DECIZIA Nr.32* din 26 mai 1993
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.126 din 23.05.1994 Miklós Fazakas – preşedinte

Victor Dan Zlătescu – judecător
Ion Filipescu – judecător
Petru Duda – procuror
Florentina Geangu – magistrat asistent

Pe rol soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art.223 din Codul penal, invocată de inculpatul Lungu Gheorghe în dosarul 6731/1992 al judecătoriei Tulcea.
Dezbaterile au avut loc în şedinţa din 19 mai 1993. Concluziile parţilor au fost
consemnate în încheierea din aceeaşi dată, pronunţarea fiind amânată pentru astăzi, 26 mai
1993.

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele:
Prin rechizitorul Procuraturii Judeţului Tulcea, Lungu Gheorghe a fost trimis în judecată
pentru săvârşirea infracţiunii de delapidare, fapta încadrată în dispoziţiile art.223 alin.3 din Codul penal. S-a reţinut că inculpatul, deţinând funcţia de conducător auto la Secţia de drumuri
naţionale Tulcea, şi-a însuşit mai multe cantităţi de nisip în scopul valorificării lor.
Judecătoria Tulcea, prin Încheierea din 11 ianuarie 1993, a sesizat Curtea Constituţională, exprimându-şi opinia în sensul că întreg titlul referitor la infracţiuni contra avutului obştesc, prin tratamentul penal diferenţiat faţa de celelalte infracţiuni incriminate în
Codul penal, este în contradicţie cu legea fundamentală în care nu se reglementează o
diferenţiere faţă de avutul privat, prin care, dimpotrivă, proprietatea privată este garantată şi
apărată la fel ca şi avutul public.
În vederea soluţionării excepţiei de neconstituţionalitate, au fost solicitate, potrivit legii,
puncte de vedere Senatului, Camerei Deputaţilor şi Guvernului.
În punctul de vedere primit de la Guvern, se susţine că, atât noţiunea de obştesc folosită
în art.145 din Codul penal, cât şi categoria juridică de avut obştesc nu sunt contrare Constituţiei, această din urmă categorie având o sferă mai largă decât conceptul de avut public în care se identifică doar bunurile proprietăţii publice.
Senatul şi Camera deputaţilor nu au comunicat punctul lor de vedere.
În legătură cu competenţa Curţii de a soluţiona o excepţie de neconstituţionalitate privind
o lege care a fost adoptată înainte de intrarea în vigoare a Constituţiei României din anul 1991, se reţine, pe de o parte că, potrivit atrt.3 alin.(2) din Legea nr.47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, aceasta este singura în drept să hotărască
asupra competenţei sale conform art.144 din Constituţie, iar pe de altă parte că, potrivit art.3
alin (1) din aceeaşi lege, competenţa Curţii Constituţionale nu poate fi contestată de nici o
autoritate.
Desigur, această competenţă poate apărea numai atunci când, potrivit art.26 alin(3) din Legea nr.47/1992, raporturile juridice fie de drept substanţial, fie de drept procesual au fost
stabilite după intrarea în vigoare a Constituţiei, astfel cum este cazul în speţă.
Potrivit principiului neretroactivităţii legii, Constituţia dispune numai pentru viitor. În temeiul acestui principiu, prevederile art.144 lit.c) din Constituţie, conform cărora Curtea Constituţională hotărăşte asupra excepţiilor de neconstituţionalitate ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti, privind neconstituţionalitatea legilor şi a ordonanţelor Guvernului, trebuie înţelese în sensul că se referă numai la actele normative de acest fel, adoptate după intrarea
în vigoare a Constituţiei. Astfel, s-ar putea considera că nu poate fi sesizată Curtea cu privire la
neconstituţionalitatea unor prevederi cuprinse în acte normative adoptate anterior, astfel cum
este şi Codul penal.
* Rămasă definitivă prin Decizia nr.14 din 8 martie 1994 (M. Of. nr.126 din 23 mai 1994).
Nu mai puţin însă, potrivit art.150 alin. (1) din Constituţie, legile şi toate celelalte acte normative rămân în vigoare în măsura în care ele nu contravin Constituţiei. Dacă ele sunt
contrare acesteia, concluzia logică este că ele au fost abrogate implicit, fapt întărit de altfel şi
de principiul că legea posterioară abrogă pe cea care i-a precedat, Dacă este contrară.
Prin urmare, abrogarea dispoziţiei legale anterioare Constituţiei, potrivit art.150 alin.(1) al acesteia, presupune neconformitatea sa cu Constituţia, adică este Rezultatul neconstituţionalitătii ei.
Desigur, instanţa de drept comun are nu numai dreptul, dar şi obligaţia să stabilească
Dacă textul de lege, a cărui aplicare urmează să se facă, mai este sau nu în vigoare. Aceasta implică faptul că ea trebuie să se pronunţe asupra împrejurării Dacă textul în cauză a fost sau
nu abrogat, explicit sau implicit.
Dacă insă, ca în speţă excepţia de neconstituţionalitate a fost ridicată şi instanţa de
drept comun nu a statuat în acest sens, ea se desesizează sub acest aspect, excepţia
urmând, potrivit art.23 alin(2) din Legea nr.47/1992, să fie trimisă spre soluţionare Curţii
Constituţionale, instanţa urmând să-şi exprime, în încheierea pe care o pronunţă în acest
scop, doar o simplă opinie care nu se reflectă în cadrul interlocutoriu al acestei încheieri.
Rezultă, aşadar, că în situaţia în care, deşi nu a suspendat judecarea cauzei, dar a
sesizat prin încheiere Curtea Constituţională, instanţa de drept comun nu ar putea să judece
în continuare, sub acest aspect, statuând că legea a fost sau nu abrogată implicit.
Sesizată cu o astfel de excepţie, Curtea Constituţională nu poate refuza să o
soluţioneze, deşi nu este vorba despre o lege adoptată după intrarea în vigoare a Constituţiei, ci despre una care a fost abrogată implicit prin aceasta, întrucât sunt în discuţie raporturi
juridice de drept substanţial sau procesual stabilite după intrarea în vigoare a Constituţiei.
Este de reţinut că, în această din urmă ipoteză, va trebui făcut în prealabil un examen al conformităţii legii atacate cu prevederile Constituţiei, pentru că numai astfel se poate stabili Dacă legea a fost sau nu abrogată implicit.
Potrivit dispoziţiilor art.3 alin.(1) din Legea nr.47/1992, text citat mai sus, Curtea Constituţională este singura în drept să stabilească, desigur în condiţiile legii, asupra
competenţei sale. Ea se consideră competentă să soluţioneze problema privitoare la
abrogarea implicită prin Constituţie a unei legi anterioare, în situaţia în care a fost sesizată în
mod legal asupra unei excepţii de neconstituţionalitate, în condiţiile precizate.
A proceda altfel ar însemna, pe de o parte, o prelungire inutilă a procesului, iar pe de altă parte, a se deroba de la o soluţie care semnifică o aplicare corectă a Constituţiei.
Cu privire la problema de fond, şi anume Dacă prevederile art.223 din Codul penal au fost sau nu implicit abrogate potrivit art.150 alin (1) din Constituţie, se reţin următoarele:
Conceptul de avut obştesc urmează a fi raportat la formele proprietăţii consacrate şi
reglementate de Constituţie, pentru a constata dacă între acestea există ori nu concordanţă
şi, deci, dacă poate fi sau nu vorba de abrogarea totală, sau parţială a textelor din Codul
penal care folosesc termenul de avut obştesc.
În lumina art.145 din Codul penal care se referă la "organizaţiile de stat, organizaţiile obşteşti sau orice organizaţii care desfăşoară o activitate utilă din punct de vedere social şi
care funcţionează potrivit legii", termenul de avut obştesc a fost interpretat în practica juridică
anterioară extensiv, incluzând proprietatea de stat, cooperatistă şi a altor organizaţii obşteşti,
care s-au bucurat de un regim juridic de favoare, în comparaţie cu proprietatea care constituia avutul personal.
Art.135 alin. (1) din Constituţie ocroteşte proprietatea indiferent de titularul ei. De asemenea, art.41 alin.(1) din Constituţie garantează dreptul de proprietate privată.
Proprietatea este publică sau privată, prevede art.135 alin.(2) din Constituţie, ceea ce înseamnă că altfel de forme de proprietate, care să nu se încadreze într-una dintre acestea,
nu pot exista.
Potrivit art.135 alin.(3) din Constituţie, proprietatea publică aparţine statului sau unităţilor
administrativ-teritoriale, adică Judeţelor, municipiilor, oraşelor ori comunelor.
Pe cale de consecinţă, dat fiind că nu se defineşte proprietatea privată, rezultă că
proprietatea care nu este publică este privată.
Este de reţinut, de asemenea, că bunurile care sunt proprietatea publică nu au toate acelaşi regim juridic. Într-adevăr, unele bunuri sunt exclusiv obiect al proprietăţii publice, după
cum prevede art.135 alin.(4) din Constituţie. Acest text determină bunurile obiect exclusiv al proprietăţii publice după două procedee, şi anume: enumeră asemenea bunuri sau prevede
că alte bunuri, obiect exclusiv al proprietăţii publice, sunt "stabilite de lege".
Din prima categorie fac parte următoarele bunuri: bogăţiile de orice natură ale
subsolului, căile de comunicaţie, spaţiul aerian, apele cu potenţial energetic valorificabil şi
cele ce pot fi folosite în interes public, plajele, marea teritorială, resurse naturale ale zonei economice şi ale platoului continental.
Din cea de-a doua categorie fac parte bunurile stabilite de alte legi decât Constituţia.
Asemenea legi au apărut atât înainte de Constituţie, cât şi după aceasta, cum sunt
Legea fondului funciar nr. 18/1991 şi Legea nr.56/1992 privind frontiera de stat a României.
Este însă de observat că aceste alte legi folosesc şi ele două metode de a determina
bunurile obiect exclusiv al proprietăţii publice.
În primul rând, aceste alte legi enumeră bunurile obiect exclusiv al proprietăţii publice,
cum face art.5 din Legea nr.18/1991, cu privire la terenuri, precum şi art.4 lit.a) alin.(2) din
Legea nr.56/1992, care se referă la fâşia de protecţie a frontierei de stat, şi art.74 privind imobilele în care funcţionează punctele pentru trecerea frontierei rutiere.
În al doilea rând, aceste alte legi precizează criteriul cu ajutorul căruia se poate determina dacă bunul este obiect exclusiv al proprietăţii publice. Astfel, art.5 alin.1 din Legea nr.18/1991 se referă la terenurile „care, prin natura lor, sunt de uz sau de interes public”, iar
art.4 ultimul alineat din aceeaşi lege se referă la terenurile "afectate unei utilităţi publice".
Prin urmare, natura bunurilor ori destinarea lor unei utilităţi publice constituie criterii pentru determinarea bunurilor obiect exclusiv al proprietăţii publice.
În felul acesta, legiuitorul are posibilitatea de a extinde ori de a restrânge sfera bunurilor
care sunt obiectul exclusiv al proprietăţii publice, fie prin enumerarea bunurilor, fie prin stabilirea destinaţiei lor „unei utilităţi publice”.
De asemenea, organul de stat competent să stabilească destinaţia concretă a unor
bunuri, deci un alt organ decât cel legislativ, are posibilitatea, în acest fel, să determine
cuprinderea bunurilor respective în categoria celor ce formează obiectul exclusiv al proprietăţii publice.
Bunurile care sunt obiect exclusiv al proprietăţii publice fac parte din domeniul public,
după cum prevede, de exemplu, art.4 şi 5 din Legea nr.18/1991 ori art.4 lit.a) alin.(2) şi art.74
din Legea nr.56/1992.
Dat fiind că unele bunuri sunt obiect exclusiv al proprietăţii publice, rezultă că ele sunt inalienabile şi imprescriptibile atât extinctiv, cât şi achizitiv, după cum prevede, de altfel, şi
art.1844 din Codul civil. În acest sens, art.135 alin.(5) din Constituţie dispune că bunurile proprietate publică sunt inalienabile şi că ele, în condiţiile legii, pot fi date în administrarea regiilor autonome ori instituţiilor publice sau pot fi concesionate ori închiriate.
Potrivit Constituţiei, toate bunurile, cu excepţia celor prevăzute de art.135 alin.(4), pot fi obiect al proprietăţii publice, sau al proprietăţii private.
Bunurile care nu sunt obiect exclusiv al proprietăţii publice sunt alienabile şi
prescriptibile. Prin urmare, bunurile care fac parte din patrimoniul regiilor autonome ori al societăţilor comerciale cu capital de stat, în măsura în care nu se încadrează în categoria de mai sus fiind date în administrare, concesionate ori închiriate acestora, aparţin proprietăţii
private.
De altfel, potrivit art.5 şi art.20 alin.2 din Legea nr.15/1990, regiile autonome şi
societăţile comerciale cu capital de stat sunt proprietare asupra bunurilor ce fac parte din patrimoniul lor, afară dacă – după cum s-a arătat – au intrat în acest patrimoniu cu un alt titlu juridic.
În cadrul societăţilor comerciale cu capital de stat, aparţin statului ori unităţilor
administrativ-teritoriale acţiunile sau părţile sociale, dar bunurile acestor societăţi constituie
proprietatea lor, după cum prevede Legea nr.15/1990. În aceste condiţii, bunurile proprietatea regiilor autonome şi societăţilor comerciale cu capital de stat nu constituie obiect exclusiv al proprietăţii publice.
Tot astfel, bunurile ce aparţin organizaţiilor cooperatiste ori altor organizaţii obşteşti sunt proprietate privată.
Potrivit art.41 alin.(2) din Constituţie, proprietatea privată este ocrotită in mod egal de lege, indiferent de titular.
Acest text trebuie interpretat în sensul că se referă la ocrotirea în mod egal a proprietăţii
aparţinând persoanelor fizice ori persoanelor juridice de drept privat, precum şi la ocrotirea
bunurilor ce formează obiectul proprietăţii private a statutului.
Rezultă că statul sau unităţile administrativ-teritoriale nu pot beneficia, cât priveşte
bunurile ce nu formează obiectul exclusiv al proprietăţii publice, de o apărare juridică diferită
de cea a persoanelor fizice sau a persoanelor juridice de drept privat.
Faţă de cele ce preced, se constată că termenul de avut obştesc, care el însuşi a
devenit necorespunzător, nu mai poate cuprinde decât bunurile ce formează obiectul exclusiv al proprietăţii publice. Pe cale de consecinţă, textele din Codul penal care folosesc termenul
de avut obştesc sunt abrogate parţial, rămânând a fi aplicate numai bunurilor care formează
obiectul exclusiv al proprietăţii publice şi aceasta numai de la data punerii în aplicare a Constituţiei, astfel cum rezultă din art.150 alin.(1).
În speţă, cele arătate trebuie aplicate şi în cazul art.223 din Codul penal.
Revine astfel instanţelor ordinare să facă o corectă aplicare a legii, încadrând faptele fie potrivit textelor care se referă la infracţiunile contra bunurilor ce formează obiectul exclusiv al
proprietăţii publice, fie potrivit celor care se referă la bunurile ce fac obiectul proprietăţii
private.
Ca urmare, excepţia ridicată de Lungu Gheorghe va fi admisă, constatându-se că
art.223 din Codul penal a fost abrogat parţial potrivit art.150 alin.(1) din Constituţie, el urmând
a fi aplicat numai cu privire la bunurile prevăzute de art.135 alin.(4) din Constituţie, care
formează obiectul exclusiv al proprietăţii publice.
Pentru considerentele expuse, în temeiul art.13 lit.A.c) şi art.25 alin.(1) din Legea
nr.47/1992, în unanimitate,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii
DECIDE:

Admite excepţia ridicată de inculpatul Lungu Gheorghe, cu care Curtea Constituţională a
fost sesizată prin Încheierea din 11 ianuarie 1993 a Judecătoriei Tulcea.
Constată că art.223 din Codul penal a fost abrogat parţial potrivit art.150 alin.(1) din Constituţie şi, în consecinţă, acesta urmează a se aplica numai cu privire la bunurile prevăzute de art.135 alin.(4) din Constituţie, bunuri ce formează obiectul exclusiv proprietăţii
publice.
Cu recurs în termen de 10 zile de la comunicare.
Pronunţată în şedinţa publică astăzi, 26 mai 1993.