"nimeni nu e mai presus de lege"

Capitolul I

Dispoziţii generale


Obiectul Codului civil


Art.1 – Dispoziţiile prezentului cod reglementează raporturile patrimoniale şi nepatrimoniale dintre persoane, ca subiecte de drept civil.


Conţinutul Codului civil

Art.2 – Prezentul cod este alcătuit dintr-un ansamblu de reguli care constituie dreptul comun pentru toate domeniile la care se referă litera sau spiritul dispoziţiilor sale.

 


Aplicarea generală a Codului civil


Art.3 – (1) Dispoziţiile prezentului cod se aplică şi raporturilor dintre profesionişti, precum şi raporturilor dintre aceştia şi orice alte subiecte de drept civil.

(2) Sunt consideraţi profesionişti toţi cei care exploatează o întreprindere.

(3) Constituie exploatarea unei întreprinderi exercitarea sistematică, de către una sau mai multe persoane, a unei activităţi organizate ce constă în producerea, administrarea ori înstrăinarea de bunuri sau în prestarea de servicii, indiferent dacă are sau nu ca scop obţinerea de profit.


Aplicarea prioritară a tratatelor internaţionale privind drepturile omului


Art.4 – În materiile reglementate de prezentul cod, dispoziţiile privind drepturile şi libertăţile persoanelor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Constituţia, Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte.

(2) Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi prezentul cod, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care prezentul cod conţine dispoziţii mai favorabile.


Aplicarea prioritară a dreptului comunitar


Art.5 – În materiile reglementate de prezentul cod, normele dreptului comunitar se aplică în mod prioritar, indiferent de calitatea sau statutul părţilor.

Capitolul II

Aplicarea legii civile


Aplicarea în timp a legii civile


Art.6 – Legea civilă este aplicabilă cât timp este în vigoare. Ea nu are putere retroactivă.

Teritorialitatea legii civile


Art.7 – (1) Actele normative adoptate de autorităţile şi instituţiile publice centrale se aplică pe întreg teritoriul ţării, afară de cazul în care se prevede altfel.

(2) Actele normative adoptate, în condiţiile legii, de autorităţile şi instituţiile administraţiei publice locale se aplică numai în raza lor de competenţă teritorială.

Extrateritorialitatea legii civile


Art.8 – În cazul raporturilor juridice cu element de extraneitate, determinarea legii civile aplicabile se face ţinându-se seama de normele de drept internaţional privat cuprinse în Cartea VII din prezentul cod.

Capitolul III

Interpretarea şi efectele legii civile


Interpretarea legii


Art.9 – (1) Cel care a adoptat norma civilă este competent să facă şi interpretarea ei oficială.

(2) Norma interpretativă produce efecte numai pentru viitor.

(3) Interpretarea legii de către instanţă se face numai în scopul aplicării ei în cazul dedus judecăţii.


Uzanţele şi principiile generale

Art.10 – (1) În cazurile neprevăzute de lege, se aplică uzanţele, iar în lipsa acestora, dispoziţiile legale privitoare la situaţii juridice asemănătoare sau, după caz, principiile generale ale dreptului civil.

(2) În materiile reglementate prin lege, uzanţele produc efecte numai în măsura în care sunt recunoscute ori admise în mod expres de lege.

(3) Uzanţele publicate în culegeri elaborate de către entităţile competente în domeniu se prezumă că există, până la proba contrară.

(4) În sensul prezentului cod, prin uzanţe se înţelege obiceiul locului şi uzurile profesionale.


Aplicarea unor categorii de legi


Art.11 – (1) Legile care derogă de la o dispoziţie generală, care restrâng exerciţiul unor drepturi civile sau care prevăd sancţiuni civile se aplică numai în cazurile anume arătate.

(2) Nu se poate deroga prin convenţii sau acte juridice unilaterale de la legile care interesează ordinea publică sau de la bunele moravuri.


Libera circulaţie a bunurilor


Art.12 – (1) Oricine poate dispune liber de bunurile sale, dacă nu este oprit în mod expres de lege.

(2) Nimeni nu poate însă dispune cu titlu gratuit dacă este insolvabil.


Buna-credinţă


Art.13 – (1) Persoanele fizice şi persoanele juridice participante la raporturile juridice civile trebuie să îşi exercite drepturile şi să îşi execute obligaţiile cu bună-credinţă, în acord cu ordinea publică şi bunele moravuri.

(2) Buna-credinţă se prezumă până la proba contrară.


Abuzul de drept


Art.14 – Niciun drept nu poate fi exercitat în scopul de a vătăma sau păgubi pe altul ori, după caz, într-un mod excesiv şi nerezonabil, contrar bunei-credinţe.


Vinovăţia


Art.15 – (1) Dacă prin lege nu se prevede altfel, persoana răspunde numai pentru faptele sale săvârşite cu intenţie sau din culpă.

(2) Fapta este săvârşită cu intenţie când autorul prevede rezultatul faptei sale şi fie urmăreşte producerea lui prin intermediul faptei, fie, deşi nu o urmăreşte, acceptă posibilitatea producerii acestui rezultat.

(3) Fapta este săvârşită din culpă când autorul fie prevede rezultatul faptei sale, dar nu îl acceptă, socotind fără temei că nu se va produce, fie nu prevede rezultatul faptei, deşi trebuia să îl prevadă. Culpa este gravă atunci când autorul a acţionat cu o neglijenţă sau imprudenţă pe care nici persoana cea mai lipsită de dibăcie nu ar fi manifestat-o faţă de propriile interese.

(4) Atunci când legea condiţionează efectele juridice ale unei fapte de săvârşirea sa din culpă, condiţia este îndeplinită şi dacă fapta a fost săvârşită cu intenţie.


Eroarea comună şi invincibilă


Art.16 – (1) Nimeni nu poate conferi altuia mai multe drepturi decât are el însuşi.

(2) Cu toate acestea, când cineva, împărtăşind o credinţă comună şi invincibilă, a considerat că o persoană are un anumit drept sau o anumită calitate juridică, instanţa judecătorească, ţinând seama de împrejurări, va putea hotărî că actul încheiat în această stare va produce, faţă de cel aflat în eroare, aceleaşi efecte ca şi când ar fi valabil, afară de cazul în care desfiinţarea lui nu i-ar cauza nici un prejudiciu.

(3) Eroarea comună şi invincibilă nu se prezumă.

(4) Dispoziţiile prezentului articol nu sunt aplicabile în materie de carte funciară şi nici în alte materii în care legea reglementează un sistem de publicitate.

Capitolul IV

Publicitatea drepturilor, a actelor şi a faptelor juridice


Obiectul publicităţii


Art.17 – (1) Drepturile, actele şi faptele privitoare la starea şi capacitatea persoanelor, cele în legătură cu bunurile care aparţin acestora, precum şi orice alte raporturi juridice sunt supuse publicităţii în cazurile anume prevăzute de lege.

(2) Publicitatea se realizează prin cartea funciară, Arhiva Electronică de Garanţii Reale Mobiliare, denumită în continuare arhivă, registrul comerţului, precum şi prin alte forme de publicitate prevăzute de lege.


Condiţii de publicitate


Art.18 – (1) Procedura şi condiţiile de publicitate se stabilesc prin lege.

(2) Îndeplinirea formalităţii de publicitate poate fi cerută de orice persoană, chiar dacă este lipsită de capacitatea de exerciţiu.

(3) Orice renunţare sau restrângere a dreptului de a îndeplini o formalitate de publicitate, precum şi orice clauză penală sau altă sancţiune stipulată pentru a împiedica exercitarea acestui drept sunt considerate nescrise.

(4) Nimeni nu poate invoca faptul că nu a cunoscut dreptul, actul sau faptul supus publicităţii, dacă formalitatea de publicitate a fost legal îndeplinită.


Efectele publicităţii


Art.19 – (1) Publicitatea asigură opozabilitatea dreptului, actului sau faptului supus publicităţii, stabileşte rangul acestora şi, dacă legea prevede în mod expres, condiţionează efectele lor juridice.

(2) Între părţi sau succesorii lor, universali ori cu titlu universal, după caz, drepturile, actele sau faptele juridice produc depline efecte, chiar dacă nu au fost îndeplinite formalităţile de publicitate, afară de cazul în care prin lege se dispune altfel.


Alte efecte ale publicităţii


Art.20 – (1) Publicitatea nu validează dreptul, actul sau faptul supus ori admis la publicitate. Cu toate acestea, în cazurile şi condiţiile anume prevăzute de lege, ea poate produce efecte achizitive în favoarea terţilor dobânditori de bună-credinţă.

(2) Publicitatea nu întrerupe cursul prescripţiei extinctive, afară de cazul în care prin lege se dispune altfel.


Prezumţii


Art.21 – (1) Dacă un drept, act sau fapt a fost înscris într-un registru public, se prezumă că el există, cât timp nu a fost radiat sau modificat.

(2) În cazul în care un drept, act sau fapt a fost radiat, se prezumă că, de la data radierii, că el nu există.


Lipsa publicităţii. Sancţiuni


Art.22 – (1) Dacă formalitatea de publicitate nu a fost realizată, iar aceasta nu era prevăzută de lege cu caracter constitutiv, drepturile, actele, faptele sau alte raporturi juridice supuse publicităţii sunt inopozabile terţilor, afară de cazul în care se dovedeşte că aceştia le-au cunoscut pe altă cale.

(2) Atunci când legea prevede că simpla cunoaştere de fapt nu suplineşte lipsa de publicitate, absenţa acesteia poate fi invocată de orice persoană interesată, inclusiv de terţul care a cunoscut, pe altă cale, dreptul, actul, faptul sau raportul juridic supus publicităţii.

(3) În toate cazurile însă, simpla cunoaştere a dreptului, actului, faptului sau raportului juridic nu suplineşte lipsa de publicitate faţă de alte persoane decât terţul care, în fapt, le-a cunoscut.


Concursul dintre formele de publicitate


Art.23 – Dacă un drept, act sau fapt este supus în acelaşi timp unor formalităţi de publicitate diferite, neefectuarea unei cerinţe de publicitate nu este acoperită de îndeplinirea alteia.


Consultarea registrelor publice


Art.24 – Orice persoană, chiar fără a justifica un interes, poate, în condiţiile legii, să consulte registrele publice privitoare la un drept, act, fapt sau o anumită situaţie juridică şi să obţină extrase sau copii certificate de pe acestea, cu plata taxelor legale.


CARTEA I
Despre persoane

TITLUL I
Dispoziţii generale


Subiectele de drept civil


Art.25 – (1) Subiectele de drept civil sunt persoanele fizice şi persoanele juridice.

(2) Persoana fizică este omul, privit individual, ca titular de drepturi şi de obligaţii civile.

(3) Persoana juridică este orice formă de organizare care, întrunind condiţiile cerute de lege, este titulară de drepturi şi de obligaţii civile.


Recunoaşterea drepturilor civile


Art.26 – Drepturile civile ale persoanelor fizice şi ale persoanelor juridice sunt ocrotite şi garantate de lege.


Cetăţenii străini şi apatrizii


Art.27 - (1) Cetăţenii străini şi apatrizii sunt asimilaţi, în condiţiile legii, cu cetăţenii români, în ceea ce priveşte drepturile lor civile.

(2) Asimilarea se aplică în mod corespunzător şi persoanelor juridice străine.


Capacitatea civilă


Art.28 – (1) Capacitatea civilă este recunoscută tuturor persoanelor.

(2) Orice persoană are capacitate de folosinţă şi, în afară de cazurile prevăzute de lege, capacitate de exerciţiu.


Limitele capacităţii civile


Art.29 – (1) Nimeni nu poate fi îngrădit în capacitatea de folosinţă sau lipsit, în tot sau în parte, de capacitatea de exerciţiu, decât în cazurile şi condiţiile prevăzute expres de lege.

(2) Nimeni nu poate renunţa, în tot sau în parte, la capacitatea de folosinţă sau la capacitatea de exerciţiu.


Egalitatea în faţa legii civile


Art.30 – Rasa, culoarea, naţionalitatea, originea etnică, limba, religia, vârsta, sexul sau orientarea sexuală, opinia, convingerile personale, apartenenţa politică, sindicală, la o categorie socială ori la o categorie defavorizată, averea, originea socială, gradul de cultură, precum şi orice altă situaţie similară, nu au nici o influenţă asupra capacităţii civile.


Patrimoniul


Art.31 – (1) Orice persoană fizică sau persoană juridică este titulară a unui patrimoniu.

(2) Acesta poate face obiectul unei diviziuni sau afectaţiuni, însă numai în cazurile şi condiţiile prevăzute de lege. Atunci când o asemenea diviziune sau afectaţiune există, transferul drepturilor şi obligaţiilor dintr-o masă patrimonială în alta se face cu respectarea condiţiilor prevăzute de lege şi fără a prejudicia drepturile creditorilor asupra fiecărei mase patrimoniale.

(3) În toate cazurile prevăzute la alin. (2), transferul drepturilor şi obligaţiilor dintr-o masă patrimonială în alta nu constituie o înstrăinare.


Patrimoniul de afectaţiune


Art.32 – Sunt patrimonii de afectaţiune masele patrimoniale fiduciare, constituite potrivit dispoziţiilor Titlului IV al Cărţii III, cele afectate exercitării unei profesii autorizate, precum şi alte patrimonii astfel determinate de lege.


Patrimoniul profesional individual


Art.33 – (1) Constituirea masei patrimoniale afectate exercitării în mod individual a unei profesii autorizate se stabileşte prin actul încheiat de titular, cu respectarea condiţiilor de formă şi de publicitate prevăzute de lege.

(2) Dispoziţiile alin.(1) se aplică în mod corespunzător şi în cazul măririi, micşorării sau lichidării patrimoniului profesional individual.


TITLUL II
Persoana fizică


Capitolul I

Capacitatea civilă a persoanei fizice


Secţiunea 1

Capacitatea de folosinţă


Noţiune


Art.34 – Capacitatea de folosinţă este aptitudinea persoanei de a avea drepturi şi obligaţii civile.


Durata capacităţii de folosinţă

Art.35 – Capacitatea de folosinţă începe la naşterea persoanei şi încetează odată cu moartea acesteia.


Drepturile copilului conceput


Art.36 – Drepturile copilului sunt recunoscute de la concepţiune, însă numai dacă el se naşte viabil. Dispoziţiile art.427 referitoare la timpul legal al concepţiunii sunt aplicabile.


Secţiunea a 2-a
Capacitatea de exerciţiu

Noţiune


Art.37 – Capacitatea de exerciţiu este aptitudinea persoanei de a încheia singură acte juridice civile.


Începutul capacităţii de exerciţiu

Art.38 – (1) Capacitatea de exerciţiu deplină începe la data când persoana devine majoră.
(2) Persoana devine majoră la împlinirea vârstei de 18 ani.

Situaţia minorului căsătorit

Art.39 – (1) Minorul dobândeşte, prin căsătorie, capacitatea deplină de exerciţiu.
(2) În cazul în care căsătoria este anulată, minorul care a fost de bună-credinţă la încheierea căsătoriei păstrează capacitatea deplină de exerciţiu.

Capacitatea de exerciţiu anticipată

Art.40 – Pentru motive temeinice, instanţa tutelară poate recunoaşte minorului care a împlinit vârsta de 16 ani capacitatea deplină de exerciţiu. În acest scop, vor fi ascultaţi şi părinţii sau tutorele minorului, luându-se, când este cazul, şi avizul consiliului de familie.

Capacitatea de exerciţiu restrânsă

Art.41 – (1) Minorul care a împlinit vârsta de 14 ani are capacitatea de exerciţiu restrânsă.
(2) Actele juridice ale minorului cu capacitate de exerciţiu restrânsă se încheie de către acesta, cu încuviinţarea părinţilor sau, după caz, a tutorelui, iar în cazurile prevăzute de lege, şi cu autorizarea instanţei tutelare. Încuviinţarea sau autorizarea poate fi dată, cel mai târziu, în momentul încheierii actului.
(3) Cu toate acestea, minorul cu capacitate de exerciţiu restrânsă poate face singur acte de conservare, acte de administrare care nu îl prejudiciază, precum şi acte de dispoziţie de mică valoare, cu caracter curent şi care se execută la data încheierii lor.

Actele minorului care a împlinit 15 ani

Art.42 – (1) Minorul care a împlinit 15 ani poate să încheie acte juridice referitoare la munca, la îndeletnicirile artistice sau sportive ori la profesia sa, cu încuviinţarea părinţilor sau a tutorelui, precum şi cu respectarea dispoziţiilor legii speciale, dacă este cazul.
(2) În acest caz, minorul exercită singur drepturile şi execută tot astfel obligaţiile izvorâte din aceste acte şi poate dispune singur de veniturile dobândite.

Lipsa capacităţii de exerciţiu


Art.43 – (1) În afara altor cazuri prevăzute de lege, nu au capacitate de exerciţiu:

minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani;
interzisul judecătoresc.
(2) Pentru cei care nu au capacitate de exerciţiu, actele juridice se încheie, în numele acestora, de reprezentanţii lor legali, în condiţiile prevăzute de lege.

(3) Cu toate acestea, persoana lipsită de capacitatea de exerciţiu poate încheia singură actele anume prevăzute de lege, actele de conservare, precum şi actele de dispoziţie de mică valoare, cu caracter curent şi care se execută la momentul încheierii lor.

(4) Actele care pot fi încheiate singur de către minor pot fi făcute şi de reprezentantul său legal, afară de cazul în care legea ar dispune altfel sau natura actului nu i-ar permite acest lucru.

Sancţiunea

Art.44 – Actele făcute de persoana lipsită de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă, altele decât cele prevăzute la art.41 alin.(3) şi la art.43 alin.(3), precum şi actele făcute de tutore fără autorizarea instanţei tutelare, atunci când această autorizare este cerută de lege, sunt lovite de nulitate relativă, chiar fără dovedirea unui prejudiciu.

Frauda comisă de incapabil

Art.45 – Nulitatea relativă nu este înlăturată de simpla declaraţie a celui lipsit de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă că este capabil să contracteze. Dacă însă a folosit manopere dolosive, instanţa, la cererea părţii induse în eroare, poate considera valabil contractul atunci când apreciază că aceasta ar constitui o sancţiune adecvată.

Regimul nulităţii


Art.46 – (1) Cel lipsit de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă poate invoca şi singur, în apărare, nulitatea actului pentru incapacitatea sa rezultată din minoritate ori din punerea sub interdicţie judecătorească.

(2) Persoanele capabile de a contracta nu pot opune minorului sau celui pus sub interdicţie judecătorească incapacitatea acestuia.

(3) Acţiunea în anulare poate fi exercitată de reprezentantul legal, de minorul care a împlinit 14 ani, precum şi de ocrotitorul legal.

(4) Atunci când actul s-a încheiat fără autorizarea instanţei tutelare, necesară potrivit legii, aceasta va sesiza procurorul în vederea exercitării acţiunii în anulare.


Limitele obligaţiei de restituire

Art.47 – Persoana lipsită de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă nu este obligată la restituire, decât în limita folosului realizat. Dispoziţiile art.1638-1652 se aplică în mod corespunzător.


Confirmarea actului anulabil


Art.48 – Minorul devenit major poate confirma actul făcut singur în timpul minorităţii, atunci când el trebuia să fie reprezentat sau asistat. După descărcarea tutorelui, el poate, de asemenea, să confirme actul făcut de tutorele său fără respectarea tuturor formalităţilor cerute pentru încheierea lui valabilă. În timpul minorităţii, confirmarea actului anulabil se poate face numai în condiţiile art.1268-1269.

Secţiunea a 3-a

Declararea judecătorească a morţii


Cazul general


Art.49 – (1) În cazul în care o persoană este dispărută şi există indicii că a încetat din viaţă, aceasta poate fi declarată moartă prin hotărâre judecătorească, la cererea oricărei persoane interesate, dacă au trecut cel puţin patru ani de la data primirii ultimelor ştiri din care rezultă că era în viaţă.

(2) Dacă data primirii ultimelor ştiri despre cel dispărut nu se poate stabili cu exactitate, termenul prevăzut în alin.(1) se socoteşte de la sfârşitul lunii în care s-au primit ultimele ştiri, iar în cazul în care nu se poate stabili nici luna, de la sfârşitul anului calendaristic.


Cazuri speciale

Art.50 – (1) Cel dispărut în împrejurări deosebite, cum sunt inundaţiile, cutremurul, catastrofa de cale ferată ori aeriană, naufragiul, în cursul unor fapte de război sau într-o altă împrejurare asemănătoare, ce îndreptăţeşte a se presupune decesul, poate fi declarat mort, dacă au trecut cel puţin şase luni de la data împrejurării în care a avut loc dispariţia.

(2) Dacă ziua în care a intervenit împrejurarea când a avut loc dispariţia nu poate fi stabilită, sunt aplicabile, în mod corespunzător, dispoziţiile art.49 alin.(2).

(3) Atunci când este sigur că decesul s-a produs, deşi cadavrul nu poate fi găsit sau identificat, moartea poate fi declarată prin hotărâre judecătorească fără a se aştepta împlinirea vreunui termen de la dispariţie.


Procedura de declarare a morţii


Art.51 – Soluţionarea cererii de declarare a morţii se face potrivit dispoziţiilor Codului de procedură civilă.


Data prezumată a morţii celui dispărut


Art.52 – (1) Cel declarat mort este socotit că a încetat din viaţă la data pe care hotărârea rămasă definitivă a stabilit-o ca fiind aceea a morţii. Dacă hotărârea nu arată şi ora morţii, se socoteşte că cel declarat mort a încetat din viaţă în ultima oră a zilei stabilite ca fiind aceea a morţii.

(2) În lipsa unor indicii îndestulătoare, se va stabili că cel declarat mort a încetat din viaţă în ultima oră a celei din urmă zile a termenului prevăzut de art.49 sau art.50, după caz.

(3) Instanţa judecătorească poate rectifica data morţii stabilită potrivit dispoziţiilor alin.(1) şi (2), dacă se dovedeşte că nu era posibil ca persoana declarată moartă să fi decedat la acea dată. În acest caz, data morţii este cea stabilită prin hotărârea de rectificare.


Prezumţie


Art.53 – Cel dispărut este socotit a fi în viaţă, dacă nu a intervenit o hotărâre declarativă de moarte rămasă definitivă.


Anularea hotărârii de declarare a morţii

Art.54 – (1) Dacă cel declarat mort este în viaţă se poate cere, oricând, anularea hotărârii prin care s-a declarat moartea.

(2) Cel care a fost declarat mort poate cere, după anularea hotărârii declarative de moarte, înapoierea bunurilor sale în natură, iar dacă aceasta nu este cu putinţă, restituirea lor prin echivalent. Cu toate acestea, dobânditorul cu titlu oneros nu este obligat să le înapoieze decât dacă, sub rezerva dispoziţiilor în materie de carte funciară, se va face dovada că la data dobândirii ştia ori trebuia să ştie că persoana declarată moartă este în viaţă.


Descoperirea certificatului de deces


Art.55 - Orice persoană interesată poate cere oricând anularea hotărârii declarative de moarte, în cazul în care se descoperă certificatul de deces al celui declarat mort.


Plata făcută moştenitorilor aparenţi


Art.56 – Plata făcută moştenitorilor legali sau legatarilor unei persoane, care reapare ulterior hotărârii declarative de moarte, este valabilă şi liberatorie, dacă a fost făcută înainte de radierea din registrul de stare civilă a menţiunii privitoare la deces, cu excepţia cazului în care cel care a făcut plata a cunoscut faptul că persoana declarată moartă este în viaţă.


Drepturile moştenitorului aparent


Art.57 – Moştenitorul aparent care află că persoana care a fost declarată decedată prin hotărâre judecătorească este în viaţă păstrează posesia bunurilor şi dobândeşte fructele acestora, cât timp cel reapărut nu solicită restituirea lor.


CAPITOLUL II
Respectul fiinţei umane şi al drepturilor ei inerente


Secţiunea 1
Dispoziţii comune


Drepturile personalităţii


Art.58 – (1) Orice persoană are dreptul la viaţă, la sănătate, la integritate fizică şi psihică, la onoare şi reputaţie, precum şi la respectarea vieţii sale private.
(2) Aceste drepturi sunt incesibile.


Atributele de identificare


Art.59 – De asemenea, orice persoană are dreptul la nume, la domiciliu, la reşedinţă, precum şi la o anumită stare civilă, dobândite în condiţiile legii.


Dreptul de a dispune de sine însuşi


Art.60 – Persoana fizică are dreptul să dispună de sine însăşi, dacă nu încalcă drepturile şi libertăţile altora, ordinea publică sau bunele moravuri.

Secţiunea a 2-a

Drepturile la viaţă, la sănătate şi la integritate ale persoanei fizice


Garantarea drepturilor inerente fiinţei umane


Art.61 – (1) Viaţa, sănătatea şi integritatea fizică şi psihică a oricărei persoane sunt garantate şi ocrotite în mod egal de lege.

(2) Interesul şi binele fiinţei umane trebuie să primeze asupra interesului unic al societăţii sau al ştiinţei.


Interzicerea practicii eugenice


Art.62 – (1) Nimeni nu poate aduce atingere speciei umane.

(2) Este interzisă orice practică eugenică prin care se tinde la organizarea selecţiei persoanelor.


Intervenţiile asupra caracterelor genetice

Art.63 – (1) Sunt interzise orice intervenţii medicale asupra caracterelor genetice având drept scop modificarea descendenţei persoanei, cu excepţia celor care privesc prevenirea şi tratamentul maladiilor genetice.
(2) Este interzisă orice intervenţie având drept scop crearea unei fiinţe umane genetic identice unei alte fiinţe umane vii sau moarte, precum şi crearea de embrioni umani în scopuri de cercetare.

(3) Utilizarea tehnicilor de procreaţie asistată medical nu este admisă pentru alegerea sexului viitorului copil decât în scopul evitării unei boli ereditare grave legate de sexul acestuia.


Inviolabilitatea corpului uman

Art.64 – (1) Corpul uman este inviolabil.

(2) Orice persoană are dreptul la integritatea sa fizică şi psihică. Nu se poate aduce atingere integrităţii fiinţei umane, decât în caz de necesitate terapeutică şi numai în acest scop.
Examenul caracteristicilor genetice

Art.65 – (1) Examenul caracteristicilor genetice ale unei persoane nu poate fi întreprins decât în scopuri medicale sau de cercetare ştiinţifică, efectuate în condiţiile legii.

(2) Identificarea unei persoane pe baza amprentelor sale genetice nu poate fi efectuată decât în cadrul unei proceduri judiciare civile sau penale, după caz, sau în scopuri medicale ori de cercetare ştiinţifică, efectuate în condiţiile legii.

Interzicerea unor acte patrimoniale

Art.66 – Orice acte care au ca obiect conferirea unei valori patrimoniale corpului uman, elementelor sau produselor sale sunt lovite de nulitate absolută, cu excepţia cazurilor expres prevăzute de lege.

Intervenţiile asupra unei persoane majore. Condiţii
Art.67 – (1) Nicio persoană nu poate fi supusă experienţelor, testelor, prelevărilor, tratamentelor sau altor intervenţii în scop terapeutic sau în scop de cercetare ştiinţifică, decât după ce aceasta şi-a dat consimţământul în scris, în mod liber şi în cunoştinţă de cauză, şi numai dacă nu i se aduce atingere vieţii sau integrităţii sale fizice şi psihice.

(2) Persoana în cauză trebuie să fie în prealabil şi în mod corespunzător informată cu privire la scopul, natura, consecinţele şi riscurile intervenţiei medicale.

(3) Până în momentul intervenţiei medicale consimţământul poate fi revocat oricând, chiar şi verbal, dacă, după împrejurări, revocarea scrisă nu era cu putinţă.

(4) Cel care a suferit daune nejustificate în urma unei intervenţii are dreptul la o reparaţie echitabilă care să compenseze pierderile sau constrângerile fizice şi psihice suferite. Indemnizaţia se stabileşte de comun acord, iar în lipsă, de către instanţa judecătorească.

Consimţământul exprimat anterior intervenţiei medicale
Art.68 – În cazurile excepţionale, când persoana în cauză nu-şi poate da consimţământul la efectuarea unei intervenţii terapeutice, poate fi luată în considerare, după împrejurări, voinţa anterior exprimată de către aceasta.

Intervenţia medicală făcută în stare de necesitate

Art.69 – (1) În cazul în care este ameninţată grav viaţa, sănătatea sau integritatea unei persoane aflate în imposibilitate de a-şi exprima consimţământul în timp util, aceasta poate fi supusă unor tratamente sau intervenţii în scop terapeutic, cu condiţia ca ele să fie efectuate în beneficiul său direct.

(2) Cu toate acestea, este interzisă folosirea de tratamente, intervenţii sau tehnici neomologate ori ale căror consecinţe ar fi intolerabile pentru persoana în cauză, după caz.
Intervenţiile în scop terapeutic asupra unui minor

Art.70 – (1) Intervenţiile în scop terapeutic asupra minorului care nu a împlinit vârsta de 14 ani sau asupra unei persoane lipsite de discernământ din cauza unui handicap, unei tulburări mintale grave sau dintr-un alt motiv similar se pot efectua numai cu consimţământul reprezentantului, al ocrotitorului legal sau, după caz, al mandatarului ori curatorului, precum şi cu autorizarea instanţei tutelare dacă intervenţiile respective prezintă un risc serios pentru sănătatea persoanei ori dacă ar putea avea efecte grave şi ireversibile. Dispoziţiile art.67 alin.(2) şi (3) se aplică în mod corespunzător.

(2) Minorul care a împlinit vârsta de 14 ani poate consimţi singur la efectuarea intervenţiilor în scop terapeutic. Cu toate acestea, este necesar şi consimţământul părinţilor sau, după caz, al ocrotitorului legal, precum şi autorizarea instanţei tutelare dacă intervenţia în scop terapeutic prezintă un risc serios pentru sănătatea minorului ori dacă aceasta ar putea avea efecte grave şi ireversibile.

(3) Dacă minorul care a împlinit vârsta de 14 ani refuză să-şi dea consimţământul, intervenţiile nu se pot face decât cu autorizarea prealabilă a instanţei tutelare, în condiţiile art.74, cu excepţia cazurilor urgente în care viaţa sau integritatea fizică a minorului este grav ameninţată, situaţie în care consimţământul părinţilor sau, după caz, al ocrotitorului legal este suficient.


Intervenţiile în scop de cercetare ştiinţifică asupra unui minor

Art.71 – (1) Intervenţiile în scop de cercetare ştiinţifică asupra unui minor sau asupra unei persoane lipsite de discernământ din cauza unui handicap, unei tulburări mintale grave sau dintr-un alt motiv se pot efectua, în condiţiile legii, numai cu consimţământul reprezentantului, al ocrotitorului său legal sau, după caz, al mandatarului ori curatorului. Dispoziţiile art.67 alin.(2) şi (3) se aplică în mod corespunzător.

(2) Refuzul minorului sau al persoanei lipsite de discernământ împiedică efectuarea acestor operaţii.

Condiţiile generale ale intervenţiilor în scop de cercetare ştiinţifică


Art.72 – Intervenţiile în scop de cercetare ştiinţifică pot fi efectuate numai dacă nu există o altă metodă cu efecte comparabile, dacă riscurile pentru persoana în cauză nu sunt disproporţionate în raport cu avantajele posibile ale cercetării şi dacă intervenţia este acceptabilă din punct de vedere ştiinţific şi al eticii medicale.


Condiţiile intervenţiilor în scop de cercetare ştiinţifică asupra unui minor

Art.73 – Intervenţiile în scop de cercetare ştiinţifică asupra unui minor sau asupra unei persoane lipsite de discernământ din cauza unui handicap mintal, unei tulburări mintale grave sau dintr-un alt motiv similar, se pot efectua numai dacă, pe lângă condiţiile prevăzute la art.72 rezultatele previzibile sunt de natură fie să aducă un beneficiu real şi direct sănătăţii sale, fie să contribuie în mod semnificativ şi cu un risc minim pentru persoana în cauză, la dezvoltarea ştiinţei medicale.

Autorizarea instanţei judecătoreşti

Art.74 – (1) Instanţa tutelară va putea autoriza, la cererea persoanei interesate, efectuarea operaţiilor în scop terapeutic sau de cercetare ştiinţifică, dacă persoanele al căror consimţământ este cerut de lege sunt în imposibilitate de a-şi exprima voinţa sau refuză în mod nejustificat să-şi dea acordul.

(2) Instanţa va administra orice probă admisă de lege şi va putea asculta membri ai familiei, rude, afini sau alte persoane, ţinând seama de relaţiile personale şi interesul pe care îl manifestă faţă de cel în cauză.
Prelevarea şi transplantul de la persoanele în viaţă

Art.75 – (1) Prelevarea şi transplantul de organe, ţesuturi şi celule de origine umană de la donatori în viaţă se face numai în cazurile şi condiţiile prevăzute de lege.
(2) Se interzice prelevarea de organe, ţesuturi şi celule de origine umană de la minori, precum şi de la persoanele aflate în viaţă, lipsite de discernământ din cauza unui handicap mintal, unei tulburări mintale grave sau dintr-un alt motiv similar, în afara cazurilor expres prevăzute de lege.

Sesizarea instanţei judecătoreşti
Art.76 – La cererea persoanei interesate, instanţa poate lua toate măsurile necesare pentru a împiedica sau a face să înceteze orice atingere ilicită adusă integrităţii corpului uman, precum şi pentru a dispune repararea, în condiţiile prevăzute art.262-273, a daunelor materiale şi morale suferite.

Secţiunea a 3-a
Respectul vieţii private şi al demnităţii persoanei umane


Dreptul la viaţa privată

Art.77 – (1) Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private.

(2) Nimeni nu poate fi supus vreunor imixtiuni în viaţa intimă, personală sau de familie, nici în domiciliul sau corespondenţa sa, fără să existe consimţământul său ori fără ca legea să permită acest lucru.


Dreptul la demnitate


Art.78 – (1) Orice persoană are dreptul la respectarea demnităţii sale.

(2) Este interzisă orice atingere adusă imaginii, onoarei şi reputaţiei unei persoane, fără consimţământul acesteia sau fără ca legea să permită acest lucru.


Publicitatea vieţii private


Art.79 – (1) Este interzisă utilizarea, în mod public, a înregistrărilor imaginii sau vocii unei persoane, fără acordul acesteia.

(2) Este, de asemenea, interzisă utilizarea, în mod public, a corespondenţei, manuscriselor sau altor documente personale, precum şi a informaţiilor din viaţa privată a unei persoane, fără acordul acesteia, dacă sunt de natură să aducă atingere imaginii sau reputaţiei sale.

(3) Fac excepţie de la prevederile alin. (1) şi (2) cazurile în care utilizarea este permisă prin lege sau când prezintă un interes public justificat.


Atingeri aduse vieţii private sau reputaţiei

Art.80 – Pot fi îndeosebi considerate ca atingeri aduse vieţii private:

a) intrarea fără drept în locuinţă sau luarea din aceasta a oricărui obiect fără acordul celui care o ocupă în mod legal;

b) interceptarea fără drept a unei convorbiri private săvârşite prin orice mijloace tehnice;

c) captarea ori utilizarea imaginii sau a vocii unei persoane, dacă aceasta nu se află într-un loc public;

d) difuzarea de imagini ale persoanei, filmată în propria locuinţă sau în orice alte locuri private, fără acordul acesteia;

e) difuzarea de imagini care prezintă interioare sau aspecte exterioare ale locuinţei private, fără acordul celui care o ocupă în mod legal;

f) ţinerea vieţii private sub observaţie, prin orice mijloace, în afară de cazurile prevăzute expres de lege;

g) difuzarea de ştiri, dezbateri, anchete sau de reportaje scrise sau audiovizuale privind viaţa intimă, personală sau de familie, fără acordul persoanei în cauză;

h) difuzarea de materiale conţinând imagini privind o persoană aflată la tratament în unităţile de asistenţă medicală, precum şi a datelor cu caracter personal privind starea de sănătate, problemele de diagnostic, prognostic, tratament, circumstanţe în legătură cu boala şi cu alte diverse fapte, inclusiv rezultatul autopsiei, fără acordul persoanei în cauză, iar în cazul în care aceasta este decedată, fără acordul familiei sau al persoanelor îndreptăţite;

i) utilizarea numelui, imaginii, vocii sau asemănării cu o altă persoană în alt scop decât informarea legitimă a publicului;

j) difuzarea sau utilizarea corespondenţei, manuscriselor sau a altor documente personale, inclusiv a datelor privind domiciliul, reşedinţa, precum şi numerele de telefon ale unei persoane sau ale membrilor familiei sale, fără acordul persoanei căreia acestea îi aparţin sau care, după caz, are dreptul de a dispune de ele.


Prezumţia de consimţământ


Art.81 – Când însuşi cel la care se referă o informaţie sau un material le pune la dispoziţia unei persoane fizice ori persoane juridice despre care are cunoştinţă că îşi desfăşoară activitatea în domeniul informării publicului, consimţământul pentru utilizarea acestora este prezumat, nefiind necesar un acord scris.


Prelucrarea datelor personale

Art.82 – (1) Orice prelucrare a datelor cu caracter personal, prin mijloace automate sau neautomate, se poate face numai în cazurile şi condiţiile prevăzute de lege.

(2) În sensul prezentului articol, prin date cu caracter personal se înţelege orice informaţie referitoare la o persoană fizică identificată sau, după caz, care poate fi identificată, în mod direct ori indirect, prin referire la un număr de identificare sau la unul ori mai multe elemente specifice identităţii sale fizice, fiziologice, psihice, economice, culturale, sociale sau politice.


Dosarele personale


Art.83 – (1) Nicio persoană, autoritate sau instituţie publică având atribuţii de prelucrare a datelor cu caracter personal nu poate întocmi, deţine sau distruge un dosar privitor la o anumită persoană decât în cazurile şi în condiţiile prevăzute prin lege.

(2) În toate cazurile, ea nu poate aduna şi conserva decât acele informaţii ce corespund scopului pentru care s-a constituit dosarul.


Accesul la dosarul altuia

Art.84 – Nimeni nu are dreptul ca, fără acordul persoanei cu privire la care s-a constituit dosarul sau fără autorizarea prevăzută de lege, să comunice date din acel dosar terţilor şi nici să folosească informaţiile pe care le deţine în alte scopuri decât cele prevăzute în art.83 alin.(2).


Accesul la propriul dosar

Art.85 – (1) Cel care deţine un dosar privind o altă persoană nu îi poate interzice acesteia din urmă accesul la acel dosar decât dacă justifică un interes serios şi legitim.

(2) Accesul la informaţiile cu caracter personal prelucrate sau deţinute de o altă persoană, autoritate sau instituţie publică, după caz, este gratuit.

Dreptul de intervenţie asupra datelor personale

Art.86 – Orice persoană are dreptul, în mod gratuit, să verifice şi să ceară, în condiţiile legii, rectificarea sau actualizarea datelor inexacte, incomplete sau echivoce din dosarul său, radierea datelor perimate sau nejustificate prin obiectul acelui dosar, precum şi să formuleze, când este cazul, comentarii sau observaţii cu privire la informaţiile pe care acesta le conţine.

Dreptul de a se adresa justiţiei

Art.87 – (1) Dacă legea nu prevede condiţiile şi modalităţile de exercitare a dreptului la consultarea sau rectificarea unui dosar, acestea vor fi determinate de instanţa judecătorească, la cererea persoanei interesate.

(2) În toate cazurile, dreptul la daune-interese al persoanei care a suferit un prejudiciu în urma unei prelucrări de date cu caracter personal sau a ţinerii unui dosar, efectuate fără acordul persoanei interesate ori cu nerespectarea dispoziţiilor legale, rămâne neatins şi poate fi valorificat în condiţiile dreptului comun. Orice clauză contrară este considerată nescrisă.

Secţiunea a 4-a
Respectul datorat persoanei şi după decesul său

Respectul datorat persoanei decedate

Art.88 – Persoanei decedate i se datorează respect cu privire la memoria sa, precum şi cu privire la corpul său.

Interzicerea atingerii memoriei persoanei decedate

Art.89 – (1) Este interzis a se aduce atingere memoriei persoanei decedate prin cuvinte, gesturi, prin expunere la batjocură ori prin atribuirea unui defect, a unei boli sau infirmităţi care, chiar dacă ar fi fost reale, nu ar fi trebuit să fie relevate.

(2) Constituie atingere adusă memoriei unei persoane decedate şi afirmarea sau imputarea în public, prin orice mijloace, a unei fapte determinate privitoare la acea persoană, care, dacă ar fi fost adevărată, ar fi expus acea persoană, în timpul vieţii, la o sancţiune penală, administrativă sau disciplinară, ori dispreţului public.

(3) Proba verităţii celor afirmate sau imputate este admisibilă dacă afirmarea sau imputarea au fost săvârşite pentru apărarea unui interes legitim.

Respectarea voinţei persoanei decedate

Art.90 – (1) Orice persoană poate determina felul propriilor funeralii şi poate dispune cu privire la corpul său după moarte. În cazul celor lipsiţi de capacitate de exerciţiu sau al celor cu capacitate de exerciţiu restrânsă este necesar şi consimţământul scris al părinţilor sau, după caz, al tutorelui.

(2) În lipsa dorinţei exprese a persoanei decedate, va fi respectată, în ordine, voinţa soţului, părinţilor, descendenţilor, rudelor în linie colaterală până la al patrulea grad inclusiv, legatarilor universali sau cu titlu universal ori dispoziţia primarului comunei, oraşului, municipiului sau a sectorului municipiului Bucureşti în a cărui rază teritorială a avut loc decesul.

Prelevarea de la persoanele decedate

Art.91 – Prelevarea de organe, ţesuturi şi celule umane, în scop terapeutic sau ştiinţific, de la persoanele decedate se efectuează numai în condiţiile prevăzute de lege.

Capitolul III
Identificarea persoanei fizice
Secţiunea 1
Numele
Dreptul la nume

Art.92 – Orice persoană are dreptul la numele stabilit sau dobândit, potrivit legii.

Structura numelui
Art.93 – Numele cuprinde numele de familie şi prenumele.
Dobândirea numelui

Art.94 – (1) Numele de familie se dobândeşte prin efectul filiaţiei şi se modifică prin efectul schimbării stării civile, în condiţiile prevăzute de lege.

(2) Prenumele se stabileşte la data înregistrării naşterii, pe baza declaraţiei de naştere şi poate fi alcătuit din cel mult trei cuvinte. Este interzisă înregistrarea de către ofiţerul de stare civilă a prenumelor fanteziste, indecente, ridicole şi a altor asemenea, de natură a afecta ordinea publică şi bunele moravuri ori interesele copilului, după caz.

(3) Numele de familie şi prenumele copilului găsit, născut din părinţi necunoscuţi, precum şi cele ale copilului care este părăsit de către mamă în spital, iar identitatea acesteia nu a fost stabilită în termenul prevăzut de lege, se stabilesc prin dispoziţia primarului comunei, oraşului, municipiului sau a sectorului municipiului Bucureşti în a cărui rază teritorială a fost găsit copilul ori, după caz, s-a constatat părăsirea lui, în condiţiile legii speciale.

Schimbarea numelui pe cale administrativă


Art.95 – Cetăţenii români pot obţine, în condiţiile legii, schimbarea pe cale administrativă a numelui de familie şi a prenumelui sau numai a unuia dintre acestea.

Secţiunea a 2-a

Domiciliul şi reşedinţa


Dreptul la domiciliu şi reşedinţă


Art.96 – (1) Cetăţenii români au dreptul să-şi stabilească ori să-şi schimbe, în mod liber, domiciliul sau reşedinţa, în ţară sau în străinătate, cu excepţia cazurilor anume prevăzute de lege.

(2) Dacă prin lege nu se prevede altfel, o persoană fizică nu poate să aibă în acelaşi timp decât un singur domiciliu şi o singură reşedinţă, chiar şi atunci când deţine mai multe locuinţe.


Domiciliul


Art.97 – Domiciliul persoanei fizice, în vederea exercitării drepturilor sale civile, este în locul unde îşi are principala aşezare.


Reşedinţa


Art.98 – Reşedinţa persoanei fizice este în locul unde îşi are locuinţa obişnuită.


Stabilirea şi schimbarea domiciliului


Art.99 – (1) Stabilirea sau schimbarea domiciliului se face cu respectarea dispoziţiilor legii speciale.

(2) Stabilirea sau schimbarea domiciliului nu operează decât atunci când cel care ocupă sau se mută într-un anumit loc a făcut-o cu intenţia de a avea o aşezare principală.

(3) Dovada intenţiei rezultă din declaraţiile persoanei făcute la organele administrative competente să opereze stabilirea sau schimbarea domiciliului, iar în lipsa acestor declaraţii, din orice alte împrejurări de fapt.


Prezumţia de domiciliu


Art.100 – (1) Reşedinţa va fi considerată domiciliu când acesta nu este cunoscut.

(2) În lipsă de reşedinţă, persoana fizică este considerată că domiciliază la locul unde ea se găseşte, iar dacă acesta nu se cunoaşte, la locul ultimului domiciliu.


Dovada


Art.101 – (1) Dovada domiciliului şi a reşedinţei se face cu menţiunile cuprinse în cartea de identitate.

(2) În lipsa acestor menţiuni ori atunci când acestea nu corespund realităţii, stabilirea sau schimbarea domiciliului ori a reşedinţei nu va putea fi opusă altor persoane.


Domiciliul minorului şi al celui pus sub interdicţie judecătorească

Art.102 - (1) Domiciliul minorului care nu a dobândit capacitate deplină de exerciţiu în condiţiile prevăzute de lege este la părinţii săi sau la acela dintre părinţi la care el locuieşte în mod statornic.

(2) În cazul în care părinţii au domicilii separate şi nu se înţeleg la care dintre ei va avea domiciliul copilul, instanţa tutelară, ascultând pe părinţi, precum şi pe copil, dacă acesta a împlinit vârsta de 10 ani, va decide ţinând seama de interesele copilului. Până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti, minorul este prezumat că are domiciliul la părintele la care locuieşte în mod statornic.

(3) În situaţiile prevăzute de lege, domiciliul minorului poate fi la bunici, la alte rude ori persoane de încredere, cu consimţământul acestora, ori, după caz, la o instituţie de ocrotire.

(4) Domiciliul minorului, în cazul în care numai unul dintre părinţii săi îl reprezintă ori în cazul în care se află sub tutelă, precum şi domiciliul persoanei puse sub interdicţie judecătorească, este la reprezentantul legal.


Cazuri speciale


Art.103 – Domiciliul copilului lipsit, temporar sau definitiv, de ocrotirea părinţilor săi şi supus unor măsuri de protecţie specială, în cazurile prevăzute de lege, se află la familia sau la persoanele cărora le-a fost dat în plasament ori încredinţat, după caz.

Domiciliul persoanei puse sub curatelă


Art.104 - În cazul în care s-a instituit o curatelă asupra bunurilor celui care a dispărut, acesta are domiciliul la curator, în măsura în care acesta este îndreptăţit să-l reprezinte.

Domiciliul la custode sau curator


Art.105 - Dacă a fost numit un custode sau un curator pentru administrarea bunurilor succesorale, cei chemaţi la moştenire au domiciliul la custode sau, după caz, la curator, în măsura în care acesta este îndreptăţit să îi reprezinte.


Domiciliul profesional


Art.106 – Cel care exploatează o întreprindere are domiciliul şi la locul acelei întreprinderi, în tot ceea ce priveşte obligaţiile patrimoniale ce s-au născut sau urmează a se executa în acel loc.


Alegerea de domiciliu


Art.107 – (1) Părţile unui act juridic pot să aleagă un domiciliu în vederea exercitării drepturilor sau a executării obligaţiilor născute din acel act.

(2) Alegerea domiciliului nu se prezumă, ci trebuie făcută în scris.


Secţiunea a 3-a
Actele de stare civilă


Starea civilă


Art.108 – Starea civilă este dreptul persoanei de a se individualiza, în familie şi societate, prin calităţile strict personale care decurg din actele şi faptele de stare civilă.


Dovada stării civile


Art.109 – (1) Starea civilă se dovedeşte prin actele de naştere, căsătorie şi deces întocmite, potrivit legii, în registrele de stare civilă, precum şi prin certificatele de stare civilă eliberate pe baza acestora.

(2) Actele de stare civilă sunt înscrisuri autentice şi fac dovada până la înscrierea în fals, pentru ceea ce reprezintă constatările personale ale ofiţerului de stare civilă şi, până la proba contrară, pentru celelalte menţiuni.

(3) Hotărârea judecătorească dată cu privire la starea civilă a unei persoane este opozabilă oricărei alte persoane cât timp printr-o nouă hotărâre nu s-a stabilit contrariul.

(4) Dacă printr-o hotărâre judecătorească s-a stabilit o anumită stare civilă a unei persoane, iar printr-o hotărâre judecătorească ulterioară este admisă o acţiune prin care s-a contestat starea civilă astfel stabilită, prima hotărâre îşi pierde efectele la data rămânerii definitive a celei de a doua hotărâri.


Anularea, completarea, modificarea sau rectificarea actelor de stare civilă


Art.110 – (1) Anularea, completarea sau modificarea actelor de stare civilă şi a menţiunilor înscrise pe acestea se poate face numai în temeiul unei hotărâri judecătoreşti definitive.

(2) Rectificarea actelor de stare civilă şi a menţiunilor înscrise pe marginea acestora se poate face, din oficiu sau la cerere, numai în temeiul dispoziţiei primarului de la primăria care are în păstrare actul de stare civilă.

(3) Starea civilă poate fi modificată în baza unei hotărâri de anulare, completare sau modificare a unui act de stare civilă ori, după caz, a unei dispoziţii de rectificare a unui act de stare civilă numai dacă a fost formulată şi o acţiune de modificare a stării civile, care a fost admisă printr-o hotărâre judecătorească rămasă definitivă.

(4) Hotărârea judecătorească prin care se dispune anularea, completarea, modificarea sau, după caz, rectificarea unui act de stare civilă, precum şi înregistrarea făcută în temeiul unei asemenea hotărâri sunt opozabile oricărei alte persoane cât timp printr-o nouă hotărâre nu s-a stabilit contrariul.

Înscrierea menţiunilor pe actul de stare civilă

Art.111 - Anularea, completarea, modificarea şi rectificarea unui act de stare civilă sau a unei menţiuni înscrise pe acesta, dispuse prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă ori, după caz, prin dispoziţie a primarului, se înscrie numai prin menţiune pe actul de stare civilă corespunzător. În acest scop, hotărârea judecătorească rămasă definitivă se comunică de îndată, din oficiu, de către instanţa care s-a pronunţat ultima asupra fondului.


Actele întocmite de un ofiţer de stare civilă necompetent

Art.112 – Actele de stare civilă întocmite de o persoană care a exercitat în mod public atribuţiile de ofiţer de stare civilă, cu respectarea tuturor prevederilor legale, sunt valabile, chiar dacă acea persoană nu avea această calitate, afară de cazul în care beneficiarii acestor acte au cunoscut, în momentul întocmirii lor, lipsa acestei calităţi.


Alte mijloace de dovadă a stării civile


Art.113 – Starea civilă se poate dovedi, înaintea instanţei judecătoreşti, prin orice mijloace de probă, dacă:

nu au existat registre de stare civilă;
registrele de stare civilă s-au pierdut ori au fost distruse, în tot sau în parte;
nu este posibilă procurarea din străinătate a certificatului de stare civilă sau a extrasului de pe actul de stare civilă;
întocmirea actului de stare civilă a fost omisă sau, după caz, refuzată.

TITLUL III
Ocrotirea persoanei fizice
CAPITOLUL I
Dispoziţii generale

Interesul persoanei ocrotite

Art.114 – (1) Orice măsură de ocrotire a persoanei fizice se stabileşte numai în interesul acesteia.

(2) La luarea unei măsuri de ocrotire, trebuie să se ţină seama de posibilitatea persoanei fizice de a-şi exercita drepturile şi de a-şi îndeplini obligaţiile cu privire la persoana şi bunurile sale.


Persoanele ocrotite


Art.115 – Sunt supuşi unor măsuri speciale de ocrotire minorii şi cei care, deşi capabili, din cauza bătrâneţii, a bolii sau a altor motive prevăzute de lege nu pot să-şi administreze bunurile şi nici să-şi apere interesele în condiţii corespunzătoare.


Măsuri de ocrotire

Art.116 – (1) Ocrotirea minorului se realizează prin părinţi, prin instituirea tutelei, prin darea în plasament sau, după caz, prin alte măsuri de protecţie specială anume prevăzute de lege.

(2) Ocrotirea majorului are loc prin punerea sub interdicţie judecătorească sau prin instituirea curatelei, în condiţiile prevăzute de prezentul cod.


Instanţa tutelară


Art.117 – Procedurile prevăzute de prezentul cod privind ocrotirea persoanei prin tutelă şi curatelă sunt de competenţa instanţei tutelare şi de familie stabilite potrivit legii, denumită în continuare instanţă tutelară.


Ocrotirea persoanei prin tutelă


Art.118 - (1) Ocrotirea persoanei prin tutelă se realizează de către tutore, desemnat sau numit, în condiţiile prezentului cod, precum şi de către consiliul de familie, ca organ consultativ.

(2) Consiliul de familie poate fi constituit de către instanţa tutelară numai la cererea persoanelor interesate.

(3) În cazul în care nu se constituie consiliul de familie, atribuţiile acestuia vor fi exercitate de către instanţa tutelară.


Ocrotirea persoanei prin curatelă


Art.119 – Ocrotirea persoanei prin curatelă are loc numai în cazurile şi condiţiile prevăzute de lege.


CAPITOLUL II
Tutela minorului

Secţiunea 1

Deschiderea tutelei


Cazuri de instituire


Art.120 – Tutela minorului se instituie atunci când ambii părinţi sunt, după caz, decedaţi, necunoscuţi, decăzuţi din exerciţiul drepturilor părinteşti sau li s-a aplicat pedeapsa penală a interzicerii drepturilor părinteşti, puşi sub interdicţie judecătorească, dispăruţi ori declaraţi judecătoreşte morţi, precum şi în cazul în care, la încetarea adopţiei, instanţa hotărăşte că este în interesul minorului instituirea unei tutele.


Persoanele obligate să înştiinţeze instanţa tutelară

Art.121 – Au obligaţia ca, în termen de cel mult cinci zile de la data când află de existenţa unui minor lipsit de îngrijire părintească în cazurile prevăzute în art.120, să înştiinţeze instanţa tutelară:

persoanele apropiate minorului, precum şi administratorii şi locatarii casei în care locuieşte minorul;
serviciul de stare civilă, cu prilejul înregistrării morţii unei persoane, precum şi notarul public, cu prilejul deschiderii unei proceduri succesorale;
instanţele judecătoreşti, reprezentanţii Ministerului Public şi ai poliţiei, cu prilejul pronunţării, luării sau executării unei măsuri privative de libertate;
organele administraţiei publice locale, instituţiile de ocrotire, precum şi orice altă persoană.

Secţiunea a 2-a

Tutorele


Persoana care poate fi numită tutore


Art.122 – (1) Poate fi tutore o persoană fizică sau soţul şi soţia, împreună, dacă nu se află în vreunul din cazurile de incompatibilitate prevăzute de prezentul cod.

(2) În cazul în care, în situaţia prevăzută la art.120 se află mai mulţi minori care sunt fraţi sau surori, se numeşte, de regulă, un singur tutore.


Persoanele care nu pot fi numite tutore


Art.123 – (1) Nu poate fi tutore:

a) minorul, persoana pusă sub interdicţie judecătorească sau cel pus sub curatelă;

b) cel decăzut din exerciţiul drepturilor părinteşti sau declarat incapabil de a fi tutore;

c) cel căruia i s-a restrâns exerciţiul unor drepturi politice sau civile, fie în temeiul legii, fie prin hotărâre judecătorească, precum şi cel cu rele purtări;

d) cel care, exercitând o tutelă, a fost îndepărtat din aceasta;

e) cel aflat într-o stare de insolvabilitate îndeobşte cunoscută;

f) cel care, din cauza intereselor potrivnice cu cele ale minorului, nu ar putea îndeplini sarcina tutelei;

g) cel înlăturat prin înscris autentic sau prin testament de către părintele care exercita singur, în momentul morţii, autoritatea părintească.

(2) Dacă una din împrejurările prevăzute la alin.(1) survine sau este descoperită în timpul tutelei, tutorele va fi îndepărtat, respectându-se aceeaşi procedură ca şi la numirea lui.


Desemnarea tutorelui de către părinte

Art.124 – (1) Părintele poate desemna, prin act unilateral sau prin contract de mandat, încheiate în formă autentică, ori, după caz, prin testament, persoana care urmează a fi numită tutore al copiilor săi.

(2) Desemnarea făcută de părintele care în momentul morţii era decăzut din drepturile părinteşti sau pus sub interdicţie judecătorească, este lipsită de efecte.

(3) Desemnarea făcută în condiţiile prezentului articol poate fi revocată oricând de către părinte, chiar şi printr-un înscris sub semnătură privată.


Desemnarea mai multor tutori


Art.125 – În cazul în care au fost desemnate mai multe persoane ca tutore, fără vreo preferinţă, ori există mai multe rude, afini sau prieteni ai familiei minorului în stare să îndeplinească sarcinile tutelei şi care îşi exprimă dorinţa de a fi tutore, instanţa tutelară va hotărî ţinând seama de condiţiile lor materiale, precum şi de garanţiile morale necesare dezvoltării armonioase a minorului.


Măsuri provizorii

Art.126 – (1) Cel chemat la tutelă în conformitate cu dispoziţiile art.124 nu poate fi înlăturat fără acordul său, decât dacă se află în vreunul din cazurile prevăzute la art.123 sau dacă prin numirea sa interesele minorului ar fi periclitate.

(2) În cazul în care cel chemat la tutelă este numai temporar împiedicat în exercitarea atribuţiilor ce i-au fost conferite, instanţa tutelară, după încetarea împiedicării, îl numeşte tutore la cererea sa, dar nu mai târziu de şase luni de la deschiderea tutelei. Până atunci, instanţa desemnează un tutore provizoriu.

(3) După trecerea celor şase luni, dacă persoana desemnată nu a cerut numirea sa ca tutore, cel numit provizoriu tutore rămâne să îndeplinească în continuare sarcinile tutelei până la numirea unui tutore în condiţiile art.127.


Numirea tutorelui de către instanţa tutelară


Art.127 – În lipsa unui tutore desemnat, instanţa tutelară, numeşte cu prioritate ca tutore, dacă nu se opun motive întemeiate, o rudă sau un afin ori un prieten al familiei minorului, în stare să îndeplinească această sarcină ţinând seama de relaţiile personale, de apropierea domiciliilor, de condiţiile materiale şi de garanţiile morale pe care le prezintă cel chemat la tutelă.


Procedura de numire


Art.128 – (1) Numirea tutorelui se face, cu acordul acestuia, de către instanţa tutelară în camera de consiliu prin încheiere definitivă. Atunci când desemnarea tutorelui s-a făcut prin contract de mandat, cel desemnat tutore nu poate refuza numirea decât pentru motivele prevăzute la art.129 alin.(2).

(2) Ascultarea minorului care a împlinit vârsta de 10 ani este obligatorie.

(3) În lipsa unui tutore desemnat, dacă instanţa tutelară a constituit consiliul de familie, numirea tutorelui se face, potrivit alin.(1), cu consultarea consiliului de familie.

(4) Încheierea de numire se comunică în scris tutorelui şi se afişează la sediul instanţei tutelare şi la primăria de la domiciliul minorului.

(5) Drepturile şi îndatoririle tutorelui încep de la data comunicării încheierii de numire.

(6) Între timp, instanţa tutelară poate lua măsuri provizorii cerute de interesele minorului, putând chiar să numească un curator special.


Refuzul continuării tutelei

Art.129 – (1) Cel numit tutore este dator să continue îndeplinirea sarcinilor tutelei.

(2) Poate refuza continuarea tutelei:

a) cel care are vârsta de 60 de ani împliniţi;

b) femeia însărcinată sau mama unui copil mai mic de opt ani;

c) cel care creşte şi educă doi sau mai mulţi copii;

d) cel care, din cauza bolii, a infirmităţii, a felului îndeletnicirii, a depărtării domiciliului de locul unde se află bunurile minorului sau din alte motive întemeiate, nu ar mai putea să îndeplinească această sarcină.


Înlocuirea tutorelui


Art.130 – Dacă vreuna dintre împrejurările arătate în art.129 survine în timpul tutelei, tutorele poate cere să fie înlocuit. Cererea de înlocuire se adresează instanţei tutelare, care va hotărî de urgenţă. Până la soluţionarea cererii sale de înlocuire, el este obligat să continue exercitarea atribuţiilor.


Caracterul personal al tutelei


Art.131 – (1) Tutela este o sarcină personală.

(2) Cu toate acestea, instanţa tutelară, cu avizul consiliului de familie, poate, ţinând seama de mărimea şi compunerea patrimoniului minorului, să decidă ca administrarea patrimoniului ori doar a unei părţi a acestuia să fie încredinţată, potrivit legii, unei persoane fizice sau juridice specializate.


Gratuitatea tutelei


Art.132 – (1) Tutela este o sarcină gratuită.

(2) Cu toate acestea, tutorele poate fi îndreptăţit, pe perioada exercitării sarcinilor tutelei, la o remuneraţie al cărei cuantum va fi stabilit de instanţa tutelară, cu avizul consiliului de familie, ţinând seama de munca depusă în administrarea averii şi de starea materială a minorului şi a tutorelui, dar nu mai mult de 10% din veniturile bunurilor minorului. Instanţa tutelară, cu avizul consiliului de familie, va putea modifica sau suprima această remuneraţie, potrivit împrejurărilor.

Secţiunea a 3-a

Consiliul de familie


Rolul consiliului de familie


Art.133 – (1) Consiliul de familie se constituie pentru a supraveghea modul în care tutorele îşi exercită drepturile şi îşi îndeplineşte îndatoririle cu privire la persoana şi bunurile minorului.

(2) În cazul ocrotirii minorului prin părinţi, prin darea în plasament sau, după caz, prin alte măsuri de protecţie specială prevăzute de lege nu se va institui consiliul de familie.

Membrii consiliului de familie

Art.134 – (1) Instanţa tutelară poate constitui un consiliu de familie, compus din trei rude sau afini, ţinând seama de gradul de rudenie şi de relaţiile personale cu familia minorului. În lipsă de rude sau afini pot fi numite şi alte persoane care au avut legături de prietenie cu părinţii minorului sau care manifestă interes pentru situaţia acestuia.

(2) Soţul şi soţia nu pot fi, împreună, membri ai aceluiaşi consiliu de familie.

(3) În aceleaşi condiţii, instanţa tutelară numeşte şi doi supleanţi.

(4) Tutorele nu poate fi membru în consiliul de familie.

Alte dispoziţii aplicabile consiliului de familie


Art.135 – Dispoziţiile art.123, art.129 alin.(1) şi alin.(2) lit.d), art.130 şi art.156 se aplică în mod corespunzător şi membrilor consiliului de familie.

Modificarea consiliului de familie

Art.136 – În afară de cazul prevăzut la art.140, alcătuirea consiliului de familie nu se poate modifica în timpul tutelei, afară numai dacă interesele minorului ar cere o asemenea schimbare sau dacă, prin moartea sau dispariţia unuia dintre membri, ar fi necesară completarea.


Constituirea consiliului de familie

Art.137 – (1) În vederea constituirii consiliului de familie, persoanele care îndeplinesc condiţiile pentru a fi membri sunt convocate la domiciliul minorului de către instanţa tutelară, din oficiu sau la sesizarea minorului, dacă acesta a împlinit 14 ani, a tutorelui desemnat, a oricăror altor persoane care au cunoştinţă despre situaţia minorului.

(2) Numirea membrilor consiliului de familie se face, cu acordul acestora.

(3) Minorul care a împlinit vârsta de 10 ani va fi ascultat.


Modul de lucru


Art.138 – (1) Consiliul de familie este convocat cu cel puţin 10 zile înainte de data întrunirii, la solicitarea oricăruia dintre membrii acestuia, a minorului care a împlinit vârsta de 14 ani, a tutorelui sau a instanţei tutelare.

(2) Cei convocaţi sunt obligaţi să se prezinte personal la locul indicat în actul de convocare. În cazul în care aceştia nu se pot prezenta, ei pot fi reprezentaţi de persoane care sunt rude sau afini cu părinţii minorului, dacă aceste persoane nu sunt desemnate sau convocate în nume propriu ca membri ai consiliului de familie. Soţii se pot reprezenta reciproc.

(3) Şedinţele consiliului de familie se ţin la domiciliul minorului sau, după caz, la sediul instanţei tutelare.


Atribuţii


Art.139 – (1) Consiliul de familie dă avize consultative, la solicitarea tutorelui sau a instanţei tutelare şi ia decizii, în cazurile prevăzute de lege. Avizele consultative şi deciziile se iau în mod valabil cu votul majorităţii membrilor săi, consiliul fiind prezidat de persoana cea mai înaintată în vârstă.

(2) La luarea deciziilor, minorul care a împlinit vârsta de 10 ani va fi ascultat, dispoziţiile art.281 fiind aplicabile în mod corespunzător.

(3) Deciziile consiliului de familie vor fi motivate şi consemnate într-un registru special constituit.


Înlocuirea consiliului de familie


Art.140 – Tutorele poate cere instituirea unui nou consiliu, dacă în plângerile formulate potrivit prezentului cod, instanţa a hotărât de cel puţin două ori, în mod definitiv, împotriva deciziilor consiliului de familie.


Imposibilitatea constituirii consiliului de familie


Art.141 – Dacă în cazul prevăzut la art.139 nu este posibilă constituirea unui nou consiliu, ca şi în cazul contrarietăţii de interese dintre minor şi toţi membrii consiliului de familie şi supleanţi, tutorele poate cere instanţei tutelare autorizaţia de a exercita singur tutela.

Secţiunea a 4-a

Exercitarea tutelei


§.1 Dispoziţii generale


Exercitarea tutelei în interesul minorului


Art.142 – Tutela se exercită numai în interesul minorului atât în ceea ce priveşte persoana, cât şi bunurile acestuia.


Conţinutul tutelei


Art.143 – (1) Tutorele are îndatorirea de a îngriji de minor.

(2) El este obligat să asigure îngrijirea copilului, sănătatea şi dezvoltarea lui fizică şi mentală, de educarea, învăţătura şi pregătirea profesională a acestuia, potrivit cu aptitudinile lui.


Tutela exercitată de ambii soţi

Art.144 – (1) În cazul în care tutori sunt doi soţi, aceştia răspund împreună pentru exercitarea atribuţiilor tutelei. Dispoziţiile privind autoritatea părintească sunt aplicabile în mod corespunzător.

(2) În cazul în care unul dintre soţi introduce acţiunea de divorţ, instanţa, din oficiu, va înştiinţa instanţa tutelară pentru a dispune cu privire la exercitarea tutelei.

 

§. 2 Exercitarea tutelei cu privire la persoana minorului


Avizul consiliului de familie

Art.145 – Măsurile privind persoana minorului se iau de către tutore, cu avizul consiliului de familie, cu excepţia măsurilor care au caracter curent.

Domiciliul minorului

Art.146 – Minorul pus sub tutelă are domiciliul la tutore. Numai cu încuviinţarea instanţei tutelare minorul poate avea şi o reşedinţă.


Felul învăţăturii sau al pregătirii profesionale

Art.147 – (1) Felul învăţăturii sau al pregătirii profesionale pe care minorul care nu a împlinit 14 ani o primea la data instituirii tutelei nu poate fi schimbat de acesta, decât cu încuviinţarea instanţei tutelare.

(2) Instanţa tutelară nu poate, împotriva voinţei minorului care a împlinit 14 ani, să schimbe felul învăţăturii acestuia, hotărâtă de părinţi sau pe care minorul o primea la data instituirii tutelei.

(3) Religia în care a fost educat copilul nu se poate schimba decât în cazuri excepţionale, cu încuviinţarea instanţei tutelare.


Ascultarea minorului care a împlinit 10 ani

Art.148 – Instanţa tutelară nu poate hotărî fără ascultarea minorului, dacă acesta a împlinit vârsta de 10 ani.

§.3 Exercitarea tutelei cu privire la bunurile minorului

Inventarul bunurilor minorului

Art.149 – (1) După numirea tutorelui şi în prezenţa acestuia şi a membrilor consiliului de familie, un delegat al instanţei tutelare, va verifica la faţa locului toate bunurile minorului, întocmind un inventar, care va fi supus aprobării instanţei tutelare.

(2) Cu prilejul inventarierii, tutorele şi membrii consiliului de familie sunt ţinuţi să declare, la întrebarea expresă a delegatului instanţei tutelare, creanţele, datoriile sau alte pretenţii pe care le au faţă de minor.

(3) Tutorele sau membrii consiliului de familie care, cunoscând creanţele sau pretenţiile proprii faţă de minori, nu le-au declarat, deşi au fost somaţi să le declare, sunt prezumaţi că au renunţat la ele. Dacă tutorele sau membrii consiliului de familie nu declară datoriile pe care le au faţă de minor, deşi au fost somaţi să le declare, pot fi îndepărtaţi din funcţie.

(4) Creanţele împotriva minorului ale tutorelui sau vreunuia din membrii consiliului de familie, soţului, ale unei rude în linie dreaptă ori ale fraţilor sau surorilor acestora pot fi plătite numai cu autorizarea instanţei tutelare.


Actele făcute în lipsa inventarului


Art.150 – Înainte de întocmirea inventarului, tutorele nu poate face, în numele minorului, decât acte de conservare şi acte de administrare ce nu suferă întârziere.


Administrarea bunurilor minorului


Art.151 – (1) Tutorele are îndatorirea de a administra cu bună-credinţă bunurile minorului. În acest scop, tutorele acţionează în calitate de administrator însărcinat cu simpla administrare a bunurilor minorului, dispoziţiile Titlului IV din Cartea III aplicându-se în mod corespunzător, afară de cazul în care prin prezentul capitol se dispune altfel.

(2) Nu sunt supuse administrării bunurile dobândite de minor cu titlu gratuit, dacă testatorul sau donatorul nu a stipulat altfel. Aceste bunuri sunt administrate de curatorul ori cel desemnat prin actul de dispoziţie sau, după caz, numit de către instanţa tutelară.


Reprezentarea minorului


Art.152 – Tutorele are îndatorirea de a reprezenta pe minor în actele civile, dar numai până când acesta împlineşte vârsta de 14 ani.


Regimul juridic al actelor de dispoziţie


Art.153 – (1) Tutorele nu poate, în numele minorului, să facă donaţii şi nici să garanteze obligaţia altuia. Fac excepţie darurile obişnuite, potrivite cu starea materială a minorului.

(2) Tutorele nu poate, fără avizul consiliului de familie şi autorizarea instanţei tutelare, să facă acte de înstrăinare, împărţeală, ipotecare ori de grevare cu alte sarcini reale a bunurilor minorului, să renunţe la drepturile patrimoniale ale acestuia, precum şi să încheie în mod valabil orice alte acte ce depăşesc dreptul de administrare.

(3) Actele făcute cu încălcarea dispoziţiilor cuprinse în alin.(1) şi (2) sunt lovite de nulitate relativă. În aceste cazuri, acţiunea în anulare poate fi exercitată de tutore, de consiliul de familie sau de oricare membru al acestuia, precum şi de către procuror, din oficiu sau la sesizarea instanţei tutelare.

(4) Cu toate acestea, tutorele poate înstrăina, fără avizul consiliului de familie şi fără autorizarea instanţei tutelare, bunurile supuse pieirii, degradării, alterării ori deprecierii, precum şi cele devenite nefolositoare pentru minor.


Autorizarea instanţei tutelare


Art.154 – (1) Instanţa tutelară acordă tutorelui autorizarea, numai dacă actul răspunde unei nevoi sau prezintă un folos neîndoielnic pentru minor.

(2) Autorizarea se va da pentru fiecare act în parte, stabilindu-se, când este cazul, condiţiile de încheiere a actului.

(3) În caz de vânzare, autorizarea va arăta dacă vânzarea se va face prin acordul părţilor, prin licitaţie publică sau în alt mod.

(4) În toate cazurile, instanţa tutelară poate indica tutorelui modul în care se întrebuinţează sumele de bani obţinute.


Încuviinţarea şi autorizarea actelor minorului care a împlinit 14 ani


Art.155 – (1) Minorul care a împlinit vârsta de 14 ani încheie actele juridice cu încuviinţarea scrisă a tutorelui sau, după caz, a curatorului.

(2) Dacă actul pe care minorul care a împlinit vârsta de 14 ani urmează să-l încheie face parte dintre acelea pe care tutorele nu le poate face decât cu autorizarea instanţei tutelare şi cu avizul consiliului de familie, va fi necesară atât autorizarea acesteia, cât şi avizul consiliului de familie.

(3) Minorul nu poate să facă donaţii, altele decât darurile obişnuite potrivit stării lui materiale, şi nici să garanteze obligaţia altuia.

(4) Actele făcute cu încălcarea dispoziţiilor alin.(1)-(3) sunt lovite de nulitate relativă, dispoziţiile art.153 alin.(3) fiind aplicabile în mod corespunzător.


Interzicerea unor acte juridice


Art.156 – (1) Este interzisă, sub sancţiunea nulităţii relative, încheierea de acte juridice între tutore sau soţul, o rudă în linie dreaptă ori fraţii sau surorile tutorelui, pe de o parte, şi minor, pe de altă parte.

(2) Cu toate acestea, oricare din persoanele arătate la alin.(1) poate cumpăra la licitaţie publică un bun al minorului, dacă are o garanţie reală asupra acestui bun ori îl deţine în coproprietate cu minorul, după caz.


Suma anuală necesară pentru întreţinerea minorului


Art.157 – (1) Consiliul de familie stabileşte suma anuală necesară pentru întreţinerea minorului şi administrarea bunurilor sale şi poate modifica, potrivit împrejurărilor, această sumă.

(2) Cheltuielile necesare pentru întreţinerea minorului şi administrarea bunurilor sale se acoperă din veniturile acestuia. În cazul în care veniturile minorului nu sunt îndestulătoare, instanţa tutelară va dispune vânzarea bunurilor minorului, prin acordul părţilor sau prin licitaţie publică.

(3) Obiectele ce au valoare afectivă pentru familia minorului sau pentru minor nu vor fi vândute decât în mod excepţional.

(4) Dacă minorul este lipsit de bunuri şi nu are părinţi sau alte rude care sunt obligate prin lege să-i acorde întreţinere ori aceasta nu este suficientă, minorul are dreptul la asistenţă socială, în condiţiile legii.


Constituirea de depozite bancare


Art.158 – (1) Sumele de bani care depăşesc nevoile întreţinerii minorului şi ale administrării bunurilor sale, precum şi instrumentele financiare, obligaţiunile sau alte titluri de valoare se depun, pe numele minorului, la o bancă indicată de consiliul de familie, în termen de cel mult o lună de la data încasării lor.

(2) Tutorele poate dispune de aceste sume şi titluri numai cu autorizarea prealabilă a instanţei tutelare.

(3) El nu va putea folosi, în nici un caz, sumele de bani şi titlurile de valoare prevăzute la alin. (1) pentru încheierea, pe numele minorului, a unor tranzacţii pe piaţa de capital, chiar dacă ar fi obţinut autorizarea instanţei tutelare.

(4) Tutorele poate depune şi sumele necesare întreţinerii, tot pe numele minorului. Acestea se trec într-un cont separat şi pot fi ridicate de tutore, fără autorizarea instanţei tutelare.


Cazuri de numire a curatorului special


Art.159 – (1) Ori de câte ori între tutore şi minor se ivesc interese contrare, care nu sunt dintre cele ce trebuie să ducă la înlocuirea tutorelui, instanţa tutelară va numi un curator special.

(2) De asemenea, dacă din cauza bolii sau din alte motive, tutorele este împiedicat să îndeplinească un anumit act în numele minorului pe care îl reprezintă sau ale cărui acte le încuviinţează, instanţa tutelară va numi un curator special.

Secţiunea a 5-a

Controlul exercitării tutelei


Controlul instanţei tutelare


Art.160 – (1) Instanţa tutelară va efectua un control efectiv şi continuu asupra modului în care tutorele şi consiliul de familie îşi îndeplinesc atribuţiile cu privire la minor şi bunurile acestuia.

(2) În îndeplinirea activităţii de control, instanţa tutelară va putea cere colaborarea autorităţilor administraţiei publice, a instituţiilor şi serviciilor publice specializate pentru protecţia copilului sau a instituţiilor de ocrotire, după caz.


Darea de seamă


Art.161 – (1) Tutorele este dator să prezinte anual instanţei tutelare o dare de seamă despre modul cum s-a îngrijit de minor, precum şi despre administrarea bunurilor acestuia.

(2) Darea de seamă se va prezenta instanţei tutelare în termen de 30 de zile de la sfârşitul anului calendaristic.

(3) Dacă averea minorului este de mică însemnătate, instanţa tutelară poate să autorizeze ca darea de seamă privind administrarea bunurilor minorului să se facă pe termene mai lungi, care nu vor depăşi însă trei ani.

(4) În afară de darea de seamă anuală, tutorele este obligat, la cererea instanţei tutelare, să dea oricând dări de seamă despre felul cum s-a îngrijit de minor, precum şi despre administrarea bunurilor acestuia.


Descărcarea tutorelui


Art.162 – Instanţa tutelară va verifica socotelile privitoare la veniturile minorului şi la cheltuielile făcute cu întreţinerea acestuia şi cu administrarea bunurilor sale şi, dacă sunt corect întocmite şi corespund realităţii, va da descărcare tutorelui.


Interzicerea dispensei de a da socoteală


Art.163 – Dispensa de a da socoteală, acordată de părinţi sau de o persoană care ar fi făcut minorului o liberalitate este considerată ca nescrisă.

Garanţii


Art.164 – Instanţa tutelară poate hotărî, din oficiu sau la cererea consiliului de familie, ca tutorele să dea garanţii reale sau personale dacă interesele minorului cer o astfel de măsură. În acest caz, ea stabileşte potrivit cu împrejurările felul şi întinderea garanţiilor.


Plângerea împotriva tutorelui


Art.165 – (1) Minorul care a împlinit 14 ani, consiliul de familie, oricare membru al acestuia, precum şi toţi cei prevăzuţi în art.121 pot face plângere la instanţa tutelară cu privire la actele sau faptele tutorelui păgubitoare pentru minor.

(2) Plângerea se soluţionează de urgenţă, prin încheiere executorie, de către instanţa tutelară cu citarea părţilor şi a membrilor consiliului de familie. Minorul care a împlinit 14 ani va fi ascultat, dacă instanţa tutelară consideră că este necesar.

Secţiunea a 6-a

Încetarea tutelei


Cazuri de încetare


Art.166 – (1) Tutela încetează în cazul în care nu se mai menţine situaţia care a dus la instituirea tutelei, precum şi în cazul morţii minorului.

(2) Funcţia tutorelui încetează prin moartea acestuia, prin îndepărtarea de la sarcina tutelei sau prin înlocuirea tutorelui.


Moartea tutorelui


Art.167 – (1) În cazul morţii tutorelui, moştenitorii săi au datoria de a înştiinţa instanţa tutelară.

(2) Până la numirea unui nou tutore, ei vor prelua sarcinile tutelei. Dacă sunt mai mulţi moştenitori, aceştia pot desemna, prin procură specială, pe unul dintre ei, să îndeplinească în mod provizoriu sarcinile tutelei.

(3) Dacă moştenitorii sunt minori, înştiinţarea instanţei tutelare se poate face de orice persoană interesată, precum şi de cele arătate la art.121. În acest caz, moştenitorii tutorelui nu vor prelua sarcinile tutelei, ci instanţa tutelară va numi de urgenţă un curator special, care poate fi executorul testamentar.

Îndepărtarea tutorelui


Art.168 - În afara altor cazuri prevăzute de lege, tutorele este îndepărtat dacă săvârşeşte un abuz, o neglijenţă gravă sau alte fapte care îl fac nedemn de a fi tutore, precum şi dacă nu îşi îndeplineşte în mod corespunzător sarcina.


Numirea curatorului special


Art.169 – Până la preluarea funcţiei de către noul tutore, în cazurile prevăzute de art.167 şi 168, instanţa tutelară poate numi un curator special.


Darea de seamă generală


Art.170 – (1) La încetarea din orice cauză a tutelei, tutorele sau, după caz, moştenitorii acestuia sunt datori ca, în termen de cel mult 30 de zile, să prezinte instanţei tutelare o dare de seamă generală. Tutorele are aceeaşi îndatorire şi în caz de îndepărtare de la tutelă.

(2) Bunurile care au fost în administrarea tutorelui vor fi predate, după caz, fostului minor, moştenitorilor acestuia sau noului tutore.


Descărcarea de gestiune


Art.171 – (1) După predarea bunurilor, verificarea socotelilor şi aprobarea lor, instanţa tutelară va da tutorelui descărcare de gestiunea sa.

(2) Chiar dacă instanţa tutelară a dat tutorelui descărcare de gestiune, acesta răspunde pentru prejudiciul cauzat din culpa sa.

(3) Tutorele care înlocuieşte un alt tutore are obligaţia să ceară acestuia repararea prejudiciilor pe care le-a cauzat minorului din culpa sa, sub sancţiunea de a fi obligat el însuşi de a repara aceste prejudicii.


Amenda civilă


Art.172 – (1) În cazul refuzului de a continua sarcina tutelei, în alte cazuri decât cele prevăzute la art.129 alin.(2), tutorele poate fi sancţionat cu amendă civilă, în folosul statului, care nu poate depăşi valoarea unui salariu minim pe economie. Amenda poate fi repetată de cel mult trei ori, la interval de câte 7 zile, după care se va numi un alt tutore.

(2) De asemenea, dacă tutorele, din culpa sa, îndeplineşte defectuos sarcina tutelei, va fi obligat la plata unei amenzi civile, în folosul statului, care nu poate depăşi trei salarii medii pe economie.

(3) Amenda civilă se aplică de către instanţa tutelară, prin încheiere executorie.

CAPITOLUL III

Ocrotirea interzisului judecătoresc


Condiţii


Art.173 – (1) Persoana care nu are discernământul necesar pentru a se îngriji de interesele sale, din cauza alienaţiei ori debilităţii mintale, va fi pusă sub interdicţie judecătorească.

(2) Pot fi puşi sub interdicţie judecătorească şi minorii cu capacitate de exerciţiu restrânsă.


Persoanele care pot cere punerea sub interdicţie


Art.174 – Interdicţia poate fi cerută de persoanele prevăzute în art.121 care este aplicabil în mod corespunzător.


Desemnarea tutorelui


Art.175 – Orice persoană care are capacitatea deplină de exerciţiu poate desemna prin act unilateral sau contract de mandat, încheiate în formă autentică, persoana care urmează a fi numită tutore pentru a se îngriji de persoana şi bunurile sale în cazul în care ar fi pusă sub interdicţie judecătorească. Dispoziţiile art.124 alin.(3) se aplică în mod corespunzător.


Numirea unui curator special


Art.176 – În caz de nevoie şi până la soluţionarea cererii de punere sub interdicţie judecătorească, instanţa tutelară va putea numi un curator special pentru îngrijirea şi reprezentarea celui a cărui interdicţie a fost cerută, precum şi pentru administrarea bunurilor acestuia.


Procedura


Art.177 – Soluţionarea cererii de punere sub interdicţie judecătorească se face potrivit dispoziţiilor Codului de procedură civilă.


Opozabilitatea interdicţiei


Art.178 – (1) Interdicţia îşi produce efectele de la data când hotărârea judecătorească a rămas definitivă.

(2) Cu toate acestea, lipsa de capacitate a celui interzis nu va putea fi opusă unei terţe persoane decât de la data îndeplinirii formalităţilor de publicitate prevăzute de Codul de procedură civilă, afară numai dacă cel de-al treilea a cunoscut punerea sub interdicţie pe altă cale.


Comunicarea hotărârii de punere sub interdicţie judecătorească

Art.179 – (1) Hotărârea de punere sub interdicţie va fi comunicată, în condiţiile legii, instanţei tutelare, care va desemna de îndată un tutore pentru ocrotirea celui pus sub interdicţie judecătorească. Dispoziţiile art.124-129 se aplică în mod corespunzător.

(2) De asemenea, hotărârea de punere sub interdicţie rămasă definitivă va fi comunicată şi autorităţilor de sănătate publică teritoriale, pentru ca acestea să instituie asupra celui interzis, potrivit legii, o supraveghere medicală permanentă.


Aplicarea regulilor de la tutelă


Art.180 – Regulile privitoare la tutela minorului care nu a împlinit vârsta de 14 ani se aplică şi în cazul tutelei celui pus sub interdicţie judecătorească, în măsura în care legea nu dispune altfel.


Actele încheiate de cel pus sub interdicţie judecătorească


Art.181 – Actele juridice încheiate de persoana pusă sub interdicţie judecătorească, altele decât cele prevăzute de art.43 alin.(3), sunt lovite de nulitate relativă, chiar dacă la data încheierii lor aceasta ar fi lucrat cu discernământ.

Înlocuirea tutorelui


Art.182 – Tutorele celui pus sub interdicţie judecătorească este în drept să ceară înlocuirea sa după trei ani de la numire.


Obligaţiile tutorelui


Art.183 – (1) Tutorele este dator să îngrijească de cel pus sub interdicţie judecătorească, spre a-i grăbi vindecarea şi a-i îmbunătăţi condiţiile de viaţă. În acest scop, se vor întrebuinţa veniturile şi, la nevoie, toate bunurile celui pus sub interdicţie judecătorească.

(2) Instanţa tutelară, luând avizul consiliului de familie şi consultând un medic de specialitate, va hotărî, ţinând seama de împrejurări, dacă cel pus sub interdicţie judecătorească va fi îngrijit la locuinţa lui sau într-o instituţie sanitară.

(3) Când cel pus sub interdicţie judecătorească este căsătorit, va fi ascultat şi soţul acestuia.


Liberalităţile primite de descendenţii interzisului judecătoresc


Art.184 – Din bunurile celui pus sub interdicţie judecătorească, descendenţii acestuia pot fi gratificaţi sau înzestraţi de către tutore cu avizul consiliului de familie şi cu autorizarea instanţei tutelare, fără însă să se poată da scutire de raport.

Minorul pus sub interdicţie judecătorească


Art.185 – (1) Minorul care, la data punerii sub interdicţie judecătorească, se afla sub ocrotirea părinţilor, rămâne sub această ocrotire până la data când devine major, fără a i se numi un tutore. Dispoziţiile art.183 sunt aplicabile şi situaţiei prevăzute în prezentul alineat.

(2) Dacă la data când minorul devine major acesta se află încă sub interdicţie judecătorească, instanţa tutelară numeşte un tutore.

(3) În cazul în care, la data punerii sub interdicţie judecătorească, minorul se afla sub tutelă, instanţa tutelară va hotărî dacă fostul tutore al minorului păstrează sarcina tutelei sau dacă trebuie numit un nou tutore.


Ridicarea interdicţiei judecătoreşti

Art.186 – (1) Dacă au încetat cauzele care au provocat interdicţia, instanţa judecătorească va pronunţa ridicarea ei.

(2) Cererea se poate introduce de cel pus sub interdicţie judecătorească, de tutore, precum şi de cei prevăzuţi în art.121.

(3) Hotărârea prin care se pronunţă ridicarea interdicţiei judecătoreşti îşi produce efectele de la data când a rămas definitivă.

(4) Cu toate acestea, încetarea dreptului de reprezentare al tutorelui nu va putea fi opusă decât în condiţiile art.178 alin.(2), care se aplică în mod corespunzător.

Capitolul IV

Curatela


Cazuri de instituire


Art.187 – În afară de cazurile prevăzute de lege, instanţa tutelară poate institui curatela:

a) dacă, din cauza bătrâneţii, a bolii sau a unei infirmităţi fizice, o persoană, deşi capabilă, nu poate, personal, să-şi administreze bunurile sau să-şi apere interesele în condiţii corespunzătoare şi, din motive temeinice, nu-şi poate numi un reprezentant sau administrator;

b) dacă din cauza bolii sau din alte motive o persoană, deşi capabilă, nu poate, nici personal, nici prin reprezentant, să ia măsurile necesare în cazuri a căror rezolvare nu suferă amânare;

c) dacă o persoană, fiind obligată să lipsească vreme îndelungată de la domiciliu, nu a lăsat un mandatar sau administrator general;

d) dacă o persoană a dispărut fără a exista informaţii despre ea şi nu a lăsat un mandatar sau administrator general.


Competenţa instanţei tutelare


Art.188 – Instanţa tutelară competentă este:

în cazul prevăzut la art.187 lit.a), instanţa de la domiciliul persoanei reprezentate;
în cazul prevăzut la art.187 lit.b), fie instanţa de la domiciliul persoanei reprezentate, fie instanţa de la locul unde trebuie luate măsurile urgente;
în cazurile prevăzute la art.186 lit.c) sau d), instanţa de la ultimul domiciliu din ţară al celui lipsă ori al celui dispărut.

Persoana care poate fi numită curator


Art.189 – Poate fi numit curator orice persoană în măsură să îndeplinească această sarcină.

(2) Când cel interesat a desemnat, prin act unilateral sau prin contract de mandat, încheiate în formă autentică, o persoană care să fie numită curator, aceasta va fi numită cu prioritate. Dispoziţiile art.124-129 se aplică în mod corespunzător.


Efectele curatelei


Art.190 – În cazurile prevăzute la art.187, instituirea curatelei nu aduce nicio atingere capacităţii celui pe care curatorul îl reprezintă.


Procedura de instituire


Art.191 – (1) Curatela se poate institui la cererea celui care urmează a fi reprezentat, a soţului său, a rudelor sau a celor arătaţi în art.121.

(2) Curatela nu se poate institui decât cu consimţământul celui reprezentat, în afară de cazurile în care consimţământul nu poate fi dat.

(3) Numirea curatorului se face de instanţa tutelară, cu acordul celui desemnat, printr-o încheiere care se comunică în scris curatorului şi se afişează la sediul instanţei tutelare, precum şi la primăria de la domiciliul celui reprezentat.


Conţinutul curatelei


Art.192 – (1) În cazurile în care se instituie curatela, se aplică regulile de la mandat, cu excepţia cazului în care, la cererea persoanei interesate ori din oficiu, instanţa tutelară va hotărî că se impune învestirea curatorului cu drepturile şi obligaţiile unui administrator însărcinat cu simpla administrare a bunurilor altuia.

(2) Dacă sunt aplicabile regulile de la mandat, instanţa tutelară poate stabili limitele mandatului şi poate da instrucţiuni curatorului, în locul celui reprezentat, în toate cazurile în care acesta din urmă nu este în măsură să o facă.


Înlocuirea curatorului


Art.193 – Curatorul este în drept să ceară înlocuirea sa după trei ani de la numire.

Încetarea curatelei


Art.194 – Dacă au încetat cauzele care au provocat instituirea curatelei, aceasta va fi ridicată de instanţa tutelară la cererea curatorului, a celui reprezentat sau a celor prevăzuţi în art.121.


Dispoziţii speciale


Art.195 – Dispoziţiile prezentului capitol nu se aplică şi curatorului special prevăzut de art.159, art.169 şi art.176. În aceste din urmă cazuri, drepturile şi obligaţiile stabilite de lege în sarcina tutorelui se aplică, în mod corespunzător, şi curatorului special.


TITLUL IV
Persoana juridică

CAPITOLUL I

Dispoziţii generale


Elementele constitutive. Condiţii


Art.196 – Orice persoană juridică trebuie să aibă o organizare de sine stătătoare şi un patrimoniu propriu, afectat realizării unui anumit scop licit şi moral, în acord cu interesul general.


Calitatea de persoană juridică


Art.197 – Sunt persoane juridice entităţile anume prevăzute de lege, precum şi orice alte organizaţii care îndeplinesc condiţiile prevăzute la art.196.


Categorii de persoane juridice


Art.198 – Persoanele juridice sunt de drept public sau de drept privat.

Persoana juridică de drept privat


Art.199 – Persoanele juridice de drept privat se pot constitui, în mod liber, într-una din formele prevăzute de lege.


Persoana juridică de drept public


Art.200 – (1) Persoanele juridice de drept public se înfiinţează prin lege.

(2) Prin derogare de la prevederile alin.(1), în cazurile anume prevăzute de lege, persoanele juridice de drept public se pot înfiinţa prin acte ale autorităţilor administraţiei publice centrale sau locale ori prin alte moduri prevăzute de lege.


Regimul juridic aplicabil


Art.201 – Persoanele juridice legal înfiinţate se supun dispoziţiilor aplicabile categoriei din care fac parte, precum şi celor cuprinse în prezentul cod, dacă prin lege nu se prevede altfel.


Efectele personalităţii juridice


Art.202 – (1) Persoana juridică legal înfiinţată participă în nume propriu la circuitul civil şi răspunde pentru obligaţiile asumate cu bunurile proprii, afară de cazul în care prin lege s-ar dispune altfel.

(2) Nimeni nu poate invoca împotriva unei persoane de bună-credinţă calitatea de subiect de drept a unei persoane juridice, dacă prin aceasta se urmăreşte ascunderea unei fraude, a unui abuz de drept sau a unei atingeri aduse ordinii publice.


CAPITOLUL II
Înfiinţarea persoanei juridice

Secţiunea 1

Dispoziţii comune


Moduri de înfiinţare


Art.203 – (1) Persoana juridică se înfiinţează:

prin actul de înfiinţare al organului competent, în cazul autorităţilor şi al instituţiilor publice, al unităţilor administrativ-teritoriale, precum şi al agenţilor economici care se constituie de către stat sau de către unităţile administrativ-teritoriale. În toate cazurile, actul de înfiinţare trebuie să prevadă în mod expres dacă autoritatea publică sau instituţia publică este persoană juridică;
prin actul de înfiinţare al celor care o constituie, autorizat, în condiţiile legii;
în orice alt mod prevăzut de lege.
(2) Dacă prin lege nu se dispune altfel, prin act de înfiinţare se înţelege actul de constituire a persoanei juridice şi, după caz, statutul acesteia.


Durata persoanei juridice


Art.204 – Persoana juridică se înfiinţează pe durată nedeterminată dacă prin lege, actul de constituire sau statut nu se prevede altfel.


Secţiunea a 2-a

Nulitatea persoanei juridice


Cauzele de nulitate


Art.205 – (1) Nulitatea unei persoane juridice poate fi constatată sau, după, caz, declarată de instanţa judecătorească numai atunci când:

lipseşte actul de înfiinţare sau nu a fost încheiat în forma autentică în situaţiile anume prevăzute de lege;
toţi fondatorii sau asociaţii au fost, potrivit legii, incapabili, la data înfiinţării persoanei juridice;
obiectul de activitate este ilicit, contrar ordinii publice ori bunelor moravuri;
lipseşte autorizaţia administrativă necesară pentru înfiinţarea acesteia;
actul de înfiinţare nu prevede denumirea, sediul sau obiectul de activitate;
actul de înfiinţare nu prevede aporturile fondatorilor sau ale asociaţilor ori capitalul social subscris şi vărsat;
s-au încălcat dispoziţiile legale privind patrimoniul iniţial minim, subscris şi vărsat;
nu s-a respectat numărul minim de fondatori sau asociaţi prevăzut de lege;
au fost nesocotite alte dispoziţii legale imperative prevăzute sub sancţiunea nulităţii actului de înfiinţare a persoanei juridice.
(2) Nerespectarea dispoziţiilor alin.(1) lit. a), c), d), e), f) şi g) se sancţionează cu nulitatea absolută.


Aspecte speciale privind regimul nulităţii


Art.206 – (1) Nulitatea relativă a persoanei juridice poate fi invocată în termen de un de la data înfiinţării acesteia.

(2) Nulitatea absolută sau relativă a persoanei juridice se acoperă în toate cazurile, dacă, până la închiderea dezbaterilor în faţa primei instanţe de judecată, cauza de nulitate a fost înlăturată.


Efectele nulităţii


Art.207 – (1) De la data la care hotărârea judecătorească de declarare a nulităţii a devenit definitivă, persoana juridică încetează fără efect retroactiv şi intră în lichidare.

(2) Prin hotărârea judecătorească de constatare sau declarare a nulităţii se numesc şi lichidatorii.

(3) Hotărârea judecătorească definitivă se comunică, din oficiu, spre a fi notată în toate registrele publice în care persoana juridică fusese înregistrată sau, după caz, menţionată.

(4) În toate cazurile, fondatorii sau asociaţii răspund, în condiţiile legii, pentru obligaţiile persoanei juridice care s-au născut în sarcina acesteia de la data înfiinţării ei şi până la data notării în registrele publice prevăzute de lege a hotărârii judecătoreşti arătate la alin.(3).


Regimul actelor juridice încheiate cu terţii


Art.208 – (1) Constatarea sau, după caz, declararea nulităţii nu aduce atingere actelor încheiate anterior în numele persoanei juridice de către organele de administrare, direct sau prin reprezentare, după caz.

(2) Nici persoana juridică şi nici fondatorii sau asociaţii nu pot opune terţilor nulitatea acesteia, în afară de cazul în care se dovedeşte că aceştia cunoşteau cauza de nulitate la momentul încheierii actului.

Secţiunea a 3-a

Înregistrarea persoanei juridice


Înregistrarea persoanei juridice


Art.209 – (1) Persoanele juridice sunt supuse înregistrării, dacă legile care le sunt aplicabile prevăd această înregistrare.

(2) Prin înregistrare se înţelege înscrierea, înmatricularea sau, după caz, orice altă formalitate de publicitate prevăzută de lege, făcută în scopul dobândirii personalităţii juridice sau al luării în evidenţă a persoanelor juridice legal înfiinţate, după caz.

(3) Înregistrarea se face la cerere sau, în cazurile anume prevăzute de lege, din oficiu.


Obligaţia de verificare a documentelor publicate


Art.210 – Persoana juridică este obligată să verifice identitatea dintre textul depus la registru şi cel apărut într-o publicaţie oficială sau în presă. În caz de neconcordanţă, terţii pot opune persoanei juridice oricare dintre aceste texte, în afară de cazul în care se face dovada că ei cunoşteau textul depus la registru.


Lipsa înregistrării


Art.211 – (1) Dacă înregistrarea persoanei juridice are caracter constitutiv, persoana juridică nu se consideră legal înfiinţată, cât timp înregistrarea nu a fost efectuată.

(2) Dacă însă înregistrarea este cerută numai pentru opozabilitate faţă de terţi, actele sau faptele juridice făcute în numele sau în contul persoanei juridice, pentru care nu s-a efectuat publicitatea prevăzută în acest scop de lege, nu pot fi opuse terţilor, în afară de cazul în care se face dovada că aceştia cunoşteau că publicitatea nu a fost îndeplinită.


Răspunderea pentru neefectuarea formalităţilor de înregistrare


Art.212 – Fondatorii, asociaţii, reprezentanţii persoanei juridice supuse înregistrării, precum şi primii membri ai organelor de conducere, de administrare şi de control ale acesteia răspund nelimitat şi solidar pentru prejudiciul cauzat prin neîndeplinirea formalităţilor de înregistrare a persoanei juridice, dacă aceste formalităţi trebuia să fie cerute de aceste persoane.


Înregistrarea modificărilor aduse actului de înfiinţare


Art.213 – Dispoziţiile art.209-212 sunt aplicabile şi în cazul înregistrării modificărilor aduse actului de înfiinţare a persoanei juridice realizate cu respectarea condiţiilor prevăzute de lege sau de actul de înfiinţare al acesteia, după caz.


CAPITOLUL III
Capacitatea civilă a persoanei juridice


Secţiunea 1
Capacitatea de folosinţă a persoanei juridice


Data dobândirii capacităţii de folosinţă


Art.214 - (1) Persoanele juridice care sunt supuse înregistrării pot avea drepturi şi obligaţii de la data înregistrării lor.

(2) Celelalte persoane juridice pot avea drepturi şi obligaţii, după caz, potrivit art.203, de la data actului de înfiinţare, de la data autorizării constituirii lor sau de la data îndeplinirii oricărei alte cerinţe prevăzute de lege.

(3) Cu toate acestea, persoanele juridice arătate la alin.(1) pot, chiar de la data actului de înfiinţare, să dobândească drepturi şi să-şi asume obligaţii, însă numai în măsura necesară pentru ca persoana juridică să ia fiinţă în mod valabil.

(4) Fondatorii, asociaţii, reprezentanţii şi orice alte persoane care au lucrat în numele unei persoane juridice în curs de constituire răspund nelimitat şi solidar faţă de terţi pentru actele juridice încheiate în contul acesteia cu încălcarea dispoziţiilor alin. (3), în afară de cazul în care persoana juridică nou creată, după ce a dobândit personalitate juridică, le-a preluat asupra sa. Actele astfel preluate sunt considerate a fi ale persoanei juridice încă de la data încheierii lor şi produc efecte depline.


Conţinutul capacităţii de folosinţă


Art.215 – (1) Persoana juridică poate avea orice drepturi şi obligaţii civile, afară de acelea care, prin natura lor sau potrivit legii, nu pot aparţine decât persoanei fizice.

(2) Cu toate acestea, persoanele juridice fără scop patrimonial nu pot avea decât acele drepturi şi obligaţii civile care sunt necesare pentru realizarea obiectului de activitate, stabilit prin lege, actul de constituire sau statut.

(3) Actul juridic încheiat cu încălcarea dispoziţiilor alin.(1) şi (2) este lovit de nulitate absolută.


Desfăşurarea activităţilor autorizate


Art.216 – (1) În cazul activităţilor care trebuie autorizate de organele competente, dreptul de a desfăşura asemenea activităţi se naşte numai din momentul obţinerii autorizaţiei respective, dacă prin lege nu se prevede altfel.

(2) Actele şi operaţiunile săvârşite fără autorizaţiile prevăzute de lege sunt lovite de nulitate absolută, iar persoanele care le-au făcut răspund nelimitat şi solidar pentru toate prejudiciile cauzate, independent de aplicarea altor sancţiuni prevăzute de lege.


Capacitatea de a primi liberalităţi


Art.217 – Prin excepţie de la prevederile art.214 alin.(3) şi dacă prin lege nu se dispune altfel, orice persoană juridică poate primi liberalităţi în condiţiile dreptului comun, chiar de la data actului de înfiinţare sau, în cazul fundaţiilor testamentare, din momentul deschiderii moştenirii testatorului, chiar şi în cazul în care liberalităţile nu sunt necesare pentru ca persoana juridică să ia fiinţă în mod valabil.

Secţiunea a 2-a

Capacitatea de exerciţiu şi funcţionarea persoanei juridice


§ 1. Capacitatea de exerciţiu


Data dobândirii capacităţii de exerciţiu


Art.218 – (1) Persoana juridică îşi exercită drepturile şi îşi îndeplineşte obligaţiile prin organele sale de administrare, de la data constituirii lor.

(2) Au calitatea de organe de administrare, în sensul alin.(1), persoanele fizice sau persoanele juridice care prin lege, actul de constituire sau statut, sunt desemnate să acţioneze, în raporturile cu terţii, individual sau colectiv, în numele şi pe seama persoanei juridice.

(3) Raporturile dintre persoana juridică şi cei care alcătuiesc organele sale de administrare sunt supuse, prin asemănare, regulilor mandatului, dacă nu s-a prevăzut altfel prin lege, actul de constituire sau statut.


Lipsa organelor de administrare

Art.219 - (1) Până la data constituirii organelor de administrare, exercitarea drepturilor şi îndeplinirea obligaţiilor care privesc persoana juridică se fac de către persoanele fizice sau persoanele juridice desemnate în acest scop.

(2) Actele juridice încheiate de către persoanele desemnate cu depăşirea puterilor conferite potrivit legii, actului de constituire ori statutului, pentru înfiinţarea persoanei juridice, precum şi actele încheiate de alte persoane nedesemnate obligă persoana juridică în condiţiile gestiunii de afaceri.

(3) Cel care contractează pentru persoana juridică rămâne personal ţinut faţă de terţi dacă aceasta nu se înfiinţează ori dacă nu îşi asumă obligaţia contractată, în afara cazului când prin contract a fost exonerat de această obligaţie.


Incapacităţi şi incompatibilităţi


Art.220 – (1) Nu pot face parte din organele de administrare şi de control ale persoanei juridice incapabilii, cei cu capacitate de exerciţiu restrânsă, cei decăzuţi din dreptul de a exercita o funcţie în cadrul acestor organe, precum şi cei declaraţi prin lege sau prin actul de constituire incompatibili să ocupe o astfel de funcţie.

(2) Actele încheiate cu încălcarea dispoziţiilor alin. (1) sunt lovite de nulitate relativă. Cu toate acestea, ele nu pot fi anulate pentru simplul fapt că persoanele care fac parte din aceste organe sunt incapabile ori incompatibile, după caz, sau pentru că acestea au fost numite cu încălcarea dispoziţiilor legale ori statutare.

§2. Funcţionarea persoanei juridice


Actele emise de organele persoanei juridice


Art.221 – (1) Hotărârile şi deciziile luate de organele de conducere şi administrare în limitele legii, actului de constituire sau statutului sunt obligatorii chiar pentru cei care nu au luat parte la deliberare sau au votat împotrivă.

(2) Faţă de terţi hotărârile şi deciziile luate, în limitele legii, actului de constituire sau statutului produc efecte numai de la data publicării lor, în condiţiile prevăzute de lege, în afară de cazul în care se face dovada că aceştia le cunoşteau pe altă cale.


Obligaţiile membrilor organelor de administrare

Art.222 – (1) Cei care fac parte din organele de administrare a unei persoane juridice trebuie să acţioneze cu prudenţă şi diligenţă.

(2) Ei trebuie, de asemenea, să acţioneze cu cinste şi loialitate în interesul persoanei juridice.


Separarea patrimoniilor


Art.223 – (1) Cei care fac parte din organele de administrare au obligaţia să asigure şi să menţină separaţia dintre bunurile persoanei juridice şi propriile lor bunuri.

(2) Ei nu pot folosi în profitul lor sau al unor terţi bunurile persoanei juridice ori informaţiile pe care le obţin în virtutea funcţiei lor, afară de cazul în care ar fi autorizaţi în acest scop de către cei care i-au numit.


Contrarietatea de interese


Art.224 – (1) Este lovit de nulitate relativă actul juridic încheiat în frauda intereselor persoanei juridice de un membru al organelor de administrare dacă acesta din urmă, soţul, ascendenţii sau descendenţii lui, rudele în linie colaterală sau afinii săi până la gradul al patrulea inclusiv aveau vreun interes să se încheie acel act şi dacă partea cealaltă a cunoscut sau trebuia să cunoască acest lucru.

(2) Atunci când cel care face parte din organele de administrare ale persoanei juridice ori una dintre persoanele prevăzute la alin.(1) are interes într-o chestiune supusă hotărârii acestor organe, trebuie să înştiinţeze persoana juridică şi să nu ia parte la nici o deliberare privitoare la această chestiune. În caz contrar, el răspunde pentru daunele cauzate persoanei juridice, dacă fără votul lui nu s-ar fi putut obţine majoritatea cerută.


Nulitatea actelor emise de organele persoanei juridice


Art.225 – (1) Hotărârile şi deciziile contrare legii, actului de constituire sau statutului pot fi atacate în justiţie de oricare dintre membrii organelor de conducere şi administrare care nu au participat la deliberare sau care au votat împotrivă şi au cerut să se insereze aceasta în procesul-verbal de şedinţă, în termen de 15 zile de la data când li s-a comunicat copia de pe hotărârea sau decizia respectivă ori de la data când a avut loc şedinţa, după caz.

(2) Administratorii nu pot însă ataca hotărârea privitoare la revocarea lor din funcţie. Ei au numai dreptul de a fi despăgubiţi, dacă revocarea a fost nejustificată sau intempestivă şi au suferit astfel un prejudiciu.

(3) Cererea de anulare se soluţionează în camera de consiliu de către instanţa competentă în circumscripţia căreia persoana juridică îşi are sediul, în contradictoriu cu persoana juridică în cauză, reprezentată prin administratori. Hotărârea instanţei este supusă numai apelului.

(4) Dacă hotărârea este atacată de toţi administratorii, persoana juridică este reprezentată în justiţie de persoana desemnată de preşedintele instanţei dintre membrii acesteia, care va îndeplini mandatul cu care a fost însărcinată până când organul de conducere competent, convocat în acest scop, va alege o altă persoană.

(5) Hotărârea definitivă de anulare va fi menţionată în registrul public în care este înregistrată persoana juridică, fiind opozabilă de la această dată faţă de orice persoană, inclusiv faţă de membrii acelei persoane juridice.

(6) Dacă se invocă motive de nulitate absolută, dreptul la acţiunea în constatarea nulităţii este imprescriptibil, iar cererea poate fi formulată de orice persoană interesată. Dispoziţiile alin.(3)-(5) rămân aplicabile.


Suspendarea actelor atacate


Art.226 – (1) Odată cu intentarea acţiunii în anulare, reclamantul poate cere instanţei, pe cale de ordonanţă preşedinţială, suspendarea executării hotărârii sau a deciziei atacate.

(2) Pentru a încuviinţa suspendarea, instanţa, poate obliga pe reclamant să depună o cauţiune, în condiţiile legii.


Participarea la circuitul civil


Art.227 - (1) Actele juridice făcute de organele de administrare ale persoanei juridice, în limitele puterilor ce le-au fost conferite, sunt actele persoanei juridice înseşi.

(2) În raporturile cu terţii, persoana juridică este angajată prin actele organelor sale, chiar dacă aceste acte depăşesc puterea de reprezentare conferită prin actul de constituire sau statut, în afară de cazul în care ea dovedeşte că terţii o cunoşteau la data încheierii actului. Simpla publicare a actului de constituire sau a statutului persoanei juridice nu constituie dovada cunoaşterii acestui fapt.

(3) Clauzele sau dispoziţiile actului de constituire ori ale statutului, precum şi hotărârile organelor statutare ale persoanei juridice care limitează sau lărgesc puterile conferite exclusiv de lege acestor organe sunt considerate nescrise, chiar dacă au fost publicate.


Obligaţia terţilor de a se informa


Art.228 – Simpla declaraţie a organelor de administrare ale persoanei juridice că acţionează în limitele puterilor ce le-au fost conferite nu exonerează pe terţi de obligaţia de a verifica aceste puteri.


Răspunderea pentru fapte juridice


Art.229 – (1) Faptele licite sau ilicite săvârşite de organele persoanei juridice obligă însăşi persoana juridică, însă numai dacă ele au legătură cu atribuţiile sau cu scopul funcţiilor încredinţate.

(2) Faptele ilicite atrag şi răspunderea personală şi solidară a celor care le-au săvârşit, atât faţă de persoana juridică, cât şi faţă de terţi.


Răspunderea membrilor organelor persoanei juridice


Art.230 – (1) Acţiunea în răspundere împotriva administratorilor, cenzorilor, directorilor şi altor persoane care au acţionat în calitate de membri ai organelor persoanei juridice, pentru prejudiciile cauzate persoanei juridice de către aceştia prin încălcarea îndatoririlor stabilite în sarcina lor, aparţine, în numele persoanei juridice, organului de conducere competent care va decide cu majoritatea cerută de lege, iar în lipsă, cu majoritatea cerută de prevederile statutare.

(2) Hotărârea poate fi luată chiar dacă problema răspunderii persoanelor arătate la alin. (1) nu figurează pe ordinea de zi.

(3) Organul de conducere competent desemnează cu aceeaşi majoritate persoana însărcinată să exercite acţiunea în justiţie.

(4) Dacă s-a hotărât introducerea acţiunii în răspundere împotriva administratorilor, mandatul acestora încetează de drept şi organul de conducere competent va proceda la înlocuirea lor.

(5) În cazul în care acţiunea se introduce împotriva directorilor, aceştia sunt suspendaţi de drept din funcţie până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti.

§3. Dispoziţii speciale


Răspunderea persoanelor juridice de drept public


Art.231 – Dacă prin lege nu se dispune altfel, persoanele juridice de drept public sunt răspunzătoare de faptele licite sau ilicite săvârşite de organele lor, în aceleaşi condiţii ca persoanele juridice de drept privat.


Independenţa patrimonială


Art.232 – Persoana juridică având în subordine o altă persoană juridică nu răspunde pentru obligaţiile acesteia din urmă şi nici persoana juridică subordonată nu răspunde pentru persoana juridică faţă de care este subordonată, dacă prin lege nu se dispune altfel.


Statul şi unităţile administrativ-teritoriale


Art.233 – (1) În raporturile civile în care se înfăţişează nemijlocit, în nume propriu, ca subiect de drepturi şi obligaţii, statul participă prin Ministerul Finanţelor Publice, afară de cazul în care legea stabileşte un alt organ în acest sens.

(2) Dispoziţiile alin.(1) sunt aplicabile în mod corespunzător şi unităţilor administrativ-teritoriale care participă la raporturile civile în nume propriu, prin organele prevăzute de lege.


Răspunderea civilă a statului şi a unităţilor administrativ-teritoriale


Art.234 – (1) Dacă prin lege nu se dispune altfel, statul nu răspunde decât în mod subsidiar pentru obligaţiile organelor, autorităţilor şi instituţiilor publice, care sunt persoane juridice. De asemenea, nici una dintre aceste persoane juridice nu răspunde pentru obligaţiile statului.

(2) Dispoziţiile alin. (1) sunt aplicabile în mod corespunzător şi unităţilor administrativ-teritoriale care nu răspund decât în mod subsidiar pentru obligaţiile organelor, instituţiilor şi serviciilor publice din subordinea acestora atunci când acestea au personalitate juridică.


CAPITOLUL IV
Identificarea persoanei juridice


Naţionalitatea persoanei juridice


Art.235 – Sunt de naţionalitate română toate persoanele juridice al căror sediu, potrivit actului de constituire, este stabilit în România.


Denumirea persoanei juridice


Art.236 – (1) Persoana juridică poartă denumirea stabilită în condiţiile legii prin actul de constituire sau prin statut.

(2) Odată cu înregistrarea persoanei juridice, se va trece în registru denumirea ei şi celelalte atribute de identificare.


Sediul persoanei juridice


Art.237 – (1) Sediul persoanei juridice se stabileşte potrivit actului de constituire sau statutului.

(2) În funcţie de obiectul de activitate, persoana juridică poate avea mai multe sedii cu caracter secundar pentru sucursalele sau reprezentanţele sale teritoriale. Dispoziţiile art.107 sunt aplicabile în mod corespunzător.


Schimbarea denumirii şi sediului


Art.238 – Persoana juridică poate să-şi schimbe denumirea sau sediul, în condiţiile prevăzute de lege.


Dovada denumirii şi sediului


Art.239 – (1) În raporturile cu terţii, denumirea şi sediul se dovedesc cu menţiunile făcute în registrele de publicitate sau de evidenţă prevăzute de lege pentru persoana juridică respectivă.

(2) În lipsa acestor menţiuni, stabilirea sau schimbarea denumirii şi a sediului nu va putea fi opusă altor persoane.


Alte atribute de identificare


Art.240 – În funcţie de specificul obiectului de activitate, persoana juridică mai poate avea şi alte atribute de identificare, cum sunt numărul de înregistrare în registrul comerţului sau într-un alt registru public, codul unic de înregistrare, contul bancar.


Menţiuni obligatorii


Art.241 – Toate documentele care emană de la persoana juridică trebuie să cuprindă denumirea şi sediul, precum şi alte atribute de identificare, în cazurile prevăzute de lege, sub sancţiunea plăţii de daune-interese persoanei prejudiciate.


CAPITOLUL V
Reorganizarea persoanei juridice

Noţiune


Art.242 – Reorganizarea persoanei juridice este operaţiunea juridică ce implică una sau mai multe persoane juridice şi care produce efecte creatoare, modificatoare ori de încetare a lor.


Modurile de reorganizare


Art.243 – (1) Reorganizarea persoanei juridice se realizează prin fuziune, prin divizare sau prin transformare.

(2) Reorganizarea se face cu respectarea condiţiilor prevăzute pentru dobândirea personalităţii juridice, în afară de cazurile în care prin lege, actul de constituire sau statut se dispune altfel.


Fuziunea


Art.244 – Fuziunea se face prin absorbţia unei persoane juridice de către o altă persoană juridică sau prin contopirea mai multor persoane juridice pentru a alcătui o persoană juridică nouă.


Efectele fuziunii


Art.245 – (1) În cazul absorbţiei, drepturile şi obligaţiile persoanei juridice absorbite trec asupra persoanei juridice care o absoarbe.

(2) În cazul contopirii persoanelor juridice, drepturile şi obligaţiile acestora trec asupra noii persoane juridice astfel înfiinţate.


Divizarea


Art.246 – (1) Divizarea poate fi totală sau parţială.

(2) Divizarea totală se face prin împărţirea întregului patrimoniu al unei persoane juridice între două sau mai multe persoane juridice care există sau care iau, astfel, fiinţă.

(3) Divizarea parţială constă în desprinderea unei părţi din patrimoniul unei persoane juridice, care-şi menţine fiinţa, şi în transmiterea acestei părţi către una sau mai multe persoane juridice care există sau care se înfiinţează în acest fel.


Efectele divizării


Art.247 – (1) Patrimoniul persoanei juridice care a încetat de a avea fiinţă prin divizare se împarte în mod egal între persoanele juridice dobânditoare, dacă prin actul ce a dispus divizarea nu s-a stabilit o altă proporţie.

(2) În cazul divizării parţiale, când o parte din patrimoniul unei persoane juridice se desprinde şi se transmite unei singure persoane juridice existente sau care ia astfel fiinţă, împărţirea patrimoniului se face în proporţia părţii desprinse şi transmise.

(3) În cazul în care partea desprinsă se transmite mai multor persoane juridice existente sau care iau astfel fiinţă, împărţirea patrimoniului între persoana juridică faţă de care s-a făcut desprinderea şi persoanele juridice dobânditoare se va face potrivit dispoziţiilor alin.(2), iar între persoanele juridice dobânditoare, împărţirea părţii desprinse se va face potrivit dispoziţiilor alin.(1), ce se vor aplica în mod corespunzător.


Întinderea răspunderii în caz de divizare


Art.248 – (1) În cazul divizării, fiecare dintre persoanele juridice dobânditoare va răspunde:

a) pentru obligaţiile legate de bunurile care formează obiectul drepturilor dobândite sau păstrate integral;

b) pentru celelalte obligaţii ale persoanei juridice divizate, proporţional cu valoarea drepturilor dobândite sau păstrate, socotită după scăderea obligaţiilor prevăzute la lit. a).

(2) Dacă o persoană juridică înfiinţată în condiţiile art.203 alin.(1) lit.a) este supusă divizării prin actul de reorganizare se va putea stabili şi un alt mod de împărţire a obligaţiilor decât acela prevăzut în prezentul articol.


Repartizarea contractelor în caz de divizare


Art.249 – În caz de divizare, contractele se vor repartiza, cu respectarea dispoziţiilor art.215 alin.(2), 247 şi 248, astfel încât executarea fiecăruia dintre ele să se facă în întregime de către o singură persoană juridică dobânditoare, afară numai dacă aceasta nu este cu putinţă.


Încetarea unor contracte


Art.250 – (1) În cazul contractelor încheiate în considerarea calităţii persoanei juridice supuse reorganizării, acestea nu îşi încetează efectele, cu excepţia cazului în care părţile au stipulat expres contrariul sau menţinerea ori repartizarea contractului este condiţionată de acordul părţii interesate.

(2) Dacă menţinerea sau repartizarea contractului este condiţionată de acordul părţii interesate, aceasta va fi notificată sau, după caz, înştiinţată prin scrisoare recomandată, cu confirmare de primire, pentru a-şi da ori nu consimţământul în termen de 10 zile lucrătoare de la comunicarea notificării sau înştiinţării. Lipsa de răspuns în acest termen echivalează cu refuzul de menţinere sau preluare a contractului de către persoana juridică succesoare.


Transformarea persoanei juridice


Art.251 – Transformarea persoanei juridice intervine în cazurile prevăzute de lege, atunci când o persoană juridică îşi încetează fiinţa, concomitent cu crearea, în locul ei, a unei alte persoane juridice.

(2) În cazul transformării, drepturile şi obligaţiile persoanei juridice care şi-a încetat existenţa trec asupra persoanei juridice nou create, cu excepţia cazului în care prin actul prin care s-a dispus transformarea se prevede altfel. În aceste din urmă cazuri, dispoziţiile art.249, 250 şi 253 rămân aplicabile.


Data transmiterii drepturilor şi obligaţiilor


Art.252 – (1) În cazul reorganizării persoanelor juridice supuse înregistrării, transmiterea drepturilor şi obligaţiilor se realizează atât între părţi, cât şi faţă de terţi, numai prin înregistrarea operaţiunii şi pe data acesteia.

(2) În ceea ce priveşte celelalte persoane juridice nesupuse înregistrării, transmiterea drepturilor şi obligaţiilor, în cazurile prevăzute de alin.(1), se realizează atât între părţi, cât şi faţă de terţi numai pe data aprobării de către organul competent a inventarului, a bilanţului contabil întocmit în vederea predării-primirii, a evidenţei şi a repartizării tuturor contractelor în curs de executare, precum şi a oricăror altor asemenea acte prevăzute de lege.

(3) În cazul bunurilor imobile care fac obiectul transmisiunii, dreptul de proprietate şi celelalte drepturi reale se dobândesc numai prin înscrierea în cartea funciară, în baza actului de reorganizare şi, dacă e cazul, a certificatului de înregistrare a noii persoane juridice, eliberat în condiţiile legii.


Opoziţii

Art.253 – (1) Actele prin care s-a hotărât reorganizarea pot fi atacate, dacă prin lege nu se dispune altfel, prin opoziţie, de către creditori şi orice alte persoane interesate în termen de 30 de zile de la data când au luat cunoştinţă de aprobarea reorganizării, dar nu mai târziu de un an de la data aprobării acesteia de către organul competent, potrivit legii.

(2) Opoziţia suspendă executarea faţă de oponenţi până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti, în afară de cazul în care persoana juridică debitoare face dovada plăţii datoriilor sau oferă garanţii acceptate de creditori ori încheie cu aceştia un acord pentru plata datoriilor.

(3) Opoziţia se judecă în camera de consiliu, cu citarea părţilor, de către instanţa competentă.

(4) Hotărârea pronunţată asupra opoziţiei este supusă numai apelului.

CAPITOLUL VI

Încetarea persoanei juridice


Secţiunea 1

Dispoziţii generale


Modurile de încetare

Art.254 – Persoana juridică încetează, după caz, prin constatarea ori declararea nulităţii, prin fuziune, divizare totală, transformare, dizolvare sau desfiinţare, ori printr-un alt mod prevăzut de lege.

Secţiunea a 2-a

Dizolvarea persoanei juridice


Cazuri de dizolvare


Art.255 – Persoanele juridice de drept privat se dizolvă:

a) dacă termenul pentru care au fost constituite s-a împlinit;

b) dacă scopul a fost realizat ori nu mai poate fi îndeplinit;

c) dacă scopul pe care îl urmăresc sau mijloacele întrebuinţate pentru realizarea acestuia au devenit contrare legii sau ordinii publice, ori urmăresc un alt scop decât cel declarat;

d) prin hotărârea organelor competente ale acestora;

e) prin orice alt mod prevăzut de lege, actul de constituire sau statut.


Dizolvarea persoanelor juridice de drept public


Art.256 – Persoanele juridice de drept public se dizolvă numai în cazurile şi condiţiile anume prevăzute de lege.

Opoziţii

Art.257 – În cazul în care persoana juridică se dizolvă prin hotărârea organului competent, creditorii sau orice alte persoane interesate pot face opoziţie, dispoziţiile art.253 aplicându-se în mod corespunzător.


Lichidarea


Art.258 – (1) Prin efectul dizolvării persoana juridică intră în lichidare în vederea valorificării activului şi a plăţii pasivului.

(2) Persoana juridică îşi păstrează capacitatea civilă pentru operaţiunile necesare lichidării până la finalizarea acesteia.

(3) Dacă încetarea persoanei juridice are loc prin fuziune, transformare sau prin divizare totală nu se declanşează procedura lichidării.


Destinaţia bunurilor rămase după lichidare


Art.259 – (1) Oricare ar fi cauzele dizolvării, bunurile persoanei juridice rămase după lichidare vor primi destinaţia indicată prin actul de constituire sau statut, ori destinaţia indicată de hotărârea organului competent luată înainte de dizolvare.

(2) În lipsa unei asemenea prevederi în actul de constituire sau statut ori în lipsa unei hotărâri luate în condiţiile alin.(1), precum şi în cazul în care prevederea sau hotărârea este contrară legii sau ordinii publice, la propunerea lichidatorului bunurile rămase după lichidare se atribuie de instanţa competentă, prin hotărâre supusă numai apelului, de instanţa competentă unei persoane juridice cu scop identic sau asemănător, dacă prin lege nu se prevede altfel. Atunci când există mai multe astfel de persoane juridice, lichidatorul propune cel puţin trei persoane juridice, caz în care bunurile se atribuie prin tragere la sorţi.

(3) În cazul în care persoana juridică a fost dizolvată pentru motivele prevăzute de art.255 lit.d), precum şi în cazul în care nicio persoană juridică nu este de acord cu preluarea bunurilor rămase după lichidare în condiţiile alin. (2), acestea sunt preluate de comuna, oraşul sau municipiul în a cărui rază teritorială se află bunurile.

(4) În toate cazurile, transmiterea dreptului de proprietate asupra bunurilor rămase după lichidare are loc la data preluării lor de către beneficiari, dacă prin lege nu se prevede altfel. Procesul-verbal de predare-primire şi hotărârea judecătorească rămasă definitivă, în cazurile prevăzute de alin.(2) ori (3), constituie titlu de proprietate sau, după caz, poate servi drept temei juridic pentru intabularea în cartea funciară.


Secţiunea a 3-a
Dispoziţii speciale

Desfiinţarea unor persoane juridice


Art.260 – (1) Persoanele juridice înfiinţate de către autorităţile publice centrale sau locale, nesupuse dizolvării, pot fi desfiinţate prin hotărârea organului care le-a înfiinţat.

(2) În acest caz, dacă organul competent nu a dispus altfel, drepturile şi obligaţiile persoanei juridice desfiinţate trec asupra persoanei juridice dobânditoare, proporţional cu valoarea bunurilor transmise acesteia, ţinându-se însă seama şi de natura obligaţiilor respective.


Data încetării personalităţii juridice


Art.261 – (1) Persoanele juridice supuse înregistrării încetează la data radierii din registrele în care au fost înscrise.

(2) Celelalte persoane juridice încetează de la data actului prin care s-a dispus încetarea sau, după caz, de la data îndeplinirii oricărei alte cerinţe prevăzute de lege.


TITLUL V
Apărarea drepturilor nepatrimoniale


Ocrotirea personalităţii umane

Art.262 – (1) Personalitatea umană este ocrotită în mod egal de lege.
(2) Orice persoană fizică are dreptul la ocrotirea valorilor strâns legate de fiinţa umană, cum sunt viaţa, sănătatea, integritatea fizică, demnitatea, intimitatea vieţii private, creaţia ştiinţifică, artistică, literară sau tehnică, precum şi a oricăror altor drepturi nepatrimoniale.

Mijloace de apărare
Art.263 – (1) Persoana fizică ale cărei drepturi nepatrimoniale au fost încălcate ori sunt ameninţate poate cere oricând instanţei:

interzicerea săvârşirii faptei ilicite, dacă aceasta este iminentă;
încetarea încălcării şi interzicerea pentru viitor, dacă aceasta durează încă;
constatarea caracterului ilicit al faptei săvârşite, dacă tulburarea pe care a produs-o subzistă.
(2) Totodată, cel care a suferit o încălcare a unor asemenea drepturi poate cere instanţei să-l oblige pe autorul faptei să îndeplinească orice măsuri socotite necesare de către instanţă spre a ajunge la restabilirea dreptului atins, cum sunt:

a) sechestrarea, distrugerea, confiscarea sau retragerea din circulaţie a bunurilor ori a mijloacelor care au servit sau au fost destinate să servească la săvârşirea faptei prejudiciabile;

b) obligarea autorului, pe cheltuiala sa, la publicarea hotărârii de condamnare sau la plata unei sume de bani în folosul unei persoane juridice fără scop patrimonial care desfăşoară o activitate de binefacere;

c) orice alte măsuri necesare pentru repararea prejudiciului cauzat şi încetarea atingerilor ilicite aduse personalităţii.

(3) Independent de aceasta, persoana prejudiciată poate cere despăgubiri sau, după caz, o reparaţie patrimonială pentru prejudiciul, chiar nepatrimonial, ce i-a fost cauzat, dacă vătămarea este imputabilă autorului faptei prejudiciabile. În aceste cazuri, dreptul la acţiune este supus prescripţiei extinctive.

Dreptul la replică


Art.264 – (1) Orice persoană ale cărei drepturi sau interese legitime au fost lezate în mod direct prin prezentarea în presa scrisă sau audiovizuală a unor fapte neadevărate beneficiază de dreptul la replică.

(2) Nu există drept la replică în cazul reproducerii fidele a dezbaterilor publice din cadrul unei autorităţi sau instituţii la care persoana care se consideră lezată a participat. De asemenea, nu există drept la replică atunci când prezentarea contestată reproduce în mod fidel un material care emană direct de la această persoană.


Conţinutul şi forma răspunsului


Art.265 – (1) Răspunsul trebuie să fie concis şi să se limiteze la obiectul prezentării contestate.

(2) El trebuie să fie formulat în scris.

(3) În cazul materialelor difuzate în cadrul unei emisiuni audiovizuale, răspunsul poate, la alegerea persoanei ce se consideră lezată, să fie formulat în scris ori poate fi înregistrat pe un suport audio sau video, cu respectarea standardelor tehnice utilizate de instituţia de presă care a difuzat prezentarea contestată. De asemenea, dacă instituţia sesizată este de acord, răspunsul poate fi formulat şi direct în cadrul unei intervenţii pe post a persoanei care se consideră lezată.


Refuzul răspunsului


Art.266 - Răspunsul poate fi refuzat dacă este în mod vădit inexact sau dacă este contrar legii ori bunelor moravuri.


Procedură


Art.267 – (1) Autorul răspunsului se poate adresa instituţiei de presă în termen de cel mult 20 de zile de la data la care a luat cunoştinţă de prezentarea pe care o contestă, dar nu mai târziu de 3 luni de la data publicării ori difuzării acesteia.

(2) Instituţia de presă sesizată trebuie să informeze pe autorul răspunsului, în termen de cel mult două zile de la data primirii cererii de replică, despre data, ora şi emisiunea când se va publica ori difuza răspunsul sau, în cazul când se solicită intervenţia directă pe post, dacă va permite şi asigura efectuarea acesteia. Atunci când instituţia de presă refuză fie publicarea ori difuzarea replicii, fie intervenţia directă pe post, se vor comunica de îndată motivele acestui refuz.


Modalitatea de publicare sau difuzare


Art.268 – (1) Răspunsul trebuie să fie publicat sau difuzat în aşa fel încât să atingă într-o măsură cât este posibil de mare publicul care a luat cunoştinţă de prezentarea ce este contestată. În acest scop, răspunsul se publică ori difuzează în acelaşi mod şi în acelaşi loc cu prezentarea contestată, de îndată, dar nu mai târziu de 3 zile de la data aprobării publicării ori difuzării lui.

(2) În cadrul emisiunilor audiovizuale, răspunsul trebuie să fie prezentat în cadrul aceluiaşi interval orar, al aceleiaşi emisiuni, în limitele aceleiaşi durate şi cu precizarea emisiunii în care s-a produs lezarea. Dacă emisiunea în care s-a produs lezarea este programată într-un interval mai îndepărtat de 7 zile, răspunsul se difuzează în termen de 3 zile, în acelaşi interval orar şi cu precizarea emisiunii în care s-a produs lezarea.

(3) Răspunsul trebuie publicat sau difuzat integral şi fără să fie alterat, trunchiat, reformulat ori modificat. Instituţia de presă sesizată nu poate să adauge ori să facă imediat vreun comentariu, în afara unei declaraţii prin care indică dacă îşi menţine prezentarea faptelor ori anunţă sursele care au stat la baza întocmirii sau difuzării acesteia.

(4) În toate cazurile, publicarea sau difuzarea răspunsului este gratuită. Orice convenţie sau clauză contrară este considerată nescrisă.


Acţiunea în justiţie


Art.269 – (1) Dacă cel sesizat împiedică exercitarea acestor drepturi, refuză publicarea ori difuzarea sau nu o realizează în mod corect, persoana ce se consideră lezată se poate adresa instanţei judecătoreşti competente. Instanţa se va pronunţa de îndată pe baza probelor administrate, prin ordonanţă preşedinţială.

(2) Exercitarea sau, după caz, neexercitarea dreptului la replică nu implică renunţarea persoanei lezate la dreptul de a obţine în condiţiile legii o reparaţie echitabilă a prejudiciului suferit.

(3) Dispoziţiile alin.(1) nu exclud dreptul persoanei care se consideră lezată de a recurge şi la proceduri administrative desfăşurate în baza legii sau reglementate de organizaţiile profesionale din domeniul presei.


Dreptul la rectificare


Art.270 – (1) Orice persoană ale cărei drepturi sau interese legitime au fost lezate prin prezentarea în presa scrisă sau audiovizuală a unor fapte inexacte beneficiază de dreptul la rectificarea informaţiilor greşite.

(2) Dispoziţiile art.265-269 se aplică, în mod corespunzător, şi în cazul rectificării unor informaţii inexacte comunicate prin presa scrisă ori audiovizuală.


Apărarea dreptului la nume

Art.271 – (1) Cel al cărui nume este contestat poate să ceară instanţei judecătoreşti recunoaşterea dreptului său la acel nume.

(2) De asemenea, cel care este lezat prin uzurparea, în tot sau în parte, a numelui său poate să ceară oricând instanţei judecătoreşti să dispună încetarea acestei atingeri nelegitime.

(3) Dispoziţiile prezentului articol se aplică, în mod corespunzător, şi apărării dreptului la pseudonim.


Măsuri provizorii


Art.272 – (1) Dacă acela care se consideră lezat în drepturile sale nepatrimoniale face dovada credibilă că este obiectul unei atingeri ilicite, actuale sau iminente, după caz, şi că această atingere riscă să-i cauzeze un prejudiciu dificil de reparat, poate să ceară instanţei judecătoreşti luarea unor măsuri provizorii.

(2) Instanţa judecătorească poate să dispună în special:

a) interzicerea încălcării sau încetarea ei provizorie;

b) luarea măsurilor necesare pentru a asigura conservarea probelor.

(3) Cu toate acestea, în cazul atingerii aduse prin mijloacele de presă scrisă sau audiovizuală periodică, instanţa judecătorească nu poate să dispună încetarea cu titlu provizoriu a acesteia decât dacă atingerea este de natură să cauzeze un prejudiciu grav reclamantului şi nu este în mod evident justificată, iar măsura luată de instanţă nu apare ca fiind disproporţionată în raport cu atingerea adusă.

(4) Instanţa soluţionează cererea potrivit dispoziţiilor privitoare la ordonanţa preşedinţială, care se aplică în mod corespunzător. În cazul în care cererea este formulată înainte de introducerea acţiunii de fond, prin hotărârea prin care s-a dispus măsura provizorie se va fixa şi termenul în care acţiunea în fond trebuie să fie introdusă, sub sancţiunea încetării de drept a acelei măsuri. Dispoziţiile alin.(6) sunt aplicabile.

(5) Dacă măsurile luate sunt de natură să producă un prejudiciu părţii adverse, instanţa poate obliga pe reclamant să dea o cauţiune în cuantumul fixat de aceasta, sub sancţiunea încetării de drept a măsurii dispuse.

(6) Măsurile luate potrivit prezentului articol anterior introducerii acţiunii în justiţie pentru apărarea dreptului nepatrimonial încălcat încetează de drept dacă reclamantul nu a sesizat instanţa în termenul fixat de aceasta, dar nu mai târziu de 30 de zile de la luarea acestora.

(7) Reclamantul este ţinut să repare, la cererea părţii interesate, prejudiciul cauzat prin măsurile provizorii luate, dacă acţiunea de fond este respinsă ca neîntemeiată. Cu toate acestea, dacă reclamantul nu a fost în culpă ori a avut o culpă uşoară, instanţa, în raport cu circumstanţele concrete, poate fie să refuze obligarea sa la despăgubirile cerute de partea adversă, fie să dispună reducerea acestora.

(8) Dacă partea adversă nu solicită daune-interese, instanţa va dispune eliberarea cauţiunii, la cererea reclamantului, prin hotărâre dată cu citarea părţilor. Cererea se judecă potrivit dispoziţiilor privitoare la ordonanţa preşedinţială, care se aplică în mod corespunzător. În cazul în care pârâtul se opune la eliberarea cauţiunii, instanţa va fixa un termen în vederea introducerii acţiunii de fond, care nu poate fi mai lung de 30 de zile de la data pronunţării hotărârii, sub sancţiunea încetării de drept a măsurii de indisponibilizare a sumei depuse cu titlu de cauţiune.


Decesul titularului dreptului nepatrimonial

Art.273 – (1) Acţiunea pentru restabilirea dreptului nepatrimonial încălcat poate fi continuată sau pornită, după moartea persoanei vătămate, de către soţul supravieţuitor, de oricare dintre rudele în linie dreaptă ale persoanei decedate, precum şi de oricare dintre rudele sale colaterale până la gradul al patrulea inclusiv.

(2) Acţiunea pentru restabilirea integrităţii memoriei unei persoane decedate poate fi pornită de cei prevăzuţi la alin.(1).


Apărarea drepturilor nepatrimoniale ale persoanei juridice


Art.274 - Dispoziţiile prezentului titlu se aplică prin asemănare şi drepturilor nepatrimoniale ale persoanelor juridice, cum sunt dreptul la denumire, la sediu şi altele asemenea.


Cartea a II-a

Despre familie


Titlul I
Dispoziţii generale

Familia

Art.275 – (1) Familia se întemeiază pe căsătoria liber consimţită între soţi, pe egalitatea acestora, precum şi pe dreptul şi îndatorirea părinţilor de a asigura creşterea şi educarea copiilor lor.

(2) Familia are dreptul la ocrotire din partea societăţii şi a statului.

(3) Statul este obligat să sprijine, prin măsuri economice şi sociale, încheierea căsătoriei, precum şi dezvoltarea şi consolidarea familiei.


Căsătoria


Art.276 - (1) Bărbatul şi femeia au dreptul de a se căsători în scopul de a întemeia o familie.

(2) Căsătoria religioasă poate fi celebrată numai după încheierea căsătoriei civile.

(3) Condiţiile de încheiere şi cauzele de nulitate ale căsătoriei se stabilesc prin prezentul cod.

(4) Căsătoria încetează prin decesul sau prin declararea judecătorească a morţii unuia dintre soţi.

(5) Căsătoria poate fi desfăcută prin divorţ, în condiţiile legii.


Egalitatea în drepturi a copiilor


Art.277 – Copiii din afara căsătoriei sunt egali în faţa legii cu cei din căsătorie, precum şi cu cei adoptaţi.


Îndatorirea părinţilor


Art. 278 – Părinţii sunt cei care au, în primul rând, îndatorirea de creştere şi educare a copiilor lor minori.


Relaţiile dintre părinţi şi copii

Art.279 - (1) Copilul nu poate fi separat de părinţi împotriva voinţei lor, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege.

(2) Copilul care nu locuieşte la părinţii săi sau, după caz, la unul dintre ei are dreptul de a avea legături personale cu aceştia.


Principiul interesului superior al copilului

Art.280 – (1) Orice măsură privitoare la copil, indiferent de autorul ei, trebuie să fie luată cu respectarea interesului superior al copilului.

(2) Pentru rezolvarea cererilor care se referă la copii, autorităţile competente sunt datoare să dea toate îndrumările necesare pentru ca părţile să recurgă la metodele de soluţionare a conflictelor pe cale amiabilă.

(3) Procedurile referitoare la relaţiile între părinţi şi copii trebuie să garanteze că dorinţele şi interesele părinţilor fireşti referitoare la copii pot fi aduse la cunoştinţa autorităţilor şi că acestea ţin cont de ele în hotărârile pe care le iau.

(4) Procedurile privitoare la copii trebuie să se desfăşoare într-un timp rezonabil, astfel încât interesul superior al copilului şi relaţiile de familie să nu fie afectate.

(5) În sensul prevederilor legale privind protecţia copilului, prin copil se înţelege persoana care nu a împlinit 18 ani şi nici nu a dobândit capacitatea deplină de exerciţiu, potrivit legii.


Ascultarea copilului

Art.281 – (1) În procedurile administrative sau judiciare care îl privesc, ascultarea copilului care a împlinit vârsta de 10 ani este obligatorie. Cu toate acestea, poate fi ascultat şi copilul care nu a împlinit vârsta de 10 ani, dacă autoritatea competentă consideră că acest lucru este necesar pentru soluţionarea cauzei.

(2) Dreptul de a fi ascultat presupune posibilitatea copilului de a cere şi a primi orice informaţie, potrivit cu vârsta sa, de a-şi exprima opinia şi de a fi informat asupra consecinţelor pe care le poate avea aceasta, dacă este respectată, precum şi asupra consecinţelor oricărei decizii care îl priveşte.

(3) Orice copil poate cere să fie ascultat, potrivit prevederilor alin.(1) şi alin.(2). Respingerea cererii de către autoritatea competentă trebuie motivată.

(4) Opiniile copilului ascultat vor fi luate în considerare în raport cu vârsta şi cu gradul său de maturitate.

(5) Dispoziţiile legale speciale privind consimţământul sau prezenţa copilului, în procedurile care îl privesc, precum şi prevederile referitoare la desemnarea de către instanţă a unui reprezentant în caz de conflict de interese, rămân aplicabile.


Instanţa tutelară

Art.282 – Toate măsurile date prin prezenta carte în competenţa instanţei judecătoreşti, precum şi toate litigiile privind aplicarea dispoziţiilor prezentei cărţi sunt de competenţa instanţei tutelare prevăzute la art.117.


Titlul II

Căsătoria


Capitolul I

Logodna


Încheierea logodnei


Art.283 – (1) Logodna este promisiunea reciprocă de a încheia căsătoria.

(2) Dispoziţiile privind condiţiile de fond pentru încheierea căsătoriei sunt aplicabile în mod corespunzător, cu excepţia avizului medical şi a autorizării organului administrativ competent.

(3) Încheierea logodnei nu este supusă nici unei formalităţi şi poate fi dovedită cu orice mijloc de probă.

(4) Încheierea căsătoriei nu este condiţionată de încheierea logodnei.


Ruperea logodnei


Art.284 – (1) Logodnicul care rupe logodna nu poate fi constrâns să încheie căsătoria.

(2) Clauza penală stipulată pentru ruperea logodnei este considerată nescrisă.


Restituirea darurilor


Art.285 – (1) În cazul ruperii logodnei, sunt supuse restituirii darurile pe care logodnicii le-au primit în considerarea logodnei sau, pe durata acesteia, în vederea căsătoriei, cu excepţia darurilor obişnuite.

(2) Darurile se restituie în natură sau, dacă aceasta nu mai este cu putinţă, în măsura îmbogăţirii.

(3) Obligaţia de restituire nu există dacă logodna a încetat prin moartea unuia dintre logodnici.


Răspunderea pentru ruperea logodnei


Art.286 – (1) Logodnicul care rupe logodna în mod abuziv poate fi obligat la despăgubiri pentru cheltuielile făcute sau contractate în vederea căsătoriei, în măsura în care au fost potrivite cu împrejurările, precum şi pentru orice alte prejudicii cauzate.

(2) Logodnicul care, în mod culpabil, l-a determinat pe celălalt să rupă logodna poate fi obligat la despăgubiri în condiţiile alin.(1).


Termen de prescripţie


Art.287 – Dreptul la acţiune întemeiat pe dispoziţiile art.285 şi 286 se prescrie într-un an de la ruperea logodnei.

Capitolul II

Încheierea căsătoriei


Secţiunea 1
Condiţiile de fond pentru încheierea căsătoriei


Consimţământul la căsătorie

Art.288 – Căsătoria se încheie între bărbat şi femeie prin consimţământul personal şi liber al acestora.


Vârsta matrimonială


Art.289 – (1) Căsătoria se poate încheia dacă viitorii soţi au împlinit vârsta de 18 ani.

(2) Pentru motive temeinice, minorul care a împlinit vârsta de 16 ani se poate căsători în temeiul unui aviz medical, cu încuviinţarea părinţilor săi, sau, după caz, a tutorelui, şi cu autorizarea instituţiei publice specializate pentru protecţia copilului în a cărei rază teritorială minorul îşi are domiciliul.

(3) Dacă unul dintre părinţi este decedat sau se află în imposibilitatea de a-şi manifesta voinţa ori refuză să încuviinţeze căsătoria, încuviinţarea celuilalt părinte este suficientă.

(4) De asemenea, în condiţiile art.413, este suficientă încuviinţarea părintelui care exercită autoritatea părintească.

(5) Dacă nu există nici părinţi, nici tutore care să poată încuviinţa căsătoria, este necesară încuviinţarea persoanei sau a autorităţii care a fost abilitată să exercite drepturile părinteşti.


Bigamia

Art.290 - Este interzisă încheierea unei noi căsătorii de către persoana care este căsătorită.


Interzicerea căsătoriei între rude

Art.291 - (1) Este interzisă încheierea căsătoriei între rudele în linie dreaptă, precum şi între cele în linie colaterală până la al patrulea grad inclusiv.

(2) Pentru motive temeinice, căsătoria între rudele în linie colaterală de gradul al patrulea poate fi autorizată de preşedintele consiliului judeţean sau, după caz, de primarul general al municipiului Bucureşti, în a cărui rază teritorială îşi are domiciliul cel care cere încuviinţarea.

(3) Dispoziţiile alin.(1) şi (2) sunt aplicabile şi în cazul rudeniei din adopţie.


Interzicerea căsătoriei între tutore şi persoana minoră


Art.292 – În timpul tutelei, căsătoria este oprită între tutore şi persoana minoră care se află sub tutela sa.

Alienaţia şi debilitatea mintală


Art.293 - Este interzis să se căsătorească alienatul mintal şi debilul mintal.

Secţiunea a 2-a

Formalităţile pentru încheierea căsătoriei


Comunicarea stării de sănătate

Art.294 – Căsătoria nu se încheie dacă viitorii soţi nu declară că şi-au comunicat reciproc starea sănătăţii lor. Dispoziţiile legale prin care este oprită căsătoria celor suferă de anumite boli rămân aplicabile.


Locul încheierii căsătoriei


Art.295 – Căsătoria se celebrează de către ofiţerul de stare civilă, la sediul primăriei în a cărei rază teritorială îşi are domiciliul sau reşedinţa oricare dintre viitorii soţi.


Declaraţia de căsătorie


Art.296 – (1) Cei care vor să se căsătorească vor face personal declaraţia de căsătorie, potrivit legii, la primăria unde urmează a se încheia căsătoria.

(2) În cazurile prevăzute de lege, declaraţia de căsătorie se poate face şi în afara sediului primăriei.

(3) Atunci când viitorul soţ este minor, părinţii sau, după caz, tutorele vor face personal o declaraţie prin care încuviinţează încheierea căsătoriei. Dispoziţiile art.289 alin. (5) rămân aplicabile.

(4) Dacă unul dintre viitorii soţi, părinţii sau tutorele nu se află în localitatea unde urmează a se încheia căsătoria, ei pot face declaraţia la primăria în a cărei rază teritorială îşi au domiciliul sau reşedinţa, care o transmite, în termen de 48 de ore, la primăria unde urmează a se încheia căsătoria.


Conţinutul declaraţiei de căsătorie

Art.297 – (1) În declaraţia de căsătorie, viitorii soţi vor arăta că nu există niciun impediment legal la căsătorie şi vor menţiona numele de familie pe care îl vor purta în timpul căsătoriei, precum şi regimul matrimonial ales.

(2) Odată cu declaraţia de căsătorie, ei vor prezenta dovezile cerute de lege pentru încheierea căsătoriei, precum şi, după caz, un exemplar original al convenţiei matrimoniale, care se păstrează într-un registru special, constituit potrivit legii.


Alegerea numelui de familie


Art. 298 – Viitorii soţi pot conveni să-şi păstreze numele dinaintea căsătoriei, să ia numele oricăruia dintre ei sau numele lor reunite. De asemenea, un soţ poate să-şi păstreze numele de dinaintea căsătoriei, iar celălalt să poarte numele lor reunite.


Publicitatea declaraţiei de căsătorie


Art.299 - (1) În aceeaşi zi cu primirea declaraţiei de căsătorie, ofiţerul de stare civilă dispune publicarea acesteia, prin afişarea în extras, într-un loc special amenajat, la sediul primăriei unde urmează să se încheie căsătoria şi, după caz, la sediul primăriei unde celălalt soţ îşi are domiciliul sau reşedinţa.

(2) Extrasul din declaraţia de căsătorie cuprinde, în mod obligatoriu: data afişării, datele de stare civilă ale viitorilor soţi şi, după caz, încuviinţarea părinţilor sau a tutorelui, precum şi înştiinţarea că orice persoană poate face opoziţie la căsătorie, în termen de 10 zile de la data afişării.

(3) Căsătoria se încheie după 10 zile de la afişarea declaraţiei de căsătorie, termen în care se cuprind atât data afişării, cât şi data încheierii căsătoriei.

(4) Primarul municipiului, al sectorului municipiului Bucureşti, al oraşului sau al comunei unde urmează a se încheia căsătoria poate să încuviinţeze, pentru motive temeinice, încheierea căsătoriei înainte de împlinirea termenului prevăzut la alin.(3).


Reînnoirea declaraţiei de căsătorie


Art.300 – În cazul în care căsătoria nu s-a încheiat în termen de 30 de zile de la data afişării declaraţiei de căsătorie sau dacă viitorii soţi doresc să modifice declaraţia iniţială, trebuie să se facă o nouă declaraţie de căsătorie şi să se dispună publicarea acesteia.


Opoziţia la căsătorie


Art.301 – (1) Orice persoană poate face opoziţie la căsătorie, dacă există un impediment legal sau dacă alte cerinţe ale legii nu sunt îndeplinite.

(2) Opoziţia la căsătorie se face numai în scris, cu arătarea dovezilor pe care se întemeiază.


Refuzul celebrării căsătoriei


Art.302 – Ofiţerul de stare civilă refuză să celebreze căsătoria dacă, pe baza verificărilor pe care este obligat să le efectueze, a opoziţiilor primite sau a informaţiilor pe care le deţine, în măsura în care acestea din urmă sunt notorii, constată că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege.


Celebrarea căsătoriei


Art.303 – (1) Viitorii soţi sunt obligaţi să se prezinte împreună, la sediul primăriei, pentru a-şi da consimţământul la căsătorie în mod public, în prezenţa a doi martori, în faţa ofiţerului de stare civilă.

(2) Cu toate acestea, în cazurile prevăzute de lege, ofiţerul de stare civilă poate celebra căsătoria şi în afara sediului serviciului de stare civilă, cu respectarea celorlalte condiţii menţionate la alin.(1).


Martorii la căsătorie


Art.304 – (1) Martorii atestă faptul că soţii şi-au exprimat consimţământul potrivit art.303 .

(2) Nu pot fi martori la încheierea căsătoriei incapabilii, precum şi cei care din cauza unei deficienţe psihice sau fizice nu sunt apţi să ateste faptele prevăzute la alin.(1).

(3) Martorii pot fi rude sau afini, indiferent de grad, cu oricare dintre viitorii soţi.


Momentul încheierii căsătoriei

Art.305 – Căsătoria este încheiată în momentul în care, după ce ia consimţământul fiecăruia dintre viitorii soţi, ofiţerul de stare civilă îi declară căsătoriţi.

Capitolul III

Formalităţi ulterioare încheierii căsătoriei


Actul de căsătorie


Art.306 – După încheierea căsătoriei, ofiţerul de stare civilă întocmeşte, de îndată, în registrul actelor de stare civilă, actul de căsătorie, care se semnează de către soţi, de cei doi martori şi de către ofiţerul de stare civilă.


Formalităţi privind regimul matrimonial

Art.307 – Ofiţerul de stare civilă face menţiune pe actul de căsătorie despre regimul matrimonial ales. El are obligaţia ca, din oficiu şi de îndată, să comunice la registrul prevăzut la art.349 alin.(1) o copie de pe actul de căsătorie şi, dacă este cazul, o copie certificată de el de pe convenţia matrimonială.


Dovada căsătoriei

Art.308 – (1) Căsătoria se dovedeşte prin actul de căsătorie şi prin certificatul de căsătorie eliberat pe baza acestuia.

(2) Cu toate acestea, în situaţiile prevăzute de lege, căsătoria se poate dovedi cu orice mijloc de probă.

CAPITOLUL IV

Nulitatea căsătoriei


Secţiunea 1

Nulitatea absolută a căsătoriei


Cazuri de nulitate absolută


Art.309 – (1) Este lovită de nulitate absolută căsătoria încheiată cu încălcarea dispoziţiilor prevăzute la art.288, art.290, 291, 293 şi 303 alin.(1).

(2) În cazul în care soţul unei persoane declarate moarte s-a recăsătorit şi, după aceasta, hotărârea declarativă de moarte este anulată, noua căsătorie rămâne valabilă, dacă soţul celui declarat mort a fost de bună-credinţă. Prima căsătorie se consideră desfăcută pe data încheierii noii căsătorii.


Lipsa vârstei matrimoniale

Art.310 – (1) Căsătoria încheiată de minorul care nu a împlinit vârsta de 16 ani este lovită de nulitate absolută.

(2) Cu toate acestea, nulitatea căsătoriei se acoperă dacă, până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti, ambii soţi au împlinit vârsta de 18 ani sau dacă soţia a născut ori a rămas însărcinată.


Căsătoria fictivă

Art.311 – Căsătoria încheiată în alte scopuri decât acela de a întemeia o familie este lovită de nulitate absolută.

(2) Cu toate acestea, nulitatea căsătoriei se acoperă dacă, până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti, a intervenit convieţuirea soţilor, soţia a născut sau a rămas însărcinată ori au trecut doi ani de la încheierea căsătoriei.

Persoanele care pot invoca nulitatea absolută

Art.312 – Orice persoană interesată poate introduce acţiunea în constatarea nulităţii absolute a căsătoriei. Cu toate acestea, procurorul nu poate introduce acţiunea după încetarea sau desfacerea căsătoriei, cu excepţia cazului în care ar acţiona pentru apărarea drepturilor minorilor sau a persoanelor puse sub interdicţie.

Secţiunea a 2-a

Nulitatea relativă a căsătoriei


Lipsa încuviinţărilor cerute de lege


Art.313 - (1) Este lovită de nulitate relativă căsătoria încheiată fără încuviinţările sau autorizarea prevăzute de art.289 alin.(2) şi (4).

(2) Nulitatea poate fi invocată numai de cel a cărui încuviinţare ori autorizare era necesară.


Acoperirea nulităţii


Art.314 – (1) În cazurile prevăzute la art. 289 alin(2) şi (4), nulitatea relativă a căsătoriei se acoperă dacă, până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti, s-au obţinut încuviinţările şi autorizarea cerute de lege.

(2) În toate cazurile, nulitatea căsătoriei se acoperă dacă, între timp, ambii soţi au împlinit vârsta de 18 ani sau dacă soţia a născut ori a rămas însărcinată.


Viciile de consimţământ

Art.315 – (1) Căsătoria poate fi anulată la cererea soţului al cărui consimţământ a fost viciat prin eroare, prin dol sau prin violenţă.

(2) Eroarea constituie viciu de consimţământ numai atunci când priveşte identitatea fizică a viitorului soţ sau calităţile esenţiale ale acestuia, în lipsa cărora soţul aflat în eroare nu ar fi încheiat căsătoria.


Lipsa discernământului


Art.316 – Este lovită de nulitate relativă căsătoria încheiată de persoana lipsită vremelnic de facultăţile mintale.


Termen de prescripţie


Art.317 - (1) Anularea căsătoriei poate fi cerută în termen de 6 luni.

(2) În cazul prevăzut la art.313, termenul curge de la data la care cei a căror încuviinţare sau autorizare era necesară pentru încheierea căsătoriei au luat cunoştinţă de aceasta.

(3) În cazul nulităţii pentru vicii de consimţământ ori pentru lipsa discernământului, termenul curge de la data încetării violenţei sau, după caz, de la data la care cel interesat a cunoscut dolul, eroarea ori lipsa vremelnică a facultăţilor mintale.

(4) Cu toate acestea, căsătoria nu poate fi anulată dacă soţii au convieţuit timp de 6 luni de la data încetării violenţei sau de la data descoperirii dolului, a erorii ori a lipsei vremelnice a facultăţilor mintale.


Caracterul personal al acţiunii


Art.318 – Dreptul la acţiunea în nulitate relativă nu se transmite moştenitorilor. Cu toate acestea, dacă acţiunea a fost pornită de către unul dintre soţi, ea poate fi continuată de către oricare dintre moştenitorii săi.

Secţiunea a 3-a

Efectele nulităţii căsătoriei


Căsătoria putativă


Art.319 – (1) Soţul de bună-credinţă la încheierea unei căsătorii nule sau anulate păstrează, până la data când hotărârea judecătorească rămâne definitivă, situaţia unui soţ dintr-o căsătorie valabilă.

(2) În acest caz, raporturile patrimoniale dintre foştii soţi sunt supuse, prin asemănare, dispoziţiilor privitoare la divorţ.


Situaţia copiilor


Art. 320 – (1) Nulitatea căsătoriei nu are niciun efect în privinţa copiilor, care păstrează situaţia de copii din căsătorie.

(2) În ceea ce priveşte drepturile şi obligaţiile dintre părinţi şi copii se aplică, prin asemănare, dispoziţiile privitoare la divorţ.


Opozabilitatea hotărârii judecătoreşti


Art.321 - (1) Hotărârea judecătorească de constatare a nulităţii sau de anulare a căsătoriei este opozabilă terţelor persoane, în condiţiile legii. Dispoziţiile art.307, 349 şi 350 sunt aplicabile în mod corespunzător.

(2) Cu toate acestea, nulitatea căsătoriei nu poate fi opusă unei terţe persoane împotriva unui act încheiat anterior de aceasta cu unul dintre soţi, afară de cazul în care au fost îndeplinite formalităţile de publicitate prevăzute de lege cu privire la acţiunea în nulitate sau terţul a cunoscut, pe altă cale, înainte de încheierea actului, cauza de nulitate a căsătoriei.

CAPITOLUL V
Drepturile şi îndatoririle personale ale soţilor

Reglementarea raporturilor personale dintre soţi


Art.322 – Dispoziţiile prezentului capitol se aplică raporturilor personale dintre soţi, oricare ar fi regimul lor matrimonial.

Luarea deciziilor de către soţi

Art.323 – (1) Soţii hotărăsc de comun acord în tot ceea ce priveşte căsătoria.

(2) În caz de neînţelegere, ei pot sesiza instanţa tutelară. Instanţa sesizată reaminteşte soţilor îndatoririle lor reciproce, încearcă să îi concilieze şi îi îndrumă către un mediator, potrivit legii speciale.

(3) Dacă încercările de conciliere şi mediere eşuează, instanţa tutelară hotărăşte în interesul familiei, în condiţiile legii.


Îndatoririle soţilor

Art.324 –1) Soţii îşi datorează reciproc respect, fidelitate şi sprijin moral.

(2) Ei au îndatorirea de a locui împreună. Cu toate acestea, pentru motive temeinice, ei pot hotărî să locuiască separat.


Independenţa soţilor


Art.325 – Un soţ nu are dreptul să cenzureze corespondenţa, relaţiile sociale sau alegerea profesiei celuilalt soţ.

Schimbarea numelui de familie


Art.326 – (1) Soţii sunt obligaţi să poarte numele declarat la încheierea căsătoriei.

(2) Dacă soţii au convenit să poarte în timpul căsătoriei un nume comun şi l-au declarat potrivit dispoziţiilor art.297, unul dintre soţi nu poate cere schimbarea acestui nume pe cale administrativă, decât cu consimţământul celuilalt soţ.

CAPITOLUL VI

Drepturile şi obligaţiile patrimoniale ale soţilor


Secţiunea 1

Dispoziţii comune


§1. Despre regimul matrimonial în general


Regimurile matrimoniale


Art.327 – (1) Viitorii soţi pot alege ca regim matrimonial: comunitatea legală, separaţia de bunuri sau comunitatea convenţională.

(2) Indiferent de regimul matrimonial ales, nu se poate deroga de la dispoziţiile prezentei secţiuni, dacă prin lege nu se prevede altfel.


Efectele regimului matrimonial


Art.328 - (1) Între soţi, regimul matrimonial produce efecte numai din ziua încheierii căsătoriei.

(2) Faţă de terţi, regimul matrimonial este opozabil de la data îndeplinirii formalităţilor de publicitate prevăzute de lege, afară de cazul în care aceştia l-au cunoscut pe altă cale.

(3) Neîndeplinirea formalităţilor de publicitate face ca soţii să fie consideraţi, în raport cu terţii de bună-credinţă, ca fiind căsătoriţi sub regimul matrimonial al comunităţii legale.


Mandatul convenţional


Art.329 – Un soţ poate să dea mandat celuilalt soţ să-l reprezinte pentru exercitarea drepturilor pe care le are potrivit regimului matrimonial.


Mandatul judiciar


Art.330 – (1) În cazul în care unul dintre soţi se află în imposibilitate de a-şi manifesta voinţa, celălalt soţ poate cere instanţei tutelare încuviinţarea de a-l reprezenta pentru exercitarea drepturilor pe care le are potrivit regimului matrimonial. Prin hotărârea pronunţată se stabilesc condiţiile, limitele şi perioada de valabilitate a acestui mandat.

(2) În afara altor cazuri prevăzute de lege, mandatul încetează atunci când soţul reprezentat nu se mai află în situaţia prevăzută la alin.(1) sau când este numit un tutore ori, după caz, un curator.

(3) Dispoziţiile art.361 şi 362 sunt aplicabile în mod corespunzător.


Actele de dispoziţie care pun în pericol grav interesele familiei


Art.331 – (1) În mod excepţional, dacă unul dintre soţi încheie acte juridice prin care pune în pericol grav interesele familiei, celălalt soţ poate cere instanţei tutelare ca, pentru o durată determinată, dreptul de a dispune de anumite bunuri să poată fi exercitat numai cu consimţământul său expres. Durata acestei măsuri poate fi prelungită, fără însă a se depăşi în total doi ani. Hotărârea de încuviinţare a măsurii se comunică în vederea efectuării formalităţilor de publicitate imobiliară sau mobiliară, după caz.

(2) Actele încheiate cu nerespectarea hotărârii judecătoreşti sunt lovite de nulitate relativă. Dreptul la acţiune se prescrie în termen de un an, care începe să curgă de la data când soţul vătămat a luat cunoştinţă de existenţa actului.

(3) Dispoziţiile art.361 şi 262 sunt aplicabile în mod corespunzător.


Independenţa patrimonială a soţilor

Art.332 – (1) Dacă prin lege nu se prevede altfel, fiecare soţ poate să încheie orice acte juridice cu celălalt soţ sau cu terţe persoane.

(2) Fiecare soţ poate să facă singur, fără consimţământul celuilalt, depozite bancare, precum şi orice alte operaţiuni în legătură cu acestea.

(3) În raport cu societatea bancară, soţul titular al contului are, chiar şi după desfacerea sau încetarea căsătoriei, dreptul de a dispune de fondurile depuse, dacă prin hotărâre judecătorească executorie nu s-a decis altfel.


Dreptul la informare


Art.333 - (1) Fiecare soţ poate să îi ceară celuilalt să îl informeze cu privire la bunurile, veniturile şi datoriile sale, iar în caz de refuz nejustificat se poate adresa instanţei tutelare.

(2) Instanţa poate să îl oblige pe soţul celui care a sesizat-o sau pe orice terţ să furnizeze informaţiile cerute şi să depună probele necesare în acest sens.

(3) Terţii pot să refuze furnizarea informaţiilor cerute atunci când, potrivit legii, refuzul este justificat de păstrarea secretului profesional.

(4) Atunci când informaţiile solicitate de un soţ pot fi obţinute, potrivit legii, numai la cererea celuilalt soţ, refuzul acestuia de a le solicita naşte prezumţia relativă că susţinerile soţului reclamant sunt adevărate.


Încetarea regimului matrimonial

Art.334 – (1) Regimul matrimonial încetează prin constatarea nulităţii, anularea, desfacerea sau încetarea căsătoriei.

(2) În timpul căsătoriei, regimul matrimonial poate fi modificat, în condiţiile legii.


Lichidarea regimului matrimonial


Art.335 – În caz de încetare sau de schimbare, regimul matrimonial se lichidează potrivit legii.


§2. Locuinţa familiei


Noţiune


Art.336 – (1) Locuinţa familiei este locuinţa comună a soţilor sau, în lipsă, locuinţa soţului la care se află copiii.

(2) Oricare dintre soţi poate cere notarea în cartea funciară a unui imobil ca locuinţă a familiei, chiar dacă nu este proprietarul imobilului.


Regimul unor acte juridice


Art.337 - (1) Nici unul dintre soţi, chiar dacă este proprietar exclusiv, nu poate dispune fără consimţământul scris al celuilalt soţ de drepturile asupra locuinţei familiei.

(2) De asemenea, un soţ nu poate deplasa din locuinţă bunurile ce mobilează sau decorează locuinţa familiei şi nu poate dispune de acestea fără consimţământul scris al celuilalt soţ.

(3) În cazul în care consimţământul este refuzat fără un motiv legitim, celălalt soţ poate să sesizeze instanţa tutelară, pentru ca aceasta să autorizeze încheierea actului.

(4) Soţul care nu şi-a dat consimţământul la încheierea actului poate cere anularea lui în termen de un an de la data la care a luat cunoştinţă despre acesta, dar nu mai târziu de un an de la data încetării regimului matrimonial.

(5) În lipsa notării locuinţei familiei în cartea funciară, soţul care nu şi-a dat consimţământul nu poate cere anularea actului, ci numai daune-interese de la celălalt soţ, cu excepţia cazului în care terţul dobânditor a cunoscut, pe altă cale, calitatea de locuinţă a familiei .

(6) Dispoziţiile alin.(5) se aplică în mod corespunzător actelor încheiate cu încălcarea prevederilor alin.(2).


Drepturile soţilor asupra locuinţei închiriate

Art.338 – (1) În cazul în care locuinţa este deţinută în temeiul unui contract de închiriere, fiecare soţ are un drept locativ propriu, chiar dacă numai unul dintre ei este titularul contractului ori contractul este încheiat înainte de căsătorie.

(2) Dispoziţiile art.337 sunt aplicabile în mod corespunzător.


Atribuirea beneficiului contractului de închiriere


Art.339 – (1) La desfacerea căsătoriei, dacă nu este posibilă folosirea locuinţei de către ambii soţi şi aceştia nu se înţeleg, beneficiul contractului de închiriere poate fi atribuit unuia dintre soţi, ţinând seama, în ordine, de interesul superior al copiilor minori şi de culpa în desfacerea căsătoriei.

(2) Soţul căruia i s-a atribuit beneficiul contractului de închiriere este dator să plătească celuilalt soţ o indemnizaţie pentru acoperirea cheltuielilor de instalare într-o altă locuinţă, cu excepţia cazului în care divorţul a fost pronunţat din culpa exclusivă a acestuia din urmă. Dacă există bunuri comune, indemnizaţia se poate imputa, la partaj, asupra cotei cuvenite soţului căruia i s-a atribuit beneficiul contractului de închiriere.

(3) Atribuirea beneficiului contractului de închiriere se face cu citarea locatorului şi produce efecte faţă de acesta de la data când hotărârea judecătorească a rămas definitivă.

§3. Cheltuielile căsătoriei


Contribuţia soţilor

Art.340 - (1) Soţii sunt obligaţi să-şi acorde sprijin material reciproc.

(2) Ei sunt obligaţi să contribuie, în raport cu mijloacele fiecăruia, la cheltuielile căsătoriei, dacă prin convenţie matrimonială nu s-a prevăzut altfel.

(3) Orice convenţie care prevede că suportarea cheltuielilor căsătoriei revine doar unuia dintre soţi este considerată nescrisă.


Munca în gospodărie


Art.341 – Munca oricăruia dintre soţi în gospodărie şi pentru creşterea copiilor reprezintă o contribuţie la cheltuielile căsătoriei.


Veniturile din profesie

Art.342 – Fiecare soţ este liber să exercite o profesie şi să dispună, în condiţiile legii, de veniturile încasate, cu respectarea obligaţiilor ce-i revin privind cheltuielile căsătoriei.


Dreptul la compensaţie


Art.343 – Soţul care a participat efectiv la activitatea profesională a celuilalt soţ poate obţine o compensaţie, în măsura îmbogăţirii acestuia din urmă, dacă participarea sa a depăşit limitele obligaţiei de sprijin material şi ale obligaţiei de a contribui la cheltuielile căsătoriei.

§4. Alegerea regimului matrimonial


Convenţia matrimonială


Art.344 – Alegerea unui alt regim matrimonial decât cel al comunităţii legale se face prin încheierea unei convenţii matrimoniale.


Încheierea convenţiei matrimoniale


Art.345 – (1) Sub sancţiunea nulităţii absolute, convenţia matrimonială se încheie prin înscris autentificat de notarul public, cu consimţământul tuturor părţilor, exprimat personal sau prin mandatar cu procură autentică, specială şi având conţinut predeterminat.

(2) Convenţia matrimonială încheiată înainte de căsătorie produce efecte numai de la data încheierii căsătoriei.

(3) Convenţia încheiată în timpul căsătoriei produce efecte de la data prevăzută de părţi sau, în lipsă, de la data încheierii ei.


Simulaţia convenţiei matrimoniale


Art.346 – Actul secret, prin care se alege un alt regim matrimonial sau se modifică regimul matrimonial pentru care sunt îndeplinite formalităţile de publicitate prevăzute de lege, produce efecte numai între soţi şi nu poate fi opus terţilor de bună-credinţă.


Obiectul convenţiei matrimoniale


Art.347 – (1) Prin convenţia matrimonială nu se poate deroga, sub sancţiunea nulităţii absolute, de la dispoziţiile legale privind regimul matrimonial ales, decât în cazurile anume prevăzute de lege.

(2) De asemenea, convenţia matrimonială nu poate aduce atingere egalităţii dintre soţi, autorităţii părinteşti sau devoluţiunii succesorale legale.


Clauza de preciput


Art.348 – (1) Prin convenţie matrimonială se poate stipula ca soţul supravieţuitor să preia fără plată, înainte de partajul moştenirii, unul sau mai multe din bunurile comune, deţinute în devălmăşie sau în coproprietate.

(2) Clauza de preciput nu este supusă raportului donaţiilor, ci numai reducţiunii, în condiţiile legii.

(3) Clauza de preciput nu aduce nicio atingere dreptului creditorilor comuni de a urmări, chiar înainte de încetarea comunităţii, bunurile ce fac obiectul clauzei.

(4) Clauza de preciput devine caducă atunci când comunitatea încetează în timpul vieţii soţilor sau când bunurile care au făcut obiectul ei au fost vândute la cererea creditorilor comuni.

(5) Executarea clauzei de preciput se face în natură sau, dacă acest lucru nu este posibil, prin echivalent.


Publicitatea convenţiei matrimoniale


Art.349 – (1) Pentru a fi opozabile terţilor, convenţiile matrimoniale se înscriu în Registrul naţional al regimurilor matrimoniale, ţinut în format electronic de Uniunea Naţională a Notarilor Publici din România, potrivit legii.

(2) După autentificarea convenţiei matrimoniale potrivit art.345, notarul public expediază, din oficiu, un exemplar al convenţiei la Uniunea Naţională a Notarilor Publici din România.

(3) Dispoziţiile alin.(2) nu exclud dreptul oricăruia dintre soţi de a solicita îndeplinirea formalităţilor de publicitate.

(4) La cererea oricăruia dintre soţi şi ţinând seama de natura bunurilor, convenţiile matrimoniale se vor nota în cartea funciară, se vor înscrie în registrul comerţului, precum şi în alte registre de publicitate prevăzute de lege. În toate aceste cazuri, neîndeplinirea formalităţilor de publicitate speciale nu poate fi acoperită prin înscrierea făcută în registrul naţional menţionat la alin.(1).

(5) Orice persoană, fără a fi ţinută să justifice vreun interes, poate cerceta registrul special menţionat la alin.(1), precum şi registrul convenţiilor matrimoniale de la locul încheierii căsătoriei, ţinut potrivit art.307, şi poate solicita, în condiţiile legii, eliberarea de extrase certificate sau, după caz, de copii legalizate de pe convenţiile matrimoniale.

Inopozabilitatea convenţiei matrimoniale

Art.350 – (1) Convenţia matrimonială nu poate fi opusă terţilor cu privire la actele încheiate de aceştia cu unul dintre soţi, decât dacă au fost îndeplinite formalităţile de publicitate prevăzute la art.349 sau dacă terţii au cunoscut-o pe altă cale.

(2) De asemenea, convenţia matrimonială nu poate fi opusă terţilor cu privire la actele încheiate de aceştia cu oricare dintre soţi înainte de încheierea căsătoriei.

Modificarea convenţiei matrimoniale


Art.351 - (1) Convenţia matrimonială poate fi modificată înainte de încheierea căsătoriei, cu respectarea condiţiilor prevăzute la art.345 şi 347. Dispoziţiile art.349 şi 350 sunt aplicabile.

Încheierea convenţiei matrimoniale de către minor


Art.352 – (1) Minorul care a împlinit vârsta matrimonială poate încheia sau modifica o convenţie matrimonială numai cu încuviinţarea ocrotitorului său legal şi cu autorizarea instanţei tutelare.

(2) În lipsa încuviinţării sau a autorizării prevăzute la alin. (1), convenţia încheiată de minor poate fi anulată în condiţiile art. 46, care se aplică în mod corespunzător.

(3) Acţiunea în anulare nu poate fi formulată dacă a trecut un an de la încheierea căsătoriei.

Nulitatea convenţiei matrimoniale


Art.353 – În cazul în care convenţia matrimonială este lovită de nulitate, între soţi se aplică regimul comunităţii legale, fără a fi afectate drepturile dobândite de terţii de bună-credinţă.


Secţiunea a 2-a

Regimul comunităţii legale


Bunurile comune


Art.354 – (1) Bunurile dobândite în timpul regimului comunităţii legale de oricare dintre soţi sunt, de la data dobândirii lor, bunuri comune în devălmăşie ale soţilor.

(2) Dispoziţiile art.349 alin. (4) şi ale art.350 sunt aplicabile în mod corespunzător.


Bunuri proprii


Art.355 – Nu sunt bunuri comune, ci bunuri proprii ale fiecărui soţ:

a) bunurile dobândite prin moştenire legală, legat sau donaţie, cu excepţia cazului în care dispunătorul a prevăzut, în mod expres, că ele vor fi comune;

b) bunurile de uz personal;

c) bunurile destinate exercitării profesiei unuia dintre soţi, dacă nu sunt elemente ale unui fond de comerţ care face parte din comunitatea de bunuri;

d) (fost c1) drepturile patrimoniale de proprietate intelectuală asupra creaţiilor sale şi asupra semnelor distinctive pe care le-a înregistrat;

e) (fost d) bunurile dobândite cu titlu de premiu sau recompensă, manuscrisele ştiinţifice sau literare, schiţele şi proiectele artistice, proiectele de invenţii şi alte asemenea bunuri;

f) (fost e) indemnizaţia de asigurare şi despăgubirile pentru orice prejudiciu material sau moral adus unuia dintre soţi;

g) (fost f) bunurile, sumele de bani sau orice valori care înlocuiesc un bun propriu, precum şi bunul dobândit în schimbul acestora.

h) (fost g) fructele bunurilor proprii.


Veniturile din muncă şi cele asimilate acestora


Art.356 - Veniturile din muncă, sumele de bani cuvenite cu titlu de pensie în cadrul asigurărilor sociale şi altele asemenea, precum şi veniturile cuvenite în temeiul unui drept de proprietate intelectuală sunt bunuri comune, indiferent de data dobândirii lor, însă numai în cazul în care creanţa privind încasarea lor devine scadentă în timpul comunităţii.


Regimul juridic al bunurilor proprii


Art.357 – Fiecare soţ poate folosi, administra şi dispune liber de bunurile sale proprii.

Dovada bunurilor soţilor

Art.358 - (1) Calitatea de bun comun nu trebuie să fie dovedită.

(2) Dovada că un bun este propriu se poate face între soţi prin orice mijloc de probă. În cazul prevăzut la art. 355 lit. a), dovada se face în condiţiile legii.

(3) Pentru bunurile mobile dobândite anterior căsătoriei se întocmeşte un inventar înainte de încheierea acesteia. În lipsa inventarului, se prezumă, până la proba contrară, că bunurile sunt comune.


Formalităţi de publicitate


Art.359 – Oricare dintre soţi poate cere să se facă menţiune în cartea funciară ori, după caz, în alte registre de publicitate prevăzute de lege despre apartenenţa unui bun la comunitate.


Actele de conservare, de folosinţă şi de administrare


Art.360 - (1) Fiecare soţ are dreptul de a folosi bunul comun fără consimţământul expres al celuilalt soţ. Cu toate acestea, schimbarea destinaţiei bunului comun nu se poate face decât prin acordul soţilor.

(2) De asemenea, fiecare soţ poate încheia singur acte de conservare, acte de administrare cu privire la oricare dintre bunurile comune, precum şi acte de dobândire a bunurilor comune.

(3) În măsura în care interesele sale legate de comunitatea de bunuri au fost prejudiciate printr-un act juridic, soţul care nu a participat la încheierea actului nu poate pretinde decât daune-interese de la celălalt soţ, fără a fi afectate drepturile dobândite de terţi.


Actele de înstrăinare şi de grevare

Art.361 – (1) Actele de înstrăinare sau de grevare cu drepturi reale având ca obiect bunurile comune nu pot fi încheiate decât cu acordul ambilor soţi.

(2) Cu toate acestea, oricare dintre soţi poate dispune singur, cu titlu oneros, de bunurile mobile comune a căror înstrăinare nu este supusă, potrivit legii, anumitor formalităţi de publicitate. Dispoziţiile art.360 alin.(3) rămân aplicabile.

(3) Sunt, de asemenea, exceptate de la prevederile alin.(1) darurile obişnuite.


Nulitatea relativă


Art.362 – Actul încheiat fără consimţământul expres al celuilalt soţ, atunci când el este necesar potrivit legii, este lovit de nulitate relativă.

(2) Terţul dobânditor care a depus diligenţa necesară pentru a se informa cu privire la natura bunului este apărat de efectele nulităţii. Dispoziţiile art. 360 alin.(3) rămân aplicabile.


Aportul de bunuri comune


Art.363 – (1) Bunurile comune pot face obiectul unui aport la societăţi, asociaţii sau fundaţii, în condiţiile legii, dispoziţiile art.361 alin.(1) şi 362 aplicându-se în mod corespunzător.

(2) Pentru exercitarea drepturilor ce le revin ca asociaţi soţii trebuie să desemneze un reprezentant comun, în condiţiile legii.


Regimul aporturilor de bunuri comune

Art.364 - (1) Sub sancţiunea prevăzută de art.362, nici unul dintre soţi nu poate singur, fără acordul celuilalt soţ, să dispună de bunurile comune ca aport la o societate civilă ori comercială sau pentru dobândirea de părţi sociale ori, după caz, de acţiuni. În cazul societăţilor comerciale ale căror acţiuni sunt tranzacţionate pe o piaţă organizată, soţul care nu şi-a dat acordul la întrebuinţarea bunurilor comune nu poate pretinde decât daune-interese de la celălalt soţ, fără a fi afectate drepturile dobândite de terţi.

(2) În toate cazurile, părţile sociale sau, după caz, acţiunile sunt bunuri comune. Cu toate acestea, soţul care a devenit asociat exercită singur toate drepturile ce decurg din această calitate.


Dispoziţiile testamentare


Art.365 – Fiecare soţ poate dispune prin legat de partea ce i s-ar cuveni, la încetarea căsătoriei, din comunitatea de bunuri.

Datoriile comune ale soţilor

Art.366 – Soţii răspund cu bunurile comune pentru:

a) obligaţiile născute în legătură cu conservarea, administrarea sau dobândirea bunurilor comune;

b) obligaţiile pe care le-au contractat împreună;

c) obligaţiile asumate de oricare dintre soţi pentru acoperirea cheltuielilor obişnuite ale căsătoriei.

d) repararea prejudiciului cauzat prin însuşirea, de către unul dintre soţi, a bunurilor aparţinând unui terţ, în măsura în care, prin aceasta, au sporit bunurile comune ale soţilor.


Răspunderea subsidiară pentru datoriile comune


Art.367 – (1) În măsura în care obligaţiile comune nu au fost acoperite prin urmărirea bunurilor comune, soţii răspund solidar, cu bunurile proprii. În acest caz, cel care a plătit datoria comună se subrogă în drepturile creditorului pentru ceea ce a suportat peste cota-parte ce i-ar reveni din comunitate dacă lichidarea s-ar face la data plăţii datoriei.

(2) Soţul care a plătit datoria comună în condiţiile alin.(1) are un drept de retenţie asupra bunurilor celuilalt soţ până la acoperirea integrală a creanţelor pe care acesta i le datorează.


Urmărirea bunurilor comune


Art.368 – (1) Bunurile comune nu pot fi urmărite de creditorii personali ai unuia dintre soţi.

(2) Cu toate acestea, după urmărirea bunurilor proprii ale soţului debitor, creditorul său personal poate cere partajul bunurilor comune, însă numai în măsura necesară pentru acoperirea creanţei sale.

(3) Bunurile astfel împărţite devin bunuri proprii.


Urmărirea veniturilor din profesie


Art.369 - Veniturile din muncă ale unui soţ, precum şi cele asimilate acestora nu pot fi urmărite pentru datoriile comune asumate de către celălalt soţ, cu excepţia celor prevăzute la art.366 lit.c).


Lichidarea regimului comunităţii


Art.370 – (1) La încetarea comunităţii, acesta se lichidează.

(2) Până la finalizarea lichidării, comunitatea subzistă atât în privinţa bunurilor, cât şi în privinţa obligaţiilor.

(3) Când comunitatea încetează ca urmare a încetării căsătoriei, lichidarea se face între soţul supravieţuitor şi moştenitorii soţului decedat. În acest caz, obligaţiile soţului decedat se divid între moştenitori proporţional cu cotele ce le revin din moştenire.


Efectele încetării regimului comunităţii


Art.371 – Dacă regimul comunităţii de bunuri încetează prin desfacerea căsătoriei, foştii soţi rămân coproprietari în devălmăşie asupra bunurilor comune până la stabilirea cotei-părţi ce revine fiecăruia.


Lichidarea comunităţii. Partajul
Art.372 - (1) În cadrul lichidării comunităţii, fiecare dintre soţi preia bunurile sale proprii, după care se va proceda la partajul bunurilor comune.

(2) În acest scop, se determină mai întâi cota-parte ce revine fiecărui soţ, pe baza contribuţiei sale atât la dobândirea bunurilor comune, cât şi la îndeplinirea obligaţiilor comune. Până la proba contrară, se prezumă că soţii au avut o contribuţie egală.
(3) Dispoziţiile art.379 alin. (2) se aplică în mod corespunzător.

Partajul bunurilor comune în timpul regimului comunităţii

Art.373 – (1) În timpul regimului comunităţii, bunurile comune pot fi împărţite, în tot sau în parte, prin bună învoială ori pe cale judecătorească.

(2) Prevederile art.372 alin.(2) se aplică în mod corespunzător.

(3) Bunurile atribuite fiecărui soţ prin partaj devin bunuri proprii, iar bunurile neîmpărţite rămân bunuri comune.

(4) Regimul comunităţii nu încetează decât în condiţiile legii, chiar dacă toate bunurile comune au fost împărţite potrivit acestui articol.

Convenţii contrare regimului comunităţii legale

Art.374 - Orice convenţie contrară dispoziţiilor prezentei secţiuni este lovită de nulitate absolută, în măsura în care nu este compatibilă cu regimul comunităţii convenţionale.

Secţiunea a 3-a

Regimul separaţiei de bunuri

Regimul bunurilor
Art.375 – Fiecare dintre soţi este proprietar exclusiv în privinţa bunurilor dobândite înainte de încheierea căsătoriei, precum şi a celor pe care le dobândeşte în nume propriu după această dată.


Inventarul bunurilor mobile

Art.376 – (1) La adoptarea acestui regim, soţii trebuie să întocmească un inventar al bunurilor mobile ce aparţin fiecăruia dintre ei la data încheierii căsătoriei.

(2) Se poate întocmi un inventar şi pentru bunurile mobile dobândite în timpul separaţiei de bunuri.

(3) În toate cazurile, inventarul se anexează la convenţia matrimonială supunându-se, pentru opozabilitate faţă de terţi, la aceleaşi formalităţi de publicitate ca şi aceasta.

(4) În lipsa inventarului se prezumă, până la proba contrarie, că dreptul de proprietate exclusivă aparţine soţului posesor.

(5) Dacă bunul a fost dobândit printr-un act juridic supus, potrivit legii, unei condiţii de formă, de validitate ori de publicitate, dreptul de proprietate exclusivă nu se poate dovedi decât prin înscrisul care îndeplineşte formele cerute de lege. Dispoziţiile privind înregistrările în cartea funciară rămân aplicabile.

Bunurile proprietate comună pe cote-părţi

Art.377 – (1) Bunurile dobândite împreună de soţi aparţin acestora în proprietate comună pe cote-părţi, în condiţiile legii.

(2) Dovada coproprietăţii se face în condiţiile art.376, care se aplică în mod corespunzător.


Folosinţa bunurilor celuilalt soţ


Art.378 – (1) Soţul care se foloseşte de bunurile celuilalt soţ fără împotrivirea acestuia din urmă are obligaţiile unui uzufructuar, cu excepţia celor prevăzute de art. 740, 743 si 744. El este dator să restituie numai fructele existente la data solicitării lor de către celălalt soţ sau, după caz, la data încetării ori schimbării regimului matrimonial.

(2) Dacă unul dintre soţi încheie singur un act prin care dobândeşte un bun folosindu-se, în tot sau în parte, de bunuri aparţinând celuilalt soţ, acesta din urmă poate alege, în proporţia bunurilor proprii folosite fără acordul său, între a reclama pentru sine proprietatea bunului achiziţionat şi a pretinde daune-interese de la soţul dobânditor; proprietatea nu poate fi însă reclamată decât înainte ca soţul dobânditor să dispună de bunul dobândit.


Răspunderea pentru obligaţiile personale


Art.379 – (1) Nici unul dintre soţi nu poate fi ţinut de obligaţiile născute din acte săvârşite de celălalt soţ.

(2) Cu toate acestea, soţii răspund solidar pentru obligaţiile asumate de oricare dintre ei pentru acoperirea cheltuielilor obişnuite ale căsătoriei şi a celor legate de creşterea şi educarea copiilor.


Drept de retenţie


Art.380 – La încetarea regimului separaţiei de bunuri, fiecare dintre soţi poate reţine bunurile celuilalt până la acoperirea integrală a datoriilor pe care le au unul faţă de celălalt.


Secţiunea a 4-a

Regimul comunităţii convenţionale

Domeniul de aplicare


Art.381 – Regimul comunităţii convenţionale se aplică atunci când, în condiţiile şi limitele prevăzute în prezenta secţiune, se derogă, prin convenţie matrimonială, de la dispoziţiile privind regimul comunităţii legale.


Obiectul convenţiei matrimoniale

Art.382 – În cazul în care se adoptă comunitatea convenţională, convenţia matrimonială se poate referi la unul sau mai multe din următoarele aspecte:

a) includerea în comunitate a unor bunuri proprii dobândite înainte sau după încheierea căsătoriei, cu excepţia celor prevăzute de art.355 lit.b) şi c);
b) restrângerea comunităţii la bunurile anume determinate în convenţia matrimonială, indiferent dacă sunt dobândite înainte sau în timpul căsătoriei;

c) obligativitatea acordului ambilor soţi pentru încheierea anumitor acte de administrare; în acest caz, dacă unul din soţi se află în imposibilitate de a-şi exprima voinţa sau se opune în mod abuziv, celălalt soţ poate să încheie singur actul, însă numai cu încuviinţarea prealabilă a instanţei;

d) includerea clauzei de preciput; executarea clauzei de preciput se face în natură sau, dacă acest lucru nu este posibil, prin echivalent, din valoarea activului net al comunităţii.

Alte dispoziţii aplicabile

Art.383 – În măsura în care prin convenţie matrimonială nu se prevede altfel, regimul juridic al comunităţii convenţionale se completează cu dispoziţiile legale privind regimul comunităţii legale.


Secţiunii a 5-a

Modificarea regimului matrimonial


§1 Modificarea convenţională


Condiţii

Art.384- (1) După cel puţin un an de la încheierea căsătoriei, soţii pot, ori de câte ori doresc, să înlocuiască regimul matrimonial existent cu un alt regim matrimonial ori să îl modifice, cu respectarea condiţiilor prevăzute de lege pentru încheierea convenţiilor matrimoniale.

(2) Dispoziţiile art. 307, 349 şi 350 sunt aplicabile în mod corespunzător.

(3) Creditorii prejudiciaţi prin schimbarea sau lichidarea regimului matrimonial pot formula acţiunea revocatorie în termen de un an de la data la care au fost îndeplinite formalităţile de publicitate sau, după caz, de când au luat cunoştinţă de aceste împrejurări pe altă cale.

(4) Creditorii prevăzuţi la alin.(3) pot invoca oricând, pe cale de excepţie, inopozabilitatea modificării sau lichidării regimului matrimonial făcute în frauda intereselor lor.

§2 Modificarea judiciară


Separaţia judiciară de bunuri


Art.385 – (1) Dacă regimul matrimonial al soţilor este cel al comunităţii legale sau convenţionale, instanţa, la cererea unuia dintre soţi, poate pronunţa separaţia de bunuri, atunci când celălalt soţ încheie acte care pun în pericol interesele patrimoniale ale familiei.

(2) Totodată, instanţa face aplicarea art. 372 .

(3) Dispoziţiile art. 307, 349 şi 350 se aplică în mod corespunzător.


Efecte între soţi


Art.386 - (1) Separaţia de bunuri pronunţată de către instanţă face ca regimul matrimonial anterior să înceteze, iar soţilor li se aplică regimul matrimonial prevăzut de art. 375 -380.

(2) Între soţi, efectele separaţiei se produc de la data formulării cererii, cu excepţia cazului în care instanţa, la cererea oricăruia dintre ei, dispune ca aceste efecte să li se aplice de la data despărţirii în fapt.


Efecte faţă de terţi


Art. 387 – (1) Creditorii soţilor nu pot cere separaţia de bunuri, dar pot interveni în cauză.

(2) Dispoziţiile art. 384 alin. (3) şi (4) se plică în mod corespunzător.


CAPITOLUL VII

Desfacerea căsătoriei


Secţiunea 1

Cazurile de divorţ


§1. Dispoziţii generale


Motivele de divorţ

Art.388 – Divorţul poate avea loc:

prin acordul soţilor, la cererea ambilor soţi sau a unuia dintre soţi acceptată de celălalt soţ;
atunci când, din cauza unor motive temeinice, raporturile dintre soţi sunt grav vătămate şi continuarea căsătoriei nu mai este posibilă;
la cererea unuia dintre soţi, după o separare în fapt care a durat cel puţin cinci ani;
d) la cererea oricăruia dintre soţi, dacă starea sănătăţii unuia

dintre ei face imposibilă continuarea căsătoriei.


§ 2.Divorţul prin acordul soţilor pe cale judiciară

Condiţii

Art.389 – (1) Divorţul prin acordul soţilor poate fi pronunţat indiferent de data încheierii căsătoriei şi indiferent dacă există sau nu copii minori rezultaţi din căsătorie.

(2) Divorţul prin acordul soţilor nu poate fi admis dacă unul dintre soţi este pus sub interdicţie.

(3) Instanţa este obligată să verifice existenţa consimţământului liber şi neviciat al fiecărui soţ.


§ 3. Divorţul prin acordul soţilor pe cale administrativă

Condiţii

Art.390 – (1) Dacă soţii sunt de acord cu divorţul, şi nu au copii minori, născuţi din căsătorie sau adoptaţi, ofiţerul de stare civilă de la locul căsătoriei sau al ultimei locuinţe comune a soţilor poate constata desfacerea căsătoriei prin acordul soţilor, eliberându-le un certificat de divorţ, potrivit legii.

(2) Dispoziţiile art.389 alin.(2) rămân aplicabile.

Procedură

Art.391 – (1) Cererea de divorţ se depune de soţi împreună. Ofiţerul de stare civilă înregistrează cererea, le dă soţilor sfaturi de împăcare şi le acordă un termen de două luni în acest scop.

(2) La expirarea acestui termen, ofiţerul de stare civilă verifică dacă soţii stăruie să divorţeze şi dacă, în acest sens, consimţământul lor este liber şi neviciat.

(3) Dacă soţii stăruie în divorţ, ofiţerul de stare civilă eliberează certificatul de divorţ fără să facă vreo menţiune cu privire la culpa soţilor.

(4) Dispoziţiile art. 398 alin.(1) şi alin.(3) se aplică în mod corespunzător. Dacă soţii nu se înţeleg asupra numelui de familie pe care să îl poarte după divorţ, ofiţerul de stare civilă emite o decizie de respingere a cererii de divorţ şi îndrumă soţii să se adreseze instanţei de judecată, potrivit prevederilor art. 389.

(5) Soluţionarea cererilor privind alte efecte ale divorţului, asupra cărora soţii nu se înţeleg, sunt de competenţa instanţei judecătoreşti.

Menţiunea în actul de căsătorie

Art. 392 – (1) Când cererea de divorţ este depusă la primăria unde s-a încheiat căsătoria, ofiţerul de stare civilă, după emiterea certificatului de divorţ, face cuvenita menţiune în actul de căsătorie.

(2) În cazul depunerii cererii la o altă primărie, potrivit art. 390 alin.(1), ofiţerul de stare civilă emite certificatul de divorţ şi înaintează, de îndată, o copie certificată de pe acesta la primăria locului unde s-a încheiat căsătoria, spre a se face menţiune în actul de căsătorie.

Refuzul ofiţerului de stare civilă

Art. 393 – (1) Dacă nu sunt îndeplinite condiţiile art. 390 ofiţerul de stare civilă emite o decizie de respingere a cererii de divorţ.

(2) Împotriva refuzului ofiţerului de stare civilă nu există cale de atac, dar soţii se pot adresa cu cererea de divorţ instanţei de judecată, pentru a dispune desfacerea căsătoriei prin acordul lor sau în baza unui alt temei prevăzut de lege.

(3) Pentru daunele suferite prin refuzul abuziv al ofiţerului de stare civilă de a constata desfacerea căsătoriei prin acordul soţilor şi de a emite certificatul de divorţ, oricare dintre soţi se poate adresa, pe cale separată, instanţei competente.


§ 4. Divorţul din culpă

Condiţiile divorţului din culpă

Art. 394 – (1) În cazul prevăzut de art. 388 lit. b), divorţul se poate pronunţa dacă instanţa stabileşte culpa soţului pârât în destrămarea căsătoriei. Cu toate acestea, dacă din probele administrate rezultă culpa ambilor soţi, instanţa poate pronunţa divorţul din culpa lor comună, chiar dacă numai unul dintre ei a făcut cerere de divorţ.

(2) În cazul prevăzut de art. 388 lit. c), divorţul se pronunţă din culpa exclusivă a soţului reclamant, cu excepţia cazului în care pârâtul se declară de acord cu divorţul, când divorţul se pronunţă fără a se face menţiune despre culpa soţilor.

Continuarea acţiunii de divorţ

Art.395 – (1) În cazul prevăzut de art. 394 alin. (1), dacă soţul reclamant decedează în timpul procesului, moştenitorii săi pot continua acţiunea de divorţ.

(2) Acţiunea continuată de moştenitori este admisă numai dacă instanţa constată culpa exclusivă a soţului pârât.


§5. Divorţul din cauza stării sănătăţii unui soţ

Condiţiile divorţului

Art. 396 – (1) În cazul prevăzut de art. 388 lit. d), desfacerea căsătoriei se pronunţă fără a se face menţiune despre culpa soţilor.

(2) Cu toate acestea, căsătoria nu poate fi desfăcută din cauza stării sănătăţii soţului pârât dacă divorţul ar putea produce pentru acesta consecinţe grave, care să necesite sprijinul celuilalt soţ şi, astfel, să impună menţinerea căsătoriei.

Secţiunea a 2-a

Efectele divorţului

§1. Data desfacerii căsătoriei

Data desfacerii căsătoriei

Art. 397 - (1) Căsătoria este desfăcută din ziua când hotărârea prin care s-a pronunţat divorţul a rămas definitivă.

(2) Prin excepţie, dacă acţiunea de divorţ este continuată de moştenitorii soţului reclamant, potrivit art. 395, căsătoria se socoteşte desfăcută la data decesului.

(3) În cazul prevăzut de art. 390, căsătoria este desfăcută pe data eliberării certificatului de divorţ.

§2. Efectele divorţului cu privire la raporturile nepatrimoniale dintre soţi

Numele de familie după căsătorie
Art.398 – (1) La desfacerea căsătoriei prin divorţ, soţii pot conveni să păstreze numele purtat în timpul căsătoriei. Instanţa ia act de această înţelegere prin hotărârea de divorţ.

(2) Pentru motive temeinice, justificate de interesul unuia dintre soţi sau de interesul superior al copilului, instanţa poate să încuviinţeze ca soţii să păstreze numele purtat în timpul căsătoriei, chiar în lipsa unei înţelegeri între ei.

(3) Dacă nu a intervenit o înţelegere sau dacă instanţa nu a dat încuviinţarea, fiecare dintre foştii soţi poartă numele dinaintea căsătoriei.

Drepturile soţului divorţat

Art.399 – (1) Divorţul este considerat pronunţat împotriva soţului din a cărui culpă exclusivă s-a desfăcut căsătoria.

(2) Soţul împotriva căruia a fost pronunţat divorţul pierde drepturile pe care legea sau convenţiile încheiate anterior cu terţii le atribuie soţului divorţat.

(3) Aceste drepturi nu sunt pierdute în cazul culpei comune sau al divorţului prin acordul soţilor.


§3. Efectele divorţului cu privire la raporturile patrimoniale dintre soţi

I. Efecte cu privire la regimul matrimonial

Încetarea regimului matrimonial

Art.400 – (1) Regimul matrimonial încetează între soţi la data introducerii cererii de divorţ.

(2) Cu toate acestea, oricare dintre soţi sau amândoi, împreună, în cazul divorţului prin acordul lor, pot cere instanţei de divorţ să constate că regimul matrimonial a încetat de la data separaţiei în fapt.

(3) Prevederile acestui articol se aplică în mod corespunzător şi în cazul divorţului prevăzut de art. 390.

Actele încheiate în frauda celuilalt soţ

Art.401 – (1) Actele menţionate la art. 361 alin. (2), precum şi actele din care se nasc obligaţii în sarcina comunităţii, încheiate de unul dintre soţi după data introducerii cererii de divorţ sunt lovite de nulitate relativă, dacă au fost făcute în frauda celuilalt soţ.

(2) Dispoziţiile art. 360 alin. (3) rămân aplicabile.

Opozabilitatea faţă de terţi

Art.402 – (1) Hotărârea judecătorească prin care s-a pronunţat divorţul şi, după caz, certificatul de divorţ, prevăzut de art.390 sunt opozabile faţă de terţi, în condiţiile legii.

(2) Dispoziţiile art.307, 349 şi 350 sunt aplicabile în mod corespunzător, inclusiv în cazul prevăzut de art.390.


II. Dreptul la despăgubiri

Acordarea despăgubirilor
Art.403 – Soţul nevinovat, care suferă un prejudiciu material sau moral prin desfacerea căsătoriei, poate cere soţului vinovat să-l despăgubească. Instanţa tutelară soluţionează cererea prin hotărârea de divorţ.


III. Obligaţia de întreţinere între foştii soţi

Obligaţia de întreţinere

Art.404 – (1) Prin desfacerea căsătoriei, obligaţia de întreţinere între soţi încetează.

(2) Soţul divorţat are dreptul la întreţinere, dacă se află în nevoie din pricina unei incapacităţi de muncă survenite înainte de căsătorie, ori în timpul căsătoriei; el are drept la întreţinere şi atunci când incapacitatea se iveşte în decurs de un an de la desfacerea căsătoriei, însă numai dacă incapacitatea se datorează unei împrejurări în legătură cu căsătoria.

(3) Întreţinerea datorată potrivit dispoziţiilor alin.(2) se stabileşte până la o pătrime din venitul net al soţului obligat la plata ei, în raport cu mijloacele sale şi cu starea de nevoie a soţului creditor. Această întreţinere, împreună cu întreţinerea datorată copiilor, nu va putea depăşi o treime din venitul net al soţului obligat la plată.

(4) Când divorţul este pronunţat din culpa exclusivă a unuia dintre soţi, acesta nu beneficiază de prevederile alin.(2) şi (3) decât timp de un an de la desfacerea căsătoriei.

(5) În afara altor cazuri prevăzute de lege, obligaţia de întreţinere încetează prin recăsătorirea soţului îndreptăţit sau în cazul în care soţul îndreptăţit trăieşte în stare notorie de concubinaj.


IV. Prestaţia compensatorie

Condiţiile prestaţiei compensatorii

Art.405 – (1) În cazul în care divorţul este pronunţat din culpa comună a soţilor sau fără a se stabili culpa lor, oricare dintre ei poate beneficia de o prestaţie compensatorie, care să compenseze, în măsura în care este posibil, diferenţele importante pe care divorţul le-ar determina în modul de viaţă al celui care o solicită; de asemenea, prestaţia compensatorie poate fi cerută de soţul reclamant atunci când divorţul se pronunţă din culpa exclusivă a soţului pârât.

(2) Soţul care solicită prestaţia compensatorie nu poate cere de la fostul său soţ şi pensie de întreţinere, în condiţiile art. 404 .

Stabilirea prestaţiei compensatorii

Art.406 – (1) Prestaţia compensatorie nu se poate solicita decât odată cu desfacerea căsătoriei.

(2) La stabilirea prestaţiei compensatorii se ţine seama atât de resursele soţului care o solicită, cât şi de mijloacele celuilalt soţ din momentul divorţului, de efectele pe care le are sau le va avea lichidarea regimului matrimonial, precum şi de orice alte împrejurări previzibile de natură să le modifice, cum ar fi vârsta şi starea de sănătate a soţilor, contribuţia la creşterea copiilor minori pe care a avut-o şi urmează să o aibă fiecare soţ, pregătirea profesională, posibilitatea de a desfăşura o activitate producătoare de venituri şi altele asemenea.

Forma prestaţiei compensatorii

Art.407 – (1) Prestaţia compensatorie poate fi stabilită în bani, sub forma unei sume globale sau a unei rente viagere, ori în natură, sub forma uzufructului asupra unor bunuri mobile sau imobile care aparţin debitorului.

(2) Renta poate fi stabilită într-o cotă procentuală din venitul debitorului sau într-o sumă de bani determinată.

(3) Renta şi uzufructul se pot constitui pe toată durata vieţii celui care solicită prestaţia compensatorie sau pentru o perioadă mai scurtă, care se stabileşte prin hotărârea de divorţ.

Garanţii

Art.408 – Instanţa, la cererea soţului creditor, poate obliga pe soţul debitor să constituie o garanţie reală sau să dea cauţiune pentru a asigura executarea rentei.

Modificarea prestaţiei compensatorii


Art.409 – (1) Instanţa poate mări sau micşora prestaţia compensatorie, dacă se modifică, în mod semnificativ, mijloacele debitorului şi resursele creditorului.

(2) În cazul în care prestaţia compensatorie constă într-o sumă de bani, aceasta se indexează de drept, trimestrial, în funcţie de rata inflaţiei.


Încetarea prestaţiei compensatorii

Art.410 – Prestaţia compensatorie încetează prin decesul unuia dintre soţi, prin recăsătorirea soţului creditor, precum şi atunci când acesta obţine resurse de natură să îi asigure condiţii de viaţă asemănătoare celor din timpul căsătoriei.

§4. Efectele divorţului cu privire la raporturile dintre părinţi şi copiii lor minori


Raporturile dintre părinţii divorţaţi şi copiii lor minori

Art.411 - (1) Instanţa tutelară hotărăşte, o dată cu pronunţarea divorţului, asupra raporturilor dintre părinţii divorţaţi şi copiii lor minori, ţinând seama de interesul superior al copiilor, de concluziile raportului de anchetă psiho-socială, precum şi, dacă este cazul, de învoiala părinţilor, pe care îi ascultă.

(2) Ascultarea copilului care a împlinit vârsta de 10 ani este obligatorie, dispoziţiile art.281 fiind aplicabile.


Exercitarea autorităţii părinteşti de către ambii părinţi


Art. 412 – După divorţ, autoritatea părintească revine în comun ambilor părinţi, afară de cazul în care instanţa decide altfel.


Exercitarea autorităţii părinteşti de către un singur părinte

 


Art. 413 - (1) Dacă există motive întemeiate, având în vedere interesul superior al copilului, instanţa hotărăşte ca autoritatea părintească să fie exercitată numai de către unul dintre părinţi.

(2) Celălalt părinte păstrează dreptul de a veghea asupra modului de creştere şi educare a copilului, precum şi dreptul de a consimţi la adopţia sau la căsătoria acestuia.


Exercitarea autorităţii părinteşti de către alte persoane

Art. 414 – (1) În mod excepţional, instanţa tutelară poate hotărî plasamentul copilului la o rudă sau la o altă familie ori persoană, cu consimţământul acestora sau într-o instituţie de ocrotire. Acestea exercită numai drepturile şi îndatoririle care revin părinţilor cu privire la persoana copilului.

(2) Instanţa stabileşte dacă drepturile cu privire la bunurile copilului se exercită de către părinţi în comun sau revin unuia dintre ei.


Locuinţa copilului după divorţ


Art.415 – (1) În lipsa înţelegerii dintre părinţi sau dacă aceasta este contrară interesului superior al copilului, instanţa tutelară stabileşte, o dată cu pronunţarea divorţului, locuinţa copilului minor la părintele cu care locuieşte în mod statornic.

(2) Dacă până la divorţ copilul a locuit cu ambii părinţi, instanţa îi stabileşte locuinţa la unul dintre ei, ţinând seama de interesul său superior.

(3) În mod excepţional, şi numai dacă este în interesul superior al copilului, instanţa poate stabili locuinţa acestuia la bunici sau la alte rude ori persoane, cu consimţământul acestora, ori la o instituţie de ocrotire. Acestea exercită supravegherea copilului şi îndeplinesc toate actele obişnuite privind sănătatea, educaţia şi învăţătura sa.


Drepturile părintelui separat de copil


Art. 416 - (1) În cazurile prevăzute de art.415, părintele sau, după caz, părinţii separaţi de copilul lor, au dreptul de a avea legături personale cu acesta.

(2) În caz de neînţelegere între părinţi, instanţa tutelară decide cu privire la modalităţile de exercitare a acestui drept. Ascultarea copilului este obligatorie, art.281 fiind aplicabil.


Stabilirea contribuţiei părinţilor


Art. 417 – (1) Instanţa tutelară, prin hotărârea de divorţ, stabileşte contribuţia fiecărui părinte la cheltuielile de creştere, educare, învăţătură şi pregătire profesională a copiilor.

(2) Dispoziţiile Titlului V privind obligaţia de întreţinere se aplică în mod corespunzător.


Modificarea măsurilor luate cu privire la copil

Art. 418 - În cazul schimbării împrejurărilor, instanţa tutelară poate modifica măsurile cu privire la drepturile şi îndatoririle părinţilor divorţaţi faţă de copii lor minori, la cererea oricăruia dintre părinţi sau a unui alt membru de familie, a copilului, a instituţiei de ocrotire, a instituţiei publice specializate pentru protecţia copilului sau a procurorului.


Raporturile dintre părinţi şi copiii lor minori în alte cazuri


Art. 419 – În cazul prevăzut de art. 309 alin.(2), instanţa hotărăşte asupra raporturilor dintre părinţi şi copiii lor minori, dispoziţiile art.411-418 fiind aplicabile în mod corespunzător.

FacebookMySpaceTwitter

Contact Rapid



Va multumesc pentru increderea acordata.