"nimeni nu e mai presus de lege"

DECIZIA Nr.160 din 19 octombrie 1999 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art.136 alin.(1) teza finală din Codul muncii, adoptat prin Legea nr.10 din 23 noiembrie 1972

Publicată în Monitorul Oficial nr.610 din 14.12.1999

Lucian Mihai- preşedinte
Costică Bulai- judecător
Constantin Doldur- judecător
Kozsokár Gábor- judecător
Ioan Muraru- judecător
Nicolae Popa- judecător
Lucian Stângu- judecător
Florin Bucur Vasilescu- judecător
Romul Petru Vonica- judecător
Paula C. Pantea- procuror
Doina Suliman- magistrat-asistent

Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art.136 alin.(1) din Codul muncii, ridicată de Maria Chiriac în Dosarul nr.255/1999 al Tribunalului Iaşi.
La apelul nominal Consiliul local al comunei Ţuţora este reprezentat de consilier juridic Mihaela Adriana Fonocu. Lipsesc celelalte părţi, şi anume, Maria Chiriac şi Direcţia generală a finanţelor publice de stat – Trezoreria Iaşi, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.
Cauza fiind în stare de judecată, reprezentantul Consiliului local al comunei Ţuţora consideră că excepţia de neconstituţionalitate este inadmisibilă, deoarece autoarea acesteia, lăsând să se judece procesul de către instanţa de fond, fără a ridica excepţia, se supune autorităţii lucrului judecat. Neatacând sentinţa, creditoarea, autoare a excepţiei, a considerat-o legală şi temeinică şi, implicit, a considerat că art.136 din Codul muncii, în temeiul căruia au fost acordate drepturile băneşti solicitate, este constituţional. Se apreciază, de asemenea, că, prin invocarea excepţiei de neconstituţionalitate în faţa instanţei de apel, creditoarea-apelantă îşi contestă titlul executoriu pe baza căruia a formulat cererea de înfiinţare şi validare a popririi.
Reprezentantul Ministerului Public solicită admiterea excepţiei, deoarece consideră că art.136 alin.(1) din Codul muncii este abrogat prin efectul art.150 alin.(1) din Constituţie, fiind contrar prevederilor constituţionale ale art.38 privind dreptul la muncă.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:
Prin Încheierea din 28 aprilie 1999, pronunţată în Dosarul nr.255/1999, Tribunalul Iaşi a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art.136 alin.(1) din Codul muncii, ridicată de Maria Chiriac. Excepţia a fost invocată cu ocazia judecării apelului introdus împotriva sentinţei civile nr.12.570 din 11 septembrie 1998, prin care Judecătoria Iaşi a respins cererea de înfiinţare şi validare a popririi formulate de autoarea excepţiei, în temeiul art.136 din Codul muncii.
Autorul excepţiei susţine că dispoziţiile art.136 din Codul muncii “trebuie considerate desuete sub aspectul lor restrictiv, în raport cu prevederile constituţionale care garantează dreptul persoanei vătămate la repararea pagubei atunci când, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea la timp a unei cereri, este îndreptăţită să obţină recunoaşterea dreptului pretins”.
Exprimându-şi opinia, instanţa de judecată apreciază că, în măsura în care excepţia vizează dispoziţiile alin.(2) şi (3) ale art.136 din Codul muncii, este inadmisibilă, deoarece acestea nu sunt pertinente în soluţionarea cauzei. În consecinţă, în temeiul art.23 alin.(1) şi (6) din Legea nr.47/1992, republicată, instanţa de judecată a respins excepţia de neconstituţionalitate a acestor dispoziţii. În ceea ce priveşte însă alin.(1) al aceluiaşi articol,
instanţa consideră că acesta este abrogat prin efectul art.150 alin.(1) din Constituţie, întrucât contravine legii fundamentale.
Potrivit art.24 alin.(1) din Legea nr.47/1992, republicată, au fost solicitate punctele de vedere ale preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.
În punctul de vedere al preşedintelui Camerei Deputaţilor, se apreciază că excepţia ridicată este nefondată, art.136 alin.(1) din Codul muncii fiind constituţional, întrucât “cuprinde reglementarea specială în materie, specifică dreptului muncii, nefiind posibilă aplicarea altor reguli, cum ar fi cele referitoare la despăgubirea integrală, care operează în materia dreptului civil”.
Guvernul, în punctul său de vedere, consideră că excepţia este neîntemeiată. Se arată că nu se poate reţine încălcarea prevederilor art.48 alin.(1) din Constituţie prin art.136 alin.(1) din Codul muncii, întrucât aceste prevederi constituţionale nu au incidenţă asupra răspunderii patrimoniale a unităţii, reglementată de normele dreptului muncii. Textul de lege criticat, se arată în continuare, nu contravine nici prevederilor art.38 din Constituţie, “întrucât instituirea unei măsuri reparatorii, constând în reîncadrarea în muncă şi acordarea unei despăgubiri ce reprezintă echivalentul bănesc al prejudiciului cauzat persoanei încadrate în muncă prin desfacerea nejustificată a contractului pe întreaga perioadă cât a fost privată de posibilitatea de a munci, constituie o garanţie a dreptului la muncă şi o măsură de protecţie socială a muncii”. Nici abrogarea prin art.150 alin.(1) din Constituţie nu se poate susţine, deoarece, în opinia Guvernului, textul de lege criticat, deşi este anterior Constituţiei, nu contravine dispoziţiilor şi principiilor acesteia.
Preşedintele Senatului nu a comunicat punctul său de vedere.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, concluziile scrise depuse de autoarea excepţiei, punctul de vedere al preşedintelui Camerei Deputaţilor, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susţinerile părţii prezente, concluziile procurorului, dispoziţiile legale atacate raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr.47/1992, reţine următoarele:
I. Potrivit art.144 lit.c) din Constituţie şi art.23 din Legea nr.47/1992, republicată, Curtea Constituţională este competentă să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate ridicată.
Prin Încheierea din 28 aprilie 1999, pronunţată în Dosarul nr.255/1999, Tribunalul Iaşi a sesizat Curtea Constituţionalitate cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art.136 alin.(1) din Codul muncii (adoptat prin Legea nr.10 din 23 noiembrie 1972), care au următorul cuprins: “În caz de anulare a desfacerii contractului de muncă, unitatea este obligată să reîncadreze în funcţia avută pe cel căruia i s-a desfăcut contractul în mod nejustificat şi să-i plătească pe timpul cât a fost lipsit de salariu din această cauză o despăgubire calculată pe baza salariului său mediu, realizat în ultimele 3 luni anterioare desfacerii contractului de muncă”. Din analiza concluziilor scrise depuse în motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, rezultă însă că, în realitate, aceasta vizează doar teza finală a alin.(1) al art.136 din Codul muncii, care se referă la modul de calcul al despăgubirilor cuvenite salariatului reintegrat în muncă ca urmare a anulării desfacerii contractului de muncă. Ca urmare, Curtea Constituţională se va pronunţa numai asupra acestor dispoziţii legale, iar nu şi asupra dispoziţiilor cuprinse în teza întâi a alin.(1) al art.136 din Codul muncii.
II. Examinând în continuare, legalitatea sesizării în baza dispoziţiilor tezei finale a art.23 alin.(1) din Legea nr.47/1992, republicată, care limitează controlul de constituţionalitate exclusiv la dispoziţiile legale “de care depinde soluţionarea cauzei”, Curtea constată că dispoziţiile art.136 alin.(1) teza finală din Codul muncii sunt pertinente pentru soluţionarea cauzei aflate pe rolul instanţei judecătoreşti, sesizată cu apelul declarat împotriva sentinţei prin care se respinsese cererea de înfiinţare şi validare a popririi, în executarea obligaţiei de plată a despăgubirilor. Este adevărat că, în cadrul procedurilor de executare, nu mai pot fi formulate cereri cu privire la fondul litigiului, care a fost soluţionat prin hotărârea judecătorească, devenită titlu executoriu, în baza căreia se realizează executarea. Dar în speţă instanţa de fond, care a soluţionat definitiv şi irevocabil plângerea împotriva deciziei de desfacere a contractului de muncă, nu a stabilit cuantumul despăgubirilor cuvenite, dispunând doar anularea deciziei de desfacere a contractului de muncă, reintegrarea salariatului şi plata despăgubirilor pe perioada de la data desfacerii contractului de muncă până la data reintegrării efective a salariatului. Într-o atare situaţie, stabilirea cuantumului exact al despăgubirilor datorate revine instanţei de executare, care, prin urmare, trebuie să decidă
dacă sunt sau nu aplicabile dispoziţiile tezei finale a art.136 alin.(1) din Codul muncii, potrivit cărora calcularea despăgubirilor se face pe baza salariului mediu realizat în ultimele 3 luni anterioare desfacerii contractului de muncă.
III. Analizând conţinutul excepţiei de neconstituţionalitate, Curtea constată că nu poate fi primită susţinerea autorului excepţiei referitoare la faptul că prin dispoziţiile art.136 alin.(1) teza finală din Codul muncii se încalcă art.48 din Constituţie, conform căruia persoana vătămată într-un drept al său de o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, este îndreptăţită să obţină recunoaşterea dreptului pretins, anularea actului şi repararea pagubei. Într-adevăr, aceste prevederi constituţionale au în vedere îndeplinirea, printre altele, a dublei condiţii ca vătămarea să fi fost cauzată de o autoritate publică, prin intermediul unui act administrativ. În speţă însă primăria nu a acţionat în calitate de autoritate publică, ci în cea de angajator, deci de parte în cadrul contractului de muncă, iar decizia desfacerii contractului de muncă nu este un act administrativ, ci un act de dreptul muncii.
Pe de altă parte, Curtea Constituţională reţine că, potrivit art.38 alin.(1) teza întâi din Constituţie, “Dreptul la muncă nu poate fi îngrădit”. Aceste dispoziţii sunt cuprinse în Titlul II al Constituţiei, intitulat “Drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale”.
Având în vedere prevederile constituţionale ale art.11 alin.(1), potrivit cărora “Statul român se obligă să îndeplinească întocmai şi cu bună-credinţă obligaţiile ce-i revin din tratatele la care este parte”, precum şi cele ale art.20 alin.(1), în temeiul cărora “Dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte”, Curtea reţine, de asemenea, că România este semnatară a mai multor acte internaţionale care recunosc şi garantează dreptul la muncă. Astfel, prin Decretul nr.212 din 31 octombrie 1974, publicat în Buletinul Oficial, Partea I, nr.146 din 20 noiembrie 1974, a fost ratificat Pactul internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale, adoptat de Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite la 16 decembrie 1966. Potrivit art.6 pct.1 din acest act internaţional, “Statele părţi la prezentul pact recunosc dreptul la muncă, ce cuprinde dreptul pe care îl are orice persoană de a obţine posibilitatea să-şi câştige existenţa printr-o muncă liber aleasă sau acceptată şi vor lua măsuri potrivite pentru garantarea acestui drept.” În plus, prin art.7 al aceluiaşi act internaţional, statele părţi “recunosc dreptul pe care îl are orice persoană de a se bucura de condiţii de muncă juste […] ”, drept care trebuie să asigure, printre altele, dar îndeosebi, “remuneraţia”. Tot astfel, prin Legea nr.74 din 3 mai 1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.193 din 4 mai 1999, a fost ratificată Carta socială europeană revizuită, adoptată la Strasbourg la 3 mai 1996. Conform art.1 pct.2 din Carta socială europeană revizuită, “În vederea exercitării efective a dreptului la muncă, părţile se angajează: […] 2. să protejeze de o manieră eficientă dreptul lucrătorului de a-şi câştiga existenţa printr-o muncă liber întreprinsă”.
În raport cu dispoziţiile reproduse ale art.38 alin.(1) teza întâi din Constituţie şi în lumina prevederilor internaţionale menţionate, Curtea constată că sunt neconstituţionale prevederile tezei finale a art.136 alin.(1) din Codul muncii, referitoare la limitarea despăgubirii cuvenite salariatului la o sumă calculată pe baza salariului mediu realizat în ultimele 3 luni anterioare desfacerii nelegale a contractului de muncă.
În speţă, este stabilit prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă că dreptul la muncă al autorului excepţiei a fost încălcat prin desfacerea nelegală a contractului de muncă de către primărie şi că deci persoana angajată a fost lipsită astfel, printr-un act injust al angajatorului, de încasarea salariului. Salariul reprezintă, neîndoielnic, scopul principal al exercitării dreptului la muncă. Aceasta determină consecinţa că, pentru perioada în care un salariat a fost împiedicat, printr-o măsură nelegală, să îşi îndeplinească obligaţiile prevăzute în contractul de muncă şi, corelativ, să îşi primească salariul ce i s-ar fi cuvenit pentru munca pe care ar fi prestat-o dacă nu i-ar fi fost încălcat de către angajator dreptul la muncă, acest salariat are dreptul de a beneficia de o despăgubire echivalentă cu totalul sumelor de bani pe care le-ar fi primit dacă nu s-ar fi luat de către angajator măsura nelegală de îndepărtare din muncă.
Limitarea la o sumă comensurată pe baza unor criterii artificiale a despăgubirii acordate în cazul reintegrării în muncă a celui căruia i s-a desfăcut contractul de muncă în mod nejustificat constituie, de altfel, o derogare de la regula generală de drept al muncii stabilită prin art.111 alin.(1) din Codul muncii, conform căruia: “Unitatea este obligată, în condiţiile legii, să despăgubească persoana încadrată în muncă, în situaţia în care aceasta a suferit, din culpa unităţii, un prejudiciu în timpul îndeplinirii îndatoririlor de muncă sau în legătură cu
serviciul.” Aşa fiind, dispoziţiile art.136 alin.(1) teza finală din Codul muncii sunt neconstituţionale şi prin raportare la prevederile art.16 alin.(1) din Constituţie, potrivit cărora “Cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări”. Şi aceasta întrucât se află în situaţii egale salariaţii cărora li s-a creat un prejudiciu prin desfacerea nelegală, din culpa unităţii, a contractului de muncă, adică salariaţii aflaţi în ipoteza reglementată prin art.136 alin.(1) teza finală din Codul muncii, precum şi salariaţii cărora li s-a creat un prejudiciu prin vreo altă faptă culpabilă a angajatorului decât desfacerea nelegală a contractului de muncă, adică salariaţii aflaţi în ipoteza reglementată prin art.111 alin.(1) din Codul muncii. De aceea, în vederea respectării principiului constituţional stabilit prin art.16 alin.(1) din legea fundamentală, este necesară, pentru toate aceste situaţii, instituirea unui tratament juridic nediscriminatoriu, care presupune aplicarea regulii generale cuprinse în art.111 alin.(1) din Codul muncii.
Faţă de cele arătate în privinţa neconstituţionalităţii art.136 alin.(1) teza finală din Codul muncii, adoptat prin Legea nr.10 din 23 noiembrie 1972, adică anterior adoptării Constituţiei, rezultă că sunt incidente dispoziţiile art.150 alin.(1) din legea fundamentală, conform cărora “Legile şi toate celelalte acte normative rămân în vigoare, în măsura în care ele nu contravin prezentei Constituţii”, cu consecinţa constatării, pe această cale, că prevederile legale menţionate nu mai sunt în vigoare.
Pentru considerentele expuse, în temeiul art.144 lit.c) şi al art.150 alin.(1) din Constituţie, precum şi al art.1—3, al art.13 alin.(1) lit.A.c) şi al art.23 din Legea nr.47/1992, republicată,

CURTEA

În numele legii
DECIDE:

Admite excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Maria Chiriac în Dosarul nr.255/1999 al Tribunalului Iaşi şi constată că sunt contrare Constituţiei şi, în consecinţă, nu mai sunt în vigoare, potrivit art.150 alin.(1) din Constituţie, dispoziţiile tezei finale a art.136 alin.(1) din Codul muncii, conform cărora despăgubirea cuvenită salariatului reîncadrat în funcţia avută, ca urmare a anulării desfacerii contractului de muncă, este “calculată pe baza salariului său mediu, realizat în ultimele 3 luni anterioare desfacerii contractului de muncă”.
Definitivă şi obligatorie.
Decizia se comunică celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului.
Pronunţată în şedinţa publică din data de 19 octombrie 1999.

FacebookMySpaceTwitter

Contact Rapid



Va multumesc pentru increderea acordata.