omului acordă o relevanţă specială situaţiei în care, pe parcursul soluţionării litigiului, sunt percepute penalităţi sau dobânzi asupra sumei de bani ce constituie obiectul acestuia, astfel încât întârzierea soluţionării procesului are un caracter împovărător pentru reclamant (cazul “Schouten şi Meldrum contra Olandei”, 1994).
În sfârşit, Curtea Constituţională constată că cerinţa ca litigiul să fie soluţionat “într-un termen rezonabil” interesează nu numai sub aspectul pur “temporal” al procedurii administrativ-jurisdicţionale instituite prin art.2—7 din Legea nr.105/1997, ci, în contextul dispoziţiilor art.6 din Convenţie, cu privire la dreptul la un "proces echitabil”, finalitatea acestei locuţiuni atrage şi conotaţia “într-o modalitate rezonabilă”. De aceea, procedura administrativ-jurisdicţională prevăzută la art.2—7 din Legea nr.105/1997 contravine acestei finalităţi, întrucât stabileşte trei proceduri intermediare similare (“organele cu atribuţii de control sau de impunere”, “direcţia generală a finanţelor publice şi controlului financiar de stat judeţeană sau a municipiului Bucureşti”, “Ministerul Finanţelor”), care împiedică desfăşurarea unui “proces echitabil”.
2. Curtea Constituţională constată că, pe de altă parte, potrivit art.10 alin.1 din Ordonanţa Guvernului nr.11/1996 privind executarea creanţelor bugetare, “Obligaţiile bugetare stabilite de organele competente, prin documente de verificare sau de constatare, se plătesc în termen de cel mult 15 zile de la data semnării sau a comunicării documentului de verificare sau de constatare, care constituie şi înştiinţare de plată”, iar conform alin.2 al aceluiaşi text legal, în redactarea dată prin art.I pct.6 din Ordonanţa Guvernului nr.53/1997 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei Guvernului nr.11/1996 privind executarea creanţelor bugetare, aprobată şi modificată prin Legea nr. 108/1996, “Exercitarea căilor de
atac la organele competente, de către plătitori, cu privire la stabilirea obligaţiilor bugetare, nu suspendă obligaţia acestora de plată”. În temeiul acestor dispoziţii, actele de control sau de impunere ale organelor Ministerului Finanţelor, la care se referă obiecţiunile, contestaţiile şi plângerile reglementate prin art.2—7 din Legea nr.105/1997, sunt puse în executare înainte de parcurgerea procedurii administrativ-jurisdicţionale prealabile stabilite de aceste texte, iar până la obţinerea unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, prin care se stabileşte dacă suma contestată este datorată sau nu, cerinţa “termenului rezonabil” impus de prevederile art.6 paragraful 1 fraza întâi din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale nu este satisfăcută. Totodată trebuie avută în vedere şi împrejurarea că de cele mai multe ori, după obţinerea unei hotărâri judecătoreşti prin care se constată nelegalitatea actului de control sau de impunere întocmit de organele Ministerului Finanţelor, este necesară promovarea unui nou proces în justiţie, prin care să se ceară actualizarea cuantumului sumei ce trebuie restituită, precum şi stabilirea cuantumului prejudiciului cauzat contestatorului prin lipsirea sa de posibilitatea utilizării acelei sume de bani pe parcursul procesului. Acest nou proces, a cărui durată poate fi comparabilă cu durata celui anterior, trebuie analizat — sub aspectul îndeplinirii exigenţei “termenului rezonabil” — împreună cu durata celui dintâi proces.
Este adevărat că art.10 din Ordonanţa Guvernului nr.11/1996 prevede la alin.3, în redactarea modificată prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.113/1999 că “[…] Ministerul Finanţelor sau, după caz, autorităţile administraţiei publice locale, prin organele lor competente în soluţionarea obiecţiunilor, pot dispune, la cererea plătitorului şi ţinând seama de motivele invocate de acesta, suspendarea obligaţiei de plată la bugetul de stat sau, respectiv, la bugetele locale, până la soluţionarea primei căi de atac.”, iar art.76 din Ordonanţa Guvernului nr.11/1996 permite formularea unei contestaţii la instanţa judecătorească, dar suspendarea executării silite nu operează eo ipso, ci se pronunţă, aşa cum prevede art.78 alin.1 din aceeaşi ordonanţă, de către instanţă, “[…] la cerere, prin încheiere motivată […]”. Din acest ansamblu de reglementări legale rezultă că procedura executării creanţelor bugetare, care se caracterizează în mod justificat printr-o deosebită celeritate şi eficienţă, asigură punerea foarte rapidă în executare a actelor de control sau de impunere ale organelor Ministerului Finanţelor, la care se referă obiecţiunile, contestaţiile şi plângerile reglementate prin art.2—7 din Legea nr.105/1997.
Aceasta însemnă că în cea mai mare parte a cazurilor executarea creanţelor bugetare este finalizată anterior parcurgerii procedurii prealabile administrativ-jurisdicţionale astfel reglementate, cu consecinţa că în momentul în care organele Ministerului Finanţelor desfăşoară această procedură subiectul de drept care a formulat obiecţiunea, contestaţia sau plângerea se vede deja lipsit, după caz, de sume de bani executate din contul său bancar ori de alte bunuri mobile sau de bunuri imobile din patrimoniul său, ce au constituit obiectul executării silite.
3. În aceste condiţii apare evident că parcurgerea procedurii prealabile administrativ-jurisdicţionale, astfel cum este reglementată în prezent, devine deosebit de împovărătoare şi, prin urmare, în discordanţă cu conceptul de “termen rezonabil” stabilit la art.6 paragraful 1 fraza întâi din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
4. Pronunţând soluţia de constatare a neconstituţionalităţii prevederilor art.2—7 din Legea nr.105/1997, astfel cum au fost modificate prin Ordonanţa Guvernului nr.13/1999, Curtea Constituţională revine asupra jurisprudenţei sale referitoare la constituţionalitatea acestor prevederi legale (de exemplu, Decizia nr.134 din 20 octombrie 1998, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.57 din 9 februarie 1999, şi Decizia nr.50 din 23 martie 1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.308 din 30 iunie 1999). Curtea observă că în motivarea acelor excepţii de neconstituţionalitate nu fusese invocată contrarietatea dispoziţiilor Legii nr.105/1997 cu prevederile art.6 paragraful 1 fraza întâi din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, referitoare la cerinţa “termenului rezonabil”. Pe de altă parte, potrivit art.23 alin.(4) din Legea nr.47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, “Sesizarea Curţii Constituţionale se dispune de către instanţa în faţa căreia s-a ridicat excepţia de neconstituţionalitate, printr-o încheiere care va cuprinde punctele de vedere ale părţilor, opinia instanţei asupra excepţiei, şi va fi însoţită de dovezile depuse de părţi. Dacă excepţia a fost ridicată din oficiu, încheierea trebuie motivată, cuprinzând şi susţinerile părţilor, precum şi dovezile necesare”.
5. În sfârşit, ţinând seama de prevederile art.2 alin.(3) teza întâi din Legea nr.47/1992, republicată, potrivit cărora “În exercitarea controlului, Curtea Constituţională se pronunţă
numai asupra problemelor de drept, fără a putea modifica sau completa prevederea legală supusă controlului. […]”, precum şi de propria jurisprudenţă referitoare la limitele competenţei sale (de exemplu, Decizia nr.159 din 10 noiembrie 1998, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.51 din 4 februarie 1999), Curtea reţine că nu poate îndeplini rolul de “legislator pozitiv” şi nici nu se poate substitui legiuitorului pentru înlocuirea, parţială sau totală, a dispoziţiilor neconstituţionale ale art.2—7 din Legea nr.105/1997 ori pentru selectarea, în vederea declarării ca fiind neconstituţional, a unuia sau a altuia dintre textele legale prin care sunt reglementate cele trei etape ale procedurii prealabile administrativ-jurisdicţionale.
În aceste condiţii şi având în vedere totodată că instituirea prin lege a unei asemenea proceduri nu constituie eo ipso o măsură neconstituţională, nimic nu exclude posibilitatea ca legiuitorul, exercitându-şi atribuţiile constituţionale, să reglementeze din nou procedura prealabilă, anterioară accesului la justiţie, dar care, de această dată, să asigure soluţionarea cauzei într-un “termen rezonabil”.
Pentru considerentele expuse, în temeiul art.144 lit.c) şi al art.145 alin.(2) din Constituţie, precum şi al art.13 alin.(1) lit.A.c), al art.23 alin.(3) şi al art.25 alin.(1) din Legea nr.47/1992, republicată, cu majoritate de voturi,

CURTEA

În numele legii
DECIDE:

Admite în parte excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor Legii nr.105/1997 pentru soluţionarea obiecţiunilor, contestaţiilor şi a plângerilor asupra sumelor constatate şi aplicate prin actele de control sau de impunere ale organelor Ministerului Finanţelor, modificată prin Ordonanţa Guvernului nr.13/1999, excepţie ridicată de Societatea Comercială ”Vipet 38” — S.R.L. din Bucureşti în Dosarul nr.1.953/1999 al Curţii Supreme de Justiţie — Secţia de contencios administrativ, şi constată că prevederile art.2—7 sunt neconstituţionale.
Decizia se comunică celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului.
Definitivă şi obligatorie.
Pronunţată în şedinţa publică din data de 25 octombrie 2000.

FacebookMySpaceTwitter