"nimeni nu e mai presus de lege"

DECIZIA Nr.24 din 23 februarie 1999 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a art.257 din Codul de procedură penală

Publicată în Monitorul Oficial nr.136 din 01.04.1999

Lucian Mihai- preşedinte
Costică Bulai- judecător
Constantin Doldur- judecător
Kozsokár Gábor- judecător
Ioan Muraru- judecător
Nicolae Popa- judecător
Lucian Stângu- judecător
Florin Bucur Vasilescu- judecător
Romul Petru Vonica- judecător
Ion Bonini- procuror
Florentina Geangu- magistrat-asistent

Pe rol, soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art.257 din Codul de procedură penală, ridicată de Cloşcă Ilie în Dosarul nr.5.656/1997 al Judecătoriei Giurgiu.
Dezbaterile au avut loc în şedinţa publică din data de 21 ianuarie 1999, fiind consemnate în încheierea din acea dată, când Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunţarea pentru data de 26 ianuarie 1999 şi apoi pentru 4 februarie 1999 şi, respectiv, pentru 23 februarie 1999. Concluziile procurorului au fost de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate, în sensul constatării că prevederile art.257 din Codul de procedură penală încalcă art.24 din Constituţie.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:
Prin Încheierea din 30 ianuarie 1998, pronunţată în Dosarul nr.5.656/1997, Judecătoria Giurgiu a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art.257 din Codul de procedură penală, ridicată de Cloşcă Ilie. În motivarea excepţiei se arată că aceste prevederi încalcă art.24 din Constituţie privind dreptul la apărare, deoarece procurorul are obligaţia de a-l asculta pe învinuit şi de a-i prezenta materialul de urmărire penală, în vederea punerii în mişcare a acţiunii penale, numai dacă socoteşte necesar acest lucru. Or, pe această cale se ajunge la trimiterea în judecată fără ca persoana în cauză “...să ştie şi fără să ia cunoştinţă de acuzaţiile care i se aduc”.
Exprimându-şi opinia asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate, instanţa consideră că dreptul constituţional la apărare este garantat, dacă se are în vedere “întreg contextul art.255-257 din Codul de procedură penală, învinuitul având condiţii să-şi asigure apărarea”.
Potrivit art.24 alin.(1) din Legea nr.47/1992, republicată, au fost solicitate punctele de vedere ale preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului.
În punctul de vedere al Guvernului se apreciază că textul legal atacat este constituţional, pentru că art.250 şi următoarele din Codul de procedură penală asigură dreptul la apărare al învinuitului, inclusiv în faza urmăririi penale. Se arată astfel că “... prezentarea materialului de urmărire penală este obligatorie în cazul în care a fost pusă în mişcare acţiunea penală”, iar în caz contrar, doar dacă procurorul socoteşte necesar acest fapt, evitându-se dificultăţi ce ar putea apărea în cazul în care învinuitul se sustrage de la cercetări. În acelaşi punct de vedere se recunoaşte însă că “... pentru celelalte situaţii în care învinuitul poate fi chemat în faţa organului judiciar, prezentarea materialului de urmărire penală trebuie să fie obligatorie în toate cazurile”. Se menţionează, în final, că “... problema corelării acestui articol cu celelalte texte din Codul de procedură penală va fi avută în vedere cu ocazia elaborării proiectului de lege pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală”.
Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale atacate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi dispoziţiile Legii nr.47/1992, reţine următoarele:
Potrivit art.144 lit.c) din Constituţie şi art.23 din Legea nr.47/1992, republicată, Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate ridicată.
Critica de neconstituţionalitate priveşte dispoziţiile art.257 din Codul de procedură penală, potrivit cărora: “Procurorul primind dosarul, dacă socoteşte necesar, cheamă pe învinuit şi îi prezintă materialul de urmărire penală potrivit dispoziţiilor art.250 şi următoarele, care se aplică în mod corespunzător.”
Autorul excepţiei susţine că aceste dispoziţii contravin art.24 din Constituţie, conform căruia “Dreptul la apărare este garantat. În tot cursul procesului, părţile au dreptul să fie asistate de un avocat, ales sau numit din oficiu”.
Examinând cauza, Curtea Constituţională constată că textul criticat face parte din capitolul consacrat terminării urmăririi penale şi are două subcapitole: unul dedicat urmăririi fără punerea în mişcare a acţiunii penale, iar celălalt dedicat urmăririi cu acţiunea penală pusă în mişcare.
Prevederile art.257 sunt consecutive art.255 şi 256, în care se reglementează urmărirea fără punerea în mişcare a acţiunii penale, respectiv finalizarea cercetării penale de către organul de cercetare penală. Astfel, potrivit art.255 din Codul de procedură penală, dacă nu a fost pusă în mişcare acţiunea penală şi organul de cercetare penală constată că există învinuit şi că sunt suficiente probe împotriva lui, procedează la o nouă ascultare, aducându-i la cunoştinţă învinuirea şi întrebându-l dacă are noi mijloace de apărare.
În cazul în care învinuitul nu solicită probe noi sau dacă probele propuse nu sunt întemeiate, cercetarea se consideră terminată, dosarul urmând a fi înaintat, potrivit art.256 din Codul de procedură penală, procurorului, cu un referat în care se consemnează rezultatul cercetării şi propunerile ce se impun, precizându-se, dacă este cazul, să se procedeze la trimiterea în judecată. Organul care decide asupra propunerilor făcute este procurorul.
În conformitate cu art.257 din Codul de procedură penală — criticat sub aspectul constituţionalităţii în cauza de faţă — procurorul, primind dosarul, cheamă pe învinuit spre a-i prezenta materialul de urmărire penală, numai dacă socoteşte necesar, ceea ce presupune că trimiterea în judecată se poate efectua legal şi fără înştiinţarea învinuitului, considerându-se că aducerea la cunoştinţă a învinuirii de către organul de cercetare penală, în temeiul art.255 din Codul de procedură penală, ar fi suficientă.
Rezultă că problema constituţionalităţii art.257 din Codul de procedură penală priveşte în fapt obligaţia, iar nu latitudinea, pentru procuror de a-l chema, şi el, pe învinuit, chiar după ce organul de cercetare penală eventual a făcut-o, pentru a-i prezenta din nou materialul de urmărire penală, fiind evident că de această dată operaţiunea respectivă nu se efectuează în scopul completării dosarului cu probele cerute de învinuit, ci pentru a i se aduce la cunoştinţă trimiterea sa în judecată prin intermediul rechizitoriului (art.261 şi 262 din Codul de procedură penală). Curtea Constituţională constată că dispoziţiile art.257 din Codul de procedură penală, în actuala redactare, contravin prevederilor art.24 din Constituţie, potrivit căruia dreptul la apărare este garantat în tot cursul procesului, părţile având dreptul să fie asistate de un avocat ales sau numit din oficiu.
Într-adevăr liberul exerciţiu al dreptului de apărare este condiţionat de chemarea învinuitului spre a i se aduce la cunoştinţă materialul probator ce stătea la baza învinuirii sale. Desigur, organul de cercetare penală este obligat să procedeze la ascultarea sa (art.255 din Codul de procedură penală), dar scopul acesteia este completarea dosarului cu eventuale noi probe cerute de către învinuit. Terminarea cercetării penale se concretizează într-un referat în care organul de cercetare are numai atribuţia de a propune procurorului, dacă este cazul, emiterea rechizitoriului şi sesizarea instanţei de judecată. Răspunderea pentru luarea acestor măsuri revine exclusiv procurorului.
Or, dacă procurorul are numai latitudinea, iar nu şi obligaţia chemării învinuitului, înseamnă că cel mai important moment al urmăririi penale — trimiterea în judecată — se poate realiza fără ca învinuitul să fie înştiinţat de către procuror asupra învinuirii ce i se aduce. În aceste condiţii învinuitul nu are posibilitatea să fie asistat de către un apărător şi nici să dispună de timpul necesar pentru a-şi pregăti apărarea, neavând cunoştinţă de soluţia dată de procuror în urma examinării materialului primit de la organul de cercetare penală.
Curtea Constituţională constată că, aşa după cum rezultă şi din punctul de vedere al Guvernului, dispoziţiile art.6 din Codul de procedură penală prevăd că dreptul la apărare este garantat în tot cursul procesului penal. Dar, în raport cu dispoziţiile art.257 din Codul de procedură penală, criticat în cauza de faţă, s-ar putea considera că cerinţa textului cu caracter general al art.6 este acoperită prin art.255 din Codul de procedură penală şi deci o nouă ascultare a învinuitului nu ar mai fi necesară înaintea procurorului, ceea ce, potrivit celor de mai sus, ar conduce la încălcarea dreptului constituţional la apărare al oricărei persoane trimise în judecată penală.
Pe de altă parte nu trebuie omis nici faptul că, până la rezoluţia procurorului, după primirea dosarului de la organul de cercetare penală, învinuirea se află în stare de simplă propunere care se cere validată de către procuror; acesta are însă la dispoziţie şi alte soluţii decât trimiterea în judecată. Este, de aceea, cu atât mai necesar ca rezolvarea cauzei să se facă după chemarea învinuitului şi după înştiinţarea sa despre punerea în mişcare a acţiunii penale, în prezenţa apărătorului său, care, alături de cel în cauză, poate determina sau influenţa pronunţarea altei soluţii de natură să excludă trimiterea în instanţă a dosarului (scoaterea de sub urmărire, încetarea urmăririi penale, clasarea etc.).
Faţă de cele arătate, Curtea Constituţională constată că dispoziţia “... dacă socoteşte necesar...” din art.257 al Codului de procedură penală, de natură să restrângă exercitarea dreptului la apărare, contravine prevederilor art.24 din Constituţie, fiind deci neconstituţională. În consecinţă, procurorul, primind dosarul, înainte de a dispune trimiterea în judecată, are obligaţia, iar nu latitudinea, de a-l chema pe învinuit spre a-i prezenta materialul de urmărire penală, chiar dacă acesta i-a fost adus la cunoştinţă de către organul de cercetare penală, urmând a se aplica în mod corespunzător dispoziţiile art.250-254 din Codul de procedură penală.
Pentru considerentele expuse, în temeiul art.144 lit.c) din Constituţie, precum şi al art.13 alin.(1) lit.A.c), al art.23 şi 25 din Legea nr.47/1992, republicată,

CURTEA

În numele legii
DECIDE:

Admite excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Cloşcă Ilie în Dosarul nr.5.656/1997 al Judecătoriei Giurgiu şi constată că dispoziţia “... dacă socoteşte necesar...” din art.257 al Codului de procedură penală este neconstituţională.
Decizia se comunică celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului.
Definitivă şi obligatorie.
Pronunţată în şedinţa publică din data de 23 februarie 1999.

FacebookMySpaceTwitter

Contact Rapid



Va multumesc pentru increderea acordata.