"nimeni nu e mai presus de lege"

DECIZIA Nr.45 din 17 mai 1994 privind constituţionalitatea Regulamentului Camerei Deputaţilor, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.131 din 27 mai 1994

Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.131 din data de 27.05.1994 Curtea Constituţională a fost sesizată de către preşedintele Camerei Deputaţilor, prin adresa nr.8 din 1 martie 1994, ca, în conformitate cu prevederile art.144 lit.b) din Constituţie şi ale art.21 alin.(1) din Legea nr.47/1992, să se pronunţe asupra constituţionalităţi Regulamentului Camerei Deputaţilor, aprobat prin Hotărârea nr.8 din 24 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.50 din 25 februarie 1994.

Deoarece sesizarea a fost formulată chiar de către preşedintele Camerei Deputaţilor, nu
s-a mai cerut şi un punct de vedere, art.21 din Legea nr.47/1992 neprevăzând această
obligaţie într-o atare situaţie.
Având în vedere dispoziţiile art.144 lit.b) din Constituţie, precum şi ale art.2, art.3, art.12
şi art.21 din Legea nr.47/1992, CurteaConstituţională constată că este competentă să verifice
constituţionalitatea Regulamentului Camerei Deputaţilor.

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ,

ţinând seama de prevederile Constituţiei, ale Legii nr.47/1992 şi ale Regulamentului Camerei Deputaţilor, precum şi de raportul judecătorului-raportor, reţine următoarele:
Pentru examinarea conformităţii prevederilor Regulamentului Camerei Deputaţilor cu
prevederile Constituţiei se impune, mai întâi, precizarea naturii juridice şi a locului acestui regulament în sistemul actelor normative şi desigur a sferei normelor juridice pe care, potrivit
Constituţiei, regulamentul o poate acoperi.
Parlamentul României poate adopta, potrivit Constituţiei, următoarele categorii de acte juridice: legi constituţionale, legi organice, legi ordinare [art.72 alin.(1)]; regulamentul şedinţelor comune [art.62 alin.(1)]; moţiunea de cenzură (art.112). Fiecare Cameră a
Parlamentului poate adopta următoarele acte juridice: regulamentul propriu de organizare şi
funcţionare [art.61 alin.(1)]; hotărâri [art.64 şi art.74 alin.(2)]; moţiuni [art.64 şi art.111 alin.(2)].
Din examinarea acestor dispoziţii constituţionale, precum şi a celor care prevăd
procedura de legiferare (art.72-78) rezultă că Regulamentul Camerei Deputaţilor, prin
conţinutul şi procedura de adoptare, nu se încadrează în categoria legilor. Aceasta pentru că,
spre deosebire de lege, regulamentul poate reglementa numai organizarea internă şi
funcţionarea Camerei, este votat numai de către o Cameră şi nu este supus promulgării. Este
adevărat că art.74 din Constituţie stabileşte că hotărârile privind regulamentul Camerelor se
adoptă, ca şi legile organice, cu votul majorităţii membrilor fiecărei Camere, dar acest lucru nu este îndestulător pentru a da regulamentului o altă natură juridică decât aceea de hotărâre.
Majoritatea absolută impusă de Constituţie pentru adoptarea unei asemenea hotărâri urmăreşte să asigure o exprimare cât mai largă a voinţei deputaţilor în prevederile regulamentare, lucru firesc într-un sistem parlamentar democratic care implică, prin definiţie,
o majoritate şi o opoziţie parlamentară. Iată de ce Regulamanentul Camerei Deputaţilor este o hotărâre şi urmează a fi supus regimului constituţional al acestei categorii de acte juridice.
Cât priveşte sfera normelor juridice care, potrivit Constituţiei României, este de nivelul
Regulamentului Camerei Deputaţilor, trebuie stabilită prin identificarea efectelor juridice
rezultând din sistematizarea dispoziţiilor constituţionale privind Parlamentul, precum şi prin interpretarea art.61 alin.(1) coroborat cu art.66-71 din legea fundamentală.
Reglementările constituţionale privind Parlamentul României au următoarea structură:
Organizare şi funcţionare (secţiunea 1); Statutul deputaţilor şi al senatorilor (secţiunea a 2-a);
Legiferarea (sec- ţiunea a 3-a).
Această structurare tehnică juridică nu rămâne fără importante consecinţe juridice cât priveşte conţinutul normativ al Regulamentului Camerei Deputaţilor. Ea explică şi motivează
unele constatări ale Curţii privind constituţionalitatea prevederilor regulamentare. Din această structurare a dispoziţiilor constituţionale, precum şi din interpretarea art.61 alin.(1), art.66-71 şi art.74 alin.(1) din Constituţie rezultă următoarele constatări:
1. Prevederile Regulamentului Camerei Deputaţilor sunt constituţionale în măsura în care privesc numai organizarea internă şi funcţionarea Camerei Deputaţilor.
2. Aceste prevederi sunt constituţionale numai în măsura în care nu reglementează
materii care, potrivit dispoziţiilor constituţionale, trebuie reglementate prin alte acte juridice.
3. În legătură cu statutul deputaţilor, urmează a se observa că prin Constituţie acesta este reglementat distinct de organizarea internă, de unde rezultă indubitabil că regulamentul nu poate depăşi limitele organizării proprii. Este fără îndoială că, în general, un regulament de organizare şi funcţionare a unei structuri, inclusiv statale, poate conţine şi reguli de statut al
membrilor ce compun structura respectivă. În situaţia în care însă legea dispune că acest
lucru nu este posibil, regulamentul nu poate cuprinde asemenea norme.
Putem constata că asemenea limitări sunt prevăzute explicit prin Constituţie, ele
rezultând din structura dispoziţiilor privind Parlamentul României, precum şi din conţinutul
textelor constituţionale ale: art.68 potrivit căruia alte incompatibilităţi se stabilesc prin lege organică; art.71 potrivit căruia cuantumul indemnizaţiei şi celelalte drepturi se stabilesc prin lege. Desigur, există şi dispoziţii constituţionale care stabilesc chiar ele probleme de statut al
deputaţilor.
Ca atare, faţă de aceste dispoziţii de o claritate incontestabilă, rezultă intenţia
Constituţiei de a scoate anumite prevederi din sfera de reglementare a regulamentului.
Mai mult, aceste dispoziţii constituţionale urmăresc să realizeze o simetrie între reglementările cuprinse în regulamentele celor două Camere parlamentare, din moment ce
ele au aceeaşi legitimitate, cu mici deosebiri, aceleaşi împuterniciri şi, desigur, deputaţii şi
senatorii au acelaşi statut.
4. Din moment ce Regulamentul Camerei Deputaţilor este o hotărâre care reglementează organizarea internă şi proprie a Camerei, prevederile sale nu pot stabili drepturi şi obligaţii decât pentru deputaţi, precum şi pentru autorităţile, demnitarii şi
funcţionarii publici, în funcţie de raporturile constituţionale pe care le au cu Camera. Ca atare, prin Regulamentul Camerei Deputaţilor nu se pot stabili drepturi şi mai ales obligaţii în sarcina
unor subiecte de drept din afara Camerei Deputaţilor, subiecte de drept care nu se încadrează în cele circumstanţiate mai înainte. Asemenea prevederi pot cuprinde numai
legile, în accepţiunea de acte juridice ale parlamentului.
5. Regulamentul Camerei Deputaţilor fiind un act juridic inferior Constituţiei şi legilor nu
poate cuprinde reguli de fond ce sunt de domeniul acestora, dar poate cuprinde reguli de procedură pentru realizarea acestor reglementări.
Aceste reguli trebuie să permită doar valorificarea dispoziţiilor constituţionale şi legale,
neputându-le afecta în ceea ce priveşte domeniul de reglementare şi conţinutul.
6. Unele articole din Regulamentul Camerei Deputaţilor reproduc fidel articole din Constituţie, procedeu utilizat frecvent în legislaţia românească. Evident, în asemenea situaţii,
constituţionalitatea acestor prevederi este în afara discuţiei.
Faţă de precizările de principiu făcute mai înainte, următoarele prevederi ale Regulamentului Camerei Deputaţilor urmează a fi considerate neconstituţionale:
Art.7, potrivit căruia invalidarea alegerii se poate propune numai pentru fraudă
electorală. Legea nr.68/1992 pentru alegerea Camerei Deputaţilor şi a Senatului, prin art.25
lit.f), dă dreptul Biroului Electoral Central să anuleze alegerile dintr-o circumscripţie electorală
în cazul în care votarea şi stabilirea rezultatului alegerilor au avut loc prin fraude de natură să
modifice atribuirea mandatelor. Ca atare, frauda electorală este un motiv de anulare a
alegerilor. Validarea alegerii, o spune, deşi indirect, chiar art.6 din Regulamentul Camerei Deputaţilor, implică verificarea legalităţii alegerii deputaţilor, ceea ce înseamnă evident, mai
mult decât verificarea fraudei electorale. Ca atare, invalidarea nu se poate limita numai la frauda electorală, ci şi la îndeplinirea oricăreia dintre condiţiile constituţionale şi legile privind alegerea deputaţilor, cum ar fi
condiţiile pentru a candida, soluţionarea contestaţiilor de către birourile electorale şi justi-ţie,
respectarea prevederilor legale referitoare la atribuirea mandatelor etc. Acesta este sensul validării prevăzute în art.67 alin.(1) din Constituţie, iar art.7 din regulament restrânge acest sens. Art.18, privind părăsirea unui grup parlamentar şi interdicţia trecerii în altul, vine în
contradicţie cu art.61 alin.(3), precum şi cu art.66 din Constituţie, ca fiind o îngrădire a mandatului reprezentativ. De altfel, în legătură cu această problemă, Curtea Constituţională
s-a pronunţat prin Decizia nr.44/1993, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I,
nr.190 din 10 august 1993, iar conform art.145 alin.(2) din Constituţie, deciziile Curţii
Constituţionale sunt obligatorii.
Art.20. Formularea alin.(1), care stabileşte alegerea Biroului permanent, creează
aparenţa a două structuri dinstince, şi anume: preşedintele Camerei Deputaţilor şi Biroul
permanent. Or, art.61 alin.(2) din Constituţie este în sensul că Biroul permanent al Camerei Deputaţilor cuprinde preşedintele şi ceilalţi membri. De altfel, dacă s-ar fi reluat formularea din titlul secţiunii, o asemenea neconformitate ar fi fost evidentă.
De asemenea, adaosul din alin.3, pe cât posibil, este în conflict cu art.61 alin.(5) din
Constituţie care este categorică. Textul este deci neconstituţional deoarece adaugă la
Constituţie.
Art.23 alin.2, privind stabilirea numărului de locuri în Biroul permanent prin folosirea cuvântului unor, creează impresia şi posibilitatea excluderii altor grupuri parlamentare, venind astfel în conflict cu dispoziţiile art.61 alin.(5) din Constituţie care impune res-pectarea configuraţiei politice a Camerei, fără rezerve.
Art.48 alin.2, privind dreptul comisiei de a decide ca anumite lucrări să se desfăşoare fără prezenţa unor reprezentanţi ai Guvernului, contravine art.110 alin.(2) din Constituţie, mai
ales că unii miniştri pot fi şi deputaţi. Potrivit art.110 alin.(2), membrii Guvernului au acces la lucrările Parlamentului, iar prin Parlament urmează a se înţelege toate structurile sale, nu numai Camerele. Ca atare, este o exagerare evidentă şi contrară Constituţiei ca un ministru să fie primit la activitatea unei comisii doar la chemarea acesteia. De altfel, accesul membrilor
Guvernului la lucrările Parlamentului este o consecinţă a votului de încredere acordat Guvernului şi, ca atare, acest acces trebuie să fie liber şi asigurat.
Art.71, prevăzând dreptul comisiei de anchetă de a cita orice persoană, contravine mai multor dispoziţii constituţionale. Ancheta parlamentară este un mijloc de realizare a controlului parlamentar, iar acest control este circumstanţiat cât priveşte subiectele supuse controlului prin art.110 din Constituţie. Desigur şi alte dispoziţii constituţionale stabilesc un drept de control, dar cu nuanţări şi precizări precum art.31 alin.(5), potrivit căruia controlul parlamentar asupra serviciilor publice de radio şi de televiziune se reglementează prin lege organică.
Anumiţi demnitari şi funcţionari publici nu pot fi însă controlaţi prin comisiile de anchetă
deoarece Constituţia, stabilind raporturile juridice dintre autorităţile publice, instituie reguli distincte. Astfel, Preşedintele României poate fi pus sub acuzare pentru înaltă trădare, în condiţiile
art.84 alin.(3) din Constituţie, numai de către Camera Deputaţilor şi Senat, în şedinţă comună,
cu votul a cel puţin două treimi din numărul deputaţilor şi senatorilor. De asemenea, el poate fi suspendat din funcţie, în condiţiile art.95 din Constituţie, de Camera Deputaţilor şi Senat, în
şedinţă comună, cu votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor, iar eventualele explicaţii privind
faptele ce i se impută pot fi date Parlamentului şi nu unei comisii.
Totodată, judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii [art.123 alin.(2) din Constituţie], iar rolul de consiliu de disciplină pentru ei îl are numai Consiliului Superior al Magistraturii [art.133 alin.(2) coroborat cu art.124 alin.(1) din Constituţie]. Orice dispoziţie
regulamentară care ar implica posibilitatea citării unui judecător în faţa unei comisii
parlamentare de anchetă încalcă evident dispoziţiile constituţionale care stabilesc, chiar dacă
implicit, separaţia puterilor în stat şi, desigur, independenţa judecătorilor şi supunerea lor
numai legii. De asemenea, citarea unui cetăţean în faţa unei comisii parla- mentare, ca martor sau în orice altă calitatea, contravine dispoziţiilor constituţionale privind libertăţile cetăţeneşti
şi justiţia. Desigur, nimic nu împiedică comisiile parlamentare să invite anumite persoane pentru a da relaţii în legătură cu obiectul anchetei.
De altfel, art.68 al Regulamentului Camerei Deputaţilor deli-mitează sfera controlului şi o
coroborare a art.71, care prevede atribuţiile comisiei de anchetă, cu acest articol ar fi evitat
depăşirea componenţelor. În legătură cu acest text este aplicabilă constatarea făcută la pct. 4
din considerentele prezentei decizii.
În fine, cât priveşte art.71 alineatul penultim, el contravine art.108 din Constituţie care dă
numai Camerei Deputaţilor dreptul de a cere urmărirea penală a miniştrilor. De aceea nu se justifică trimiterea la o altă autoritate.
Art.84 alin.1 omite nejustificat enumerarea la subiectele iniţiativei legislative a ,,cel puţin
500.000 de cetăţeni cu drept de vot” [art.146 alin.(1) din Constituţie]. În structura Constituţiei,
iniţiativa legislativă trebuie să se refere la categoriile de legi astfel cum sunt prevăzute ele de către art.72 din Constituţie. Or, legile constituţionale sunt una dintre aceste categorii, lucru confirmat şi de regulament prin art.107. Este deci o omisiune care este parţial reparată prin art.113 alin.1 din regulament. De altfel, în structura regulamentului, despre legile constituţionale se vorbeşte numai la procedura de vot. În funcţie de reconsiderarea acestui
text, trebuie completate corespunzător şi celelalte prevederi ale secţiunii, implicit cele de la
mediere, cu luarea în consideraţie şi a art.147 alin.(2) din Constituţie.
Art.113 alin.5, care prevede majorităţile necesare adoptării actelor, prin exprimarea
,,celelalte hotărâri” restrânge sfera actelor pe care le poate adopta Camera Deputaţilor. De
aceea, constituţional, ea trebuie înlocuită cu exprimarea celelalte acte.
Art.114, care dă rolul decisiv votului preşedintelui Camerei în caz de paritate de voturi,
contravine dispoziţiilor constituţionale privind majorităţile cerute pentru adoptarea actelor, dispoziţii ce nu fac asemenea delimitări (vezi art.74 din Constituţie).
Singura soluţie constituţională rezultând din poziţia juridică egală la vot a tuturor
deputaţilor este, în situaţia parităţii de voturi, repetarea votului.
Art.118, privind dezbaterea obiecţiei de neconstituţionalitate, detaliază, la nivelul deciziei parlamentare, prevederile constituţionale privind controlul constituţionalităţii.
Din modul cum sunt redactate prevederile acestui articol nu rezultă diferenţa
constituţională în ceea ce priveşte efectele deciziilor Curţii Constituţionale pronunţate în controlul prealabil al legilor şi în controlul constituţionalităţii regulamentelor, care este un control posterior sau sancţionator.
Rezultă că, şi în cazul unei decizii de neconstituţionalitate a unor prevederi regulamentare, decizia Curţii Constituţionale poate fi înlăturată prin votul Camerei.
Ca atare, acest articol contravine art.145 alin.(1) din Constituţie care prevede
posibilitatea înlăturării obiecţiei de neconstituţionalitate numai pentru legi. În cazul Regulamentului Camerei Deputaţilor, art.22 alin.(4) din Legea nr.47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale obligă Camera să reexamineze dispoziţiile, pentru
punerea lor de acord cu prevederile Constituţiei. Art.124 alin.4, privind mijloacele de informare în masă, contravine dispoziţiilor
constituţionale privind libertatea de exprimare şi dreptul la informare (art.30 şi art.31). În litera
şi spiritul Constituţiei, comentarea în presă ţine de libertatea de exprimare şi de dreptul la informarea corectă a cetăţenilor asupra treburilor publice. Denaturarea informaţiilor, abaterile, încălcarea regulilor se înscriu în sfera largă a delictelor de presă, iar acestea, potrivit art.30
alineatul final din Constituţie, se stabilesc prin lege, care, desigur, numai ea poate stabili şi
sancţiunile.
Art.128 alin.2 partea finală, care dă dreptul preşedintelui Camerei de a decide dacă
verificarea cvorumului legal este necesară, înlocuieşte aprecierea (votul) Camerei într-o problemă importantă şi delicată, contravenind art.64 din Constituţie.
Art.148 alineatul final, privind răspunsurile al întrebări, con- travine dispoziţiilor art.112
alin.(1) din Constituţie care nu limitează sursele (cauzele, motivele) moţiunii de cenzură.(41)
Art.156 alin.2, circumscriind interpelarea numai la adresaGuvernului, contravine dispoziţiilor
art.111 alin.(1) din Constituţie care obligă şi pe membrii Guvernului să răspundă la interpelări.
Art.162 alin.2 şi 3, privind dreptul deputaţilor de a cere informaţii şi date, contravine
dispoziţiilor art.110 din Constituţie care permit solicitarea de informaţii şi documente doar de către Camere sau de către comisiile parlamentare, prin intermediul preşedinţilor acestora, iar
solicitarea acestora este legată de informarea Parlamentului. Apoi, din formularea largă ar
rezulta posibilitatea intervenţiei deputatului în sfera puterii judecătoreşti. Un asemenea lucru
este neconstituţionalitatea şi cu consecinţe imprevizibile.
Art.168 alin.2. Definiţia dată imunităţii parlamentare este inutilă şi, desigur,
neconstituţională deoarece art.69 şi 70 din Constituţie îi delimitează sfera. Modul de redactare a alin.2 este neconstituţional fiindcă prin ambiguitatea sa poate primi interpretări
care depăşesc această sferă.
Art.171 alin.2, stabilind infracţiuni şi pedepse, contravine dispoziţiilor art.72 alin.(3) lit.f)
din Constituţie potrivit cărora infracţiunile,pedepsele şi regimul executării acestora se stabilesc prin lege organică, precum şi ale art.23 alin.(9) din Constituţie potrivit cărora nici o
pedeapsă nu poate fi stabilită sau aplicată decât în condiţiile şi în temeiul legii.
Art.171 alin.1, 3 şi 4, privind protecţia juridică, contravin dispoziţiilor art.16 din
Constituţie, creând privilegii unor categorii de cetăţeni, precum şi ale art.72 alin.(3) din Constituţie.
Art.175, privind definirea funcţiilor publice de autoritate, con-travine dispoziţiilor art.72
alin.(3) lit.i) din Constituţie, potrivit cărora statutul funcţionarilor publici se stabileşte numai prin lege organică, iar nominalizarea funcţiilor publice de autoritate este o problemă de statut al
funcţionarilor, deci de lege, mai ales că determinarea acestor funcţii trebuie să fie aceeaşi şi
pentru Senat.
Art.178. Prin aplicarea acestui text, vag redactat, se pot crea situaţii contrare
Constituţiei, atât timp cât nu precizează ce fel de funcţii conferite de state străine pot ocupa deputaţii români. Apoi, aceasta este o problemă de statut al parlamentarului.
Art.192, partea finală este neconstituţional pentru că impune obligaţii consiliilor locale şi
judeţene. Un asemenea lucru îl poate face numai legea, iar dispoziţia regulamentară încălcă
art.119 din Constituţie privind principiul autonomiei locale.
Art.192, art.193 şi art.194, privind unele drepturi, sunt neconstituţionale deoarece stabilesc probleme ce ţin de statutul deputaţilor.
Art.195 alin.2 partea finală şi alin.3, privind absenţele, con- travin regulilor privind cvorumul legal şi majorităţilor impuse de Constituţie pentru adoptarea actelor Parlamentului, stabilite prin art.64 şi art.74. Faptul că deputatul nu este considerat absent ţine de disciplina în Cameră, dar regulamentul nu poate evita respectarea exigenţelor constituţionale privind majoritatea.
Art.196, privind concendiile, este neconstituţional deoarece stabileşte probleme ce ţin de
statutul deputaţilor, fiind vorba de drepturi ale parlamentarilor.
Art.208, interzicând asocierea personalului încadrat în serviciile Camerei Deputaţilor în
partide politice şi dreptul la grevă, este neconstituţional. El încalcă dispoziţiile art.37 alin.(3)
din Constituţie potrivit cărora categoriile de funcţionari care nu se pot asocia în partide politice se stabilesc prin lege, precum şi dispoziţiile art.40 alin.(2) din Constituţie potrivit cărora tot
legea stabileşte limitele exercitării dreptului la grevă.
Având în vedere considerentele expuse, în temeiul art.144 lit.b) din Constituţie şi ale
art.13 alin.(1) lit.A b) din Legea nr.47/1992,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii
DECIDE:

1. Constată că art.7, art.18, art.20 alin.1 şi alin.3, art.23 alin.2, art.48 alin.2, art.71, art.84
alin.1, în sensul omiterii iniţiativei de revizuire a Constituţiei, art.113 alin.5, art.114, art.118,
art.124 alin.4, art.128 alin.2 partea finală, art.148 alineatul final, art.156 alin.2, art.162 alin.2 şi
alin.3, art.168 alin.2, art.171, art.175, art.178, art.178, art.192, art.193, art.194, art.195 alin.2 partea finală şi alin.3, art.196 şi art.208 din Regulamentul Camerei Deputaţilor sunt
neconstituţionale.
2. Prezenta decizie se comunică Camerei Deputaţilor şi se publică în Monitorul Oficial al
României, Partea I.
Deliberarea a avut loc la data de 17 mai 1994 şi la ea au participat Vasile Gionea, preşedinte, Viorel Mihai Ciobanu, Mihai Constantinescu, Antonie Iorgovan, Ioan Muraru, Florin Bucur Vasilescu şi Victor Dan Zlătescu, judecători.

FacebookMySpaceTwitter

Contact Rapid



Va multumesc pentru increderea acordata.