"nimeni nu e mai presus de lege"

Existenta raporturilor juridice de munca. Regimul probator Daune morale
In baza art.16 din Codul muncii, se instituie obligatia angajatorului de a încheia contractul individual de munca in forma scrisa, dar in cazul in care nu a fost îndeplinita aceasta obligatie, partile pot face dovada prevederilor contractuale si a prestatiilor efectuate, prin orice alt mijloc de proba.
Prin proba testimoniala administrata, s-a dovedit faptul ca intre parti au existat raporturi de munca. Declaratiile martorilor nu au fost combatute in nici un fel de intimata.
Decizia civila nr. 4618R din 22 iunie 2009
Prin sentinta civila nr.318/15.01.2009 pronuntata de Tribunalul Bucuresti - Sectia a VIII-a Conflicte de Munca si Asigurari Sociale s-a respins, ca neîntemeiata, actiunea formulata de reclamantul GD in contradictoriu cu pârâta O.
Pentru a pronunta aceasta solutie, s-a retinut ca intre reclamant si parata s-au stabilit raporturi juridice in perioada decembrie 2005-martie 2006. Este adevarat ca potrivit art.16 din Codul muncii se instituie obligatia angajatorului de a încheia contractul individual de munca in forma scrisa, iar in cazul in care nu a fost îndeplinita aceasta obligatie, partile pot face dovada prevederilor contractuale si a prestatiilor efectuate, prin orice alt mijloc de proba.
Din depozitiile martorilor audiati nu a rezultat insa cu certitudine ca raporturile juridice dintre parti au fost unele guvernate de prevederile Codului muncii, întrucât depozitiile acestora sunt contradictorii, incomplete si contrazic uneori chiar sustinerile reclamantului, astfel incat nu se pot corobora, in sensul dorit de acesta.
Chiar reclamantul, in partea introductiva a cererii de chemare in judecata, a aratat ca, initial, a convenit cu parata sa se ocupe de partea administrativa, ulterior urmând sa promoveze o emisiune in cadrul OTV, având ca tema agricultura.
Aceste sustineri, in lipsa unor alte probe concludente conduc la ideea ca, partile s-au inteles ca reclamantul sa exercite o anumita activitate probabil contra unei remuneratii, activitate care putea sa îmbrace forma unui contract civil de locatiune a lucrarilor sau conventiei civile de prestari servicii, reglementate de art.1470 alin.1 si art.1413 C.civ.
Este adevarat ca, toate conventiile civile de prestari servicii ca natura juridica sunt contracte civile de locatiune a muncii si a serviciului si presupun prestarea unei munci de catre persoana fizica angajata si remunerarea (salarizarea) acesteia de catre angajator(beneficiar), insa intre conventiile civile si contractele individuale de munca exista si o serie de deosebiri fundamentale: conventiile civile nu confera calitatea de salariat prestatorului, cu toate consecintele ce decurg de aici : nu beneficiaza de salariu, ci de pret (remuneratie); activitatea desfasurata nu constituie vechime in munca si nici stagiu de cotizare; subordonarea prestatorului este minima, iar raspunderea fata de beneficiarul lucrarii este civila si nu disciplinara.
Pe cale de consecinta, este posibil ca intre parti sa se fi urmarit încheierea unui contract de prestari servicii, urmând ca ulterior relatiile dintre acestea sa fie guvernate de elementele specifice ale unui contract de cesiune de drepturi de autor sau poate chiar ale unui contract individual de munca.
Legea impune angajatorului obligatia de a încheia in forma scrisa contractul individual de munca, nerespectarea acestei obligatii constituind contraventie, care se sanctioneaza cu amenda, potrivit art.276 alin.1 lit. e din Codul muncii.
Forma scrisa, desi are o însemnatate incontestabila pentru concretizarea vointei partilor, precizarea drepturilor si a obligatiilor reciproce si dovedirea continutului real al raporturilor juridice, nu constituie o conditie de validitate, ci una de proba, fiind reglementata îndeosebi in interesul salariatului pentru a-i asigura un mijloc de proba sigur si usor de administrat.
Insa dovedirea raporturilor juridice intre parti in cazul inexistentei unui contract individul de munca incumba îndeosebi salariatului care are in ?aceasta un anumit interes si care trebuie sa dovedeasca împrejurarea ca s-au nascut raporturile juridice specifice de munca, ca drepturile banesti primite imbraca forma salariului, care era trecut in evidentele contabile ale paratei, iar functia pe care a ocupat-o exista in cadrul societatii intimate in organigrama sa sau in statele de functii, sau chiar daca aceasta nu era mentionata, sa existe o recunoastere din partea paratei in sensul existentei si exercitarii acesteia.
Intr-o asemenea situatie, chiar daca probele nu dovedesc in mod direct existenta contractului individual de munca, ar putea fi de natura sa creeze o prezumtie întemeiata ca intre parti s-a încheiat un asemenea contract, existând acordul de vointa al partilor necontestat.
In cazul de fata insa, primul martor audiat de catre instanta in primul ciclu procesual a aratat doar ca, reclamantul a lucrat la parata anterior lunii decembrie 2005, de putina vreme, fapt care contrazice insasi sustinerile acestuia care afirma ca a început sa lucreze pentru parata la începutul acestei luni. Martora a relatat ca acesta se ocupa de supravegherea muncitorilor, de acte, fiind zilnic prezenta la locul de munca pana la momentul la care martora a încetat colaborarea cu parata, in martie 2006. Martora audiata nu a putut preciza ce functie îndeplinea reclamantul si ce salariu negociase cu angajatorul, aratând doar ca nu si-a primit "salariul" pentru munca prestata ca si ceilalti angajati.
Celalalt martor audiat in rejudecare, a mentionat ca nu cunoaste aspecte legate de încheierea sau negocierea unui contract individual de munca intre reclamant si parata ci doar ca, in perioada unei colaborari a martorului cu O, l-a gasit pe reclamant la viitorul sediu al O, implicat in viitoarele proiecte ale paratei". Activitatea pe care o desfasura reclamantul era zilnica, facea acte de administrare sau era sef de santier in privinta viitorului spatiu. Acest martor nu a putut sa furnizeze vreo informatie certa cu privire la functia pe care reclamantul o ocupa, a apreciat doar ca acesta facea acte de administrare sau era sef de santier, ocupându-se de amenajarea cladirii. Nu a putut preciza nici cu ce suma era remunerat reclamantul, stiind doar ca acesta era nemultumit pentru ca nu a fost platit. Subliniem in acest sens aprecierea subiectiva a martorului "impresia noastra a celor care l-am gasit acolo a fost aceea ca lucra pentru un anumit domn I care lucra pentru O".
Ulterior acestor aprecieri, chiar martorul se contrazice, initial afirma ca reclamantul era administrator/sef de santier dupa care spune "parea ca reclamantul avea atributii de gestionar pentru materialele de constructii, am vazut ca mai erau si niste muncitori pe care ii coordona si le dadea materiale."
In consecinta, întrucât elementele definitorii ale unui contract de munca sunt functia, salariul si obligatiile specifice postului, iar acestea nu au fost dovedite prin probele administrate in cauza de catre contestator, prima instanta nu poate retine ca intre reclamant si parata au existat raporturi de munca, din probe instanta neputând stabili nici pe baza unor prezumtii simple cu certitudine ca intre parti s-a dorit încheierea unui contract de munca in cadrul caruia reclamantul urma sa ocupe o functie anume si ca partile au negociat un salariu clar determinat.
Legat de solicitarea reclamantului de a i se plati orele suplimentare, întrucât nu s-a putut dovedi existenta unor raporturi juridice de munca intre parti, prima instanta a apreciat ca in cauza raporturile au fost de ?natura civila imbracate sub forma unui contract de prestari servicii, remunerarea acestuia pentru orele suplimentare nu se mai justifica, întrucât in contractele de prestari servicii pretul aferent prestatiei se stabileste pe baza mai multor factori: timpul destinat realizarii lucrarii, complexitatea muncii, anvergura lucrarilor.
In acest sens, chiar instanta de recurs a dat îndrumari primei instante in sensul de a suplimenta probatoriul pentru a se stabili daca drepturile cerute de catre reclamant au natura juridica a unui salariu sau a altui gen de contraprestatie.
Interogatoriul depus de catre reclamant cu ocazia rejudecarii nu poate fi apreciat ca o marturisire deplina sau ca un început de dovada, in conditiile art.225 C.p.civ., întrucât acesta nu s-a putut corobora cu nici o alta proba administrata in cauza.
Pe de alta parte, cu ocazia suplimentarii probei cu acte, o serie de înscrisuri ca, liste de materiale (filele 5-8 si 12-13), fara a avea vreo semnatura sau stampila pentru a se putea verifica de la cina emana, nu pot fi luate in considerare pentru dovedirea existentei raporturilor de munca, dovedind dimpotriva tot existenta a unui contract de prestari servicii.
Împotriva acestei sentinte a declarat recurs motivat, în termenul legal, recurentul GD, criticând-o pentru nelegalitate si netemeinicie.
Recurentul sustine ca, în fapt, parata nu numai ca nu plateste salariile ci se sustrage de la plata taxelor si impozitelor.
Instanta are dreptul de "a ordona administrarea probelor pe care le considera necesare, chiar daca partile se împotrivesc". Aceasta masura este venita ca instanta sa fie echidistanta fata de parti, asa cum prevad dispozitiile art.129 alin. 4 si 5 din Codul de procedura civila.
De asemenea, tot refuzul nejustificat de a raspunde la interogatoriu ar fi trebuit sa îndrepte instanta catre art. 225 din Codul de procedura civila, fapt care nu a fost aratat.
Din explicatiile martorilor reiese clar ca recurentul avea o activitate ce imbraca o forma administrativa in toata complexitatea ei. Faptul ca detinea acte si întocmea, la rândul sau, situatii si inventare solicitate de catre conducere, arata ca nu oricui i se puteau încredinta valori ce depasesc un miliard, inclusiv toate cheile de Ia cladire.
Prima instanta respinge dreptul la aparare, fara sa motiveze lipsa administrararii probei cu interogatoriul paratului, desi in cazul in care nu s-ar mai putea administra alte probe, instanta va putea considera atitudinea respectiva ca o marturisire deplina.
Conform art. 174 din Codul de procedura civila, daca partea refuza sa raspunda la interogatoriu care s-a propus in dovedirea detinerii sau existentei înscrisului, daca reiese din dovezile administrate ca l-a ascuns sau l-a distrus sau daca dupa ce s-a dovedit detinerea înscrisului, nu-l infatiseaza la cererea instantei, aceasta va putea socoti ca dovedite pretentiile partii care a cerut infatisarea, cu privire la cuprinsul acestui înscris.
Asa cum rezulta din toate documentele depuse la dosar si din declaratia martorilor, reclamantul arata ca a lucrat la O din 2 decembrie 2005 pana in luna iunie 2006.
Serviciul a fost zilnic si a lucrat intre 12 si 14 ore pe zi, inclusiv sâmbata si duminica. Cu privire la salariul lunar, acesta a fost stabilit la suma de 200 Euro (aproximativ 7.000.000 lei vechi la cursul de schimb).
Referitor la postul pe care l-a ocupat de administrator, fisa postului pe care a semnat-o a ramas la dosar. Având in vedere ca interviurile nu sunt publice si au un caracter individual vizând in mod special aptitudinile si compatibilitatea noului angajat cu viitorul loc de munca, negocierea salariului, sporurilor, primelor, concediilor, inclusiv pastrarea confidentialitatii, este normal ca martorii, cat si reclamantul sa nu aiba cunostinta despre drepturile negociate de terti cu ?angajatorul. Totusi, s-a aflat "unii de altii" cu privire la salariul oferit de angajator cu ocazia neplatii angajatorului. De altfel, angajatorii fac cunoscute obligatiile fata de acestia parcurgând toate etapele angajarii: oferta, primul interviu, al doilea interviu, proba practica, întrebari, fisa postului, proba de lucru intre 30 si 60 zile, contractul, negocierea salariului si a altor drepturi.
Analizând întregul material probator administrat în cauza, prin prisma criticilor formulate în cererea de recurs, conform dispozitiilor art. 3041 din Codul de procedura civila, Curtea constata ca formulat de recurent este fondat, pentru considerentele ce urmeaza a fi expuse în continuare:
Potrivit art. 10 din Codul muncii, contractul individual de munca este contractul în temeiul caruia o persoana fizica, denumita salariat, se obliga sa presteze munca pentru si sub autoritatea unui angajator, în schimbul unei remuneratii. Având în vedere ca munca se presteaza în cadrul unor raporturi juridice diverse, de drept civil, de drept comercial etc., de esenta raportului de munca sunt subordonarea salariatului fata de angajator, ceea ce implica dreptul angajatorului de a da salariatului ordine si dispozitii executorii si de a controla munca salariatului sau, precum si dreptul salariatului la un salariu.
In baza art.16 din Codul muncii, se instituie obligatia angajatorului de a încheia contractul individual de munca in forma scrisa, dar in cazul in care nu a fost îndeplinita aceasta obligatie, partile pot face dovada prevederilor contractuale si a prestatiilor efectuate, prin orice alt mijloc de proba.
Prin proba testimoniala administrata, s-a dovedit faptul ca intre parti au existat raporturi de munca.
Martorul 1 a aratat ca reclamantul a lucrat la parata in perioada decembrie 2005 - martie 2006, ocupându-se de supravegherea muncitorilor, de acte, fiind zilnic prezent la locul de munca. Acest martor nu a putut preciza ce functie îndeplinea reclamantul si ce salariu negociase cu angajatorul, aratând doar ca nu si-a primit "salariul" pentru munca prestata ca si ceilalti angajati.
Martorul 2 a mentionat ca nu cunoaste aspecte legate de încheierea sau negocierea unui contract individual de munca intre reclamant si parata ci doar ca, in perioada unei colaborari a martorului cu O, l-a gasit pe reclamant la viitorul sediu al O, implicat in viitoarele proiecte ale paratei". Activitatea pe care o desfasura reclamantul era zilnica, intre 6 si 10 ore, inclusiv sambata, dar si duminica, o jumatate de zi, in perioada aprilie-iunie 2006, facea acte de administrare sau era sef de santier in privinta viitorului spatiu, ocupându-se de amenajarea cladirii. Nu a putut preciza nici cu ce suma era remunerat reclamantul, stiind doar ca acesta era nemultumit pentru ca nu a fost platit.
Martorul 2 afirma ca reclamantul era administrator/sef de santier dupa care precizeaza ca "parea ca reclamantul avea atributii de gestionar pentru materialele de constructii, am vazut ca mai erau si niste muncitori pe care ii coordona si le dadea materiale." Aceasta nu reprezinta insa o contradictie, asa cum a retinut prima instanta, dimpotriva, este vorba de activitati complementare in domeniul constructiilor civile.
Declaratiile martorilor nu au fost combatute in nici un fel de intimata.
Asa cum aratam anterior, de esenta raportului de munca sunt subordonarea salariatului fata de angajator, ceea ce implica dreptul angajatorului de a da salariatului ordine si dispozitii executorii si de a controla munca salariatului sau, precum si dreptul salariatului la un salariu.
Din declaratiile martorilor reiese ca recurentul lucra intre 6 si 10 ore pe zi, si sambata, dar si duminica, o jumatate de zi, in folosul intimatei.
Totodata, martorii arata ca recurentul se plângea ca nu isi primeste salariul, iar o suma in jur de 700 RON lunar (cat reprezentau 200 de euro) este rezonabila in raport de activitatea desfasurata si profilul postului.
Depozitiile martorilor nu sunt contradictorii, chiar daca sunt incomplete si contrazic uneori chiar sustinerile reclamantului, insa acestea se coroboreaza in sensul aratat.
In plus, interogatoriul depus de catre reclamant cu ocazia rejudecarii poate fi apreciat ca o marturisire deplina sau ca un început de dovada, in conditiile art.225 C.p.civ., cel putin in ceea ce priveste perioada lucrata - 01.12.2005-10.06.2006, a se vedea întrebarile 26,29,30 - fila 22 dosar rejudecare.
Totodata, interogatoriul este in masura sa probeze ca activitatea reclamantului putea fi efectuata numai in cadrul unui raport de munca, prin multitudinea sarcinilor de serviciu.
Pentru aceste considerente, Curtea, în baza art. 304 pct. 9 si art. 312 din Codul de procedura civila, va admite recursul va modifica in tot sentinta recurata, in sensul ca va admite in parte cererea, astfel cum a fost precizata.
Va constata ca intre reclamant, in calitate de salariat, si parata, in calitate de angajator, a intervenit un raport de munca pe perioada 01.12.2005-10.06.2006, confirmata de martorii audiati, salariatul fiind angajat pe postul de muncitor, cu un salariu de 200 euro, in echivalent lei.
În aplicarea art. 1 din Decretul nr. 92/1976, fata de natura salariala a sumei, pentru care angajatorul urmeaza a retine si vira contributiile catre fondurile de asigurari sociale de stat, va obliga parata sa faca mentiunile corespunzatoare acestui raport de munca, in carnetul de munca al reclamantului.
Va obliga parata sa plateasca reclamantului drepturile salariale in cuantum de 1264 euro, in echivalent in lei la data platii, reprezentând cuantumul calculat la un salariu de 200 euro, pe perioada 01.12.2005-10.06.2006.
Va obliga parata sa plateasca reclamantului daune morale in cuantum de 500 euro, in echivalent lei la data platii. S-au dovedit existenta unei fapte ilicite a angajatorului, aceea de a nu ii plati recurentului salariul, de natura a prejudicia de ordin moral angajatul. Valorile morale ale angajatului au fost lezate tocmai prin atitudinea angajatorului, respectiv prin consecintele rezultate neplata salariului, care l-au pus pe recurent intr-o stare de subzistenta, angajatorul actionand cu vinovatie, fiind constient de atitudinea sa si de consecintele negative rezultate pentru angajat.
Va respinge restul pretentiilor, ca neîntemeiate, nedovedindu-se efectuarea de ore suplimentare de catre recurent si nici vreun prejudiciu de 1000 de euro, probabil recurentul confundând "daunele interese" cu daunele morale.
Dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6.1 din Conventia europeana a drepturilor omului si libertatilor fundamentale, include, printre altele, dreptul partilor de a prezenta observatiile pe care le considera pertinente pentru cauza lor. Întrucât Conventia nu are drept scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete si efective (Hotarârea Artico împotriva Italiei, din 13 mai 1980, seria A, nr. 37, p. 16, paragraful 33), acest drept nu poate fi considerat efectiv decât daca aceste observatii sunt în mod real "ascultate", adica în mod corect examinate de catre instanta sesizata. Altfel spus, art. 6 implica mai ales în sarcina "instantei" obligatia de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor si al elementelor de proba ale partilor, cel putin pentru a le aprecia pertinenta [Hotarârea Perez împotriva Frantei (GC), cererea nr. 47.287/99, paragraful 80, CEDH 2004-I, si Hotarârea Van der Hurk împotriva Olandei, din 19 aprilie 1994, seria A, nr. 288, p. 19, paragraful 59].
Obligatia pe care o impune art. 6 paragraful 1 instantelor nationale de a-si motiva deciziile nu presupune existenta unui raspuns detaliat la fiecare argument (Hotarârea Perez, paragraful 81; Hotarârea Van der Hurk, p. 20, paragraful 61; Hotarârea Ruiz Torija, paragraful 29; a se vedea, de asemenea, Decizia Jahnke si Lenoble împotriva Frantei, cererea nr. 40.490/98, CEDH 2000-IX).

FacebookMySpaceTwitter

Contact Rapid



Va multumesc pentru increderea acordata.