"nimeni nu e mai presus de lege"

DECIZIA Nr.3* din 6 ianuarie 1994

Publicată în Monitorul Oficial nr.145 din 08.06.1994

Ion Filipescu - preşedinte Ion Muraru - judecător
Florin Bucur Vasilescu - judecător
Raul Petrescu - procuror Constantin Burada - magistrat-asistent

Pe rol pronunţarea asupra excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art.3 alin.(2)
din Legea nr.58/1992 cu privire la corelarea salariilor prevăzute de Legea nr.53/1991, Legea nr.40/1991 şi Legea nr.52/1991 cu nivelul salariilor de la societăţile comerciale şi regiile
autonome, invocată de reclamantul Flavius Antoniu Baias în dosarul nr.3127/1993 al Judecătoriei Sectorului 5, municipiul Bucureşti.
Dezbaterile au avut loc în şedinţa publică din 8 decembrie 1993, concluziile părţilor fiind
consemnate pe larg în încheierea cu aceeaşi dată, pronunţarea fiind amânată pentru 15 decembrie şi apoi 27 decembrie şi, respectiv, 6 ianuarie 1994.
Flavius Antoniu Baias a susţinut, în esenţă, că prevederile art.3 alin.(2) din Legea nr.58/1992 sunt neconstituţionale întrucât contravin atât art.16 alin.(1), cât şi art.53 alin.(2) din Constituţie.
Totodată, cu ocazia dezbaterilor, a solicitat, ţinând seama că între timp art.3 alin.(2) din
Legea nr.58/1992 a fost abrogat expres prin art.III alin.2 din Legea nr.35/1993 pentru
modificarea şi completarea Legii nr.32/1991 privind impozitul pe salarii şi cum art.7 alin.4 din
Legea nr.32/1991 privind impozitul pe salarii a preluat, sub o altă formă, principiul din vechiul art.3 alin.(2) al Legii nr.58/1992, să se constate şi neconstituţionalitatea acestuia.
Procurorul a solicitat respingerea excepţiei, întrucât prin art.7 alin.4 din Legea nr.32/1991 s-a înlăturat discriminarea din art.3 alin.(2) din Legea nr.58/1992, plata unui impozit majorat urmând să se aplice tuturor categoriilor de salariaţi care cumulează funcţii.

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele:
Reclamantul Flavius Antoniu Baias a chemat în judecată Baroul de avocaţi al
municipiului Bucureşti, solicitând Judecătoriei Sectorului 5, municipiul Bucureşti, să constate
că impozitul pe veniturile realizate, ca avocat, în luna februarie 1993 au fost greşit impozitate,
respectiv cu un impozit majorat cu 100% şi, pe cale de consecinţă, să fie obligat baroul să-i
restituie suma de 14.065 lei.
La primul termen de judecată - 7 mai 1993 - reclamantul a invocat excepţia de
neconstituţionalitate a art.3 alin.(2) din Legea nr.58/1992, susţinând că acesta este vădit în
contradicţie cu art.16 alin.(1) şi art.53 alin.(2) din Constituţie, şi a solicitat sesizarea Curţii
Constituţionale pentru a hotărî cu privire la constituţionalitatea articolului în discuţie.
Judecătoria Sectorului 5, municipiul Bucureşti, prin Încheierea din 7 mai 1993, a sesizat Curtea Constituţională, şi-a exprimat opinia în sensul că excepţia este întemeiată întrucât prin
articolul respectiv se introduce un spor de impozit doar pentru o anumită categorie de persoane, respectiv pentru cele încadrate prin cumul de funcţii, ceea ce reprezintă o încălcare
a egalităţii cetăţenilor în faţa legii, care contravine art.16 alin.(1) din Constituţie, şi a dispus suspendarea judecăţii cauzei.
În vederea soluţionării excepţiei de neconstituţionalitate au fost solicitate, în baza art.24 din Legea nr.47/1992, puncte de vedere Senatului, Camerei Deputaţilor şi Guvernului.
Guvernul, în punctul său de vedere, apreciază că, într-adevăr, prevederile art.3 alin.(2)
din Legea nr.58/1992 au fost neconstituţionale, întrucât au creat o discriminare, în sensul că
impozitarea majorată se referea numai la salariaţii ce cumulau funcţii din instituţiile publice, textul nefiind aplicabil salariaţilor, agenţilor economici sau altor persoane juridice şi nici celor
angajaţi la persoane fizice. Senatul şi Camera Deputaţilor nu şi-au exprimat punctul de vedere.
* Definitivă prin nerecurare.
Potrivit art.3 alin.(2) din Legea nr.58/1992, salariile realizate prin cumul de funcţii,
precum şi veniturile realizate în afara funcţiei de bază, indiferent de unitatea în care acestea se obţin, se impozitează separat, aplicându-se impozitul prevăzut de lege, majorat cu 100%. Această impozitare majorată se referă numai la salariaţii care cumulează funcţii din instituţiile publice, deoarece textul sus-menţionat nu se aplică salariaţilor agenţilor economici sau altor
persoane juri- dice şi nici celor angajaţi la persoane fizice. În acest fel se face o discriminare
între salariaţii care realizează venituri prin cumul la in- stituţiile publice şi salariaţii care
realizează venituri prin cumul la agenţii economici, la alte persoane juridice ori la persoane fizice. Această discriminare este contrară egalităţii în drepturi a cetăţenilor prevă zută de
art.16 alin.(1)din Constituţie şi principiului de aşezare a impozitelor stabilit de art.53 alin.(2) din Constituţie.
Potrivit art.16 alin.(1) din Constituţie ˆCetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţii
publice, fără privilegii şi fără discriminări”. În sensul art.4 alin.(2) din Constituţie, criteriile
nediscriminatorii sunt rasa, naţionalitatea, originea etnică, limba, religia, sexul, opinia, apar
tenenţa politică, averea, originea socială.
Dispoziţiile constituţionale menţionate trebuie corelate şi interpretate în raport cu prevederile cuprinse în instrumentele juridice internaţionale în domeniul drepturilor omului.
Într-adevăr, potrivit art.20 alin.(1) din Constituţie: ,,Dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a
Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte”. În acest fel
sunt aplicabile dispoziţiile art.26 din Pactul internaţional privitor la drep- turile civile şi politice,
intrat în vigoare la 23 martie 1976, potrivit cărora: ,,Toate persoanele sunt egale în faţa legii şi
au dreptul, fără discriminare, la o egală protecţie a legii. În această privinţă legea trebuie să
interzică orice discriminare şi să garanteze tuturor persoanelor o protecţie egală şi eficace
împotriva oricăror discriminări, îndeosebi de rasă, culoare, sex, limbă, religie, opinie politică şi
orice altă opinie, origine naţională sau socială, avere, naştere sau întemeiată pe orice altă
împrejurare”. Dispoziţii similare sunt cuprinse în art.2 alin.2 din Pactul internaţional privitor la drepturile
economice, sociale şi culturale, intrat în vigoare la 3 ianuarie 1976. În raport cu dispoziţiile legale menţionate, se poate observa că art.3 alin.(2) din Legea nr.58/1992 stabileşte un spor de impozit de 100% doar pentru o anumită categorie de salariaţi
cu cumul de funcţii, respectiv cei care realizează venituri prin cumul la instituţiile publice, nu şi
în alte locuri de muncă, ceea ce înseamnă o încălcare a principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice. Art.3 alin.(2) din Legea nr.58/1992 introduce, deci, o excepţie de la dispoziţiile comune în materie de impozite, şi anume cele cuprinse în Legea nr.32/1991 privind impozitul pe salarii, care în art.7 alin.4 stabileşte că ,,Veniturile sub formă
de salarii şi alte venituri salariale, provenite din munca prestată în mai multe locuri de muncă,
se impune separat, pe fiecare loc de muncă, cu cotele şi în condiţiile prevăzute la primul alineat al acestui articol. Rezultă că Legea nr.32/1991 are în vedere veniturile salariale
obţinute şi nu vreo diferenţiere pe criterii sociale sau categorii de funcţionari.
În aprecierea constituţionalităţii art.3 alin.(2) din Legea nr.58/1992 trebuie avute în vedere prevederile art.53 alin.(2) din Constituţie, potrivit cărora ,,Sistemul legal de impuneri
trebuie să asigure aşezarea justă a sarcinilor fiscale”. Prin urmare, fiscalitatea trebuie să fie
nu numai legală, ci şi proporţională, rezonabilă, echitabilă şi să nu diferenţieze impozitele pe criteriul grupelor sau categoriilor de cetăţeni.
Faţă de cele arătate, se constată că excepţia de neconstituţionalitate a art.3 alin.(2) din Legea nr.58/1992 este întemeiată.
În ce priveşte art.7 alin.4 din Legea nr.32/1991 privind impozitul pe salarii, astfel cum a fost modificată de Legea nr.35/1993, care prevede o impozitare majorată cu 30% pentru veniturile realizate prin cumul de către toţi salariaţii, indiferent de locul de muncă, a cărui
neconstituţionalitate a fost ridicată de reclamant în faţa Curţii Constituţionale cu ocazia dezbaterilor din 8 decembrie 1993, cu motivarea că acest text introduce o altă inegalitate şi
discriminare, respectiv între salariaţii care realizează venituri prin cumul şi salariaţii care
realizează venituri fără cumul, se reţine că cererea reclamantului nu s-a făcut cu respectarea prevederilor art.23 alin.(1) din Legea nr.47/1992 potrivit cărora Curtea hotărăşte asupra
excepţiilor de neconstituţionalitate ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti.
Totodată, se constată că au fost încălcate şi dispoziţiile art.23 alin.(4) şi (5) din Legea
nr.47/1992 care prevăd că sesizarea Curţii se dispune de către instanţa judecătorească prin
încheiere, care trebuie să cuprindă punctele de vedere ale părţilor, precum şi opinia instanţei.
În aceste condiţii, întrucât cererea nu a fost făcută în faţa unei instanţe judecătoreşti, iar
Curtea nu a fost legal sesizată, excepţia invocată nu poate fi examinată în fond.
Faţă de considerentele expuse,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii
DECIDE:

Admite excepţia de neconstituţionalitate cu care Curtea a fost sesizată prin Încheierea din 7 mai 1993, ridicată de F.A.B. în faţa Judecătoriei Sectorului 5, muncipiul Bucureşti, şi
constată că prevederile art.3 alin.(2) din Legea nr.58/1992 cu privire la corelarea salariilor
prevăzute de Legea nr.53/1991, Legea nr.40/1991 şi Legea nr.52/1991 cu nivelul salariilor de la societăţile comerciale şi regi- ile autonome sunt neconstituţionale.
Cu privire la cererea reclamantului F.A.B. în sensul declarării ca neconstituţionale şi a
prevederilor art.7 alin.4 din Legea nr.32/1991 privind impozitul pe salarii, astfel cum a fost modificată de Legea nr.35/1993, formulată în faţa Curţii cu ocazia dezbaterilor din 8
decembrie 1993, se constată că sesizarea acesteia, sub acest aspect, nu s-a făcut cu respectarea dispoziţiilor art.23 alin.(1), (4) şi (5) din Legea nr.47/1992 şi, în consecinţă, nu
poate fi examinată în fond.
Cu recurs în termen de 10 zile de la comunicare.
Pronunţată în şedinţa publică din 6 ianuarie 1994.

FacebookMySpaceTwitter