"nimeni nu e mai presus de lege"

Capitolul III

Faptul juridic licit


Secţiunea 1

Gestiunea de afaceri


Condiţii


Art.1343 – (1) Există gestiune de afaceri atunci când, fără să fie obligată, o persoană, numită gerant gestionează în mod voluntar şi oportun afacerile altei persoane, numită gerat, care nu cunoaşte existenţa gestiunii sau, cunoscând gestiunea, nu este în măsură să desemneze un mandatar ori să se îngrijească în alt fel de afacerile sale.

(2) Cel care, fără să ştie, lucrează în interesul altuia nu este ţinut de obligaţiile ce revin, potrivit legii, gerantului. El este îndreptăţit la restituire potrivit regulilor aplicabile îmbogăţirii fără justă cauză.

(3) Nu există gestiune de afaceri atunci când cel care administrează afacerile unei alte persoane acţionează cu intenţia de a o gratifica.


Obligaţia de înştiinţare


Art.1344 – Gerantul trebuie să-l înştiinţeze pe gerat despre gestiunea începută de îndată ce acest lucru este posibil.

Continuarea gestiunii


Art.1345 – Gestiunea de afaceri obligă pe gerant să continue gestiunea începută până când o poate abandona fără riscul vreunei pierderi sau până când geratul, personal sau prin reprezentant, ori, după caz, moştenitorii acestuia sunt în măsură să o preia.


Continuarea gestiunii de către moştenitorii gerantului


Art.1346 – Moştenitorii gerantului care cunosc gestiunea sunt ţinuţi să continue afacerile începute de acesta din urmă, în aceleaşi condiţii ca şi gerantul.

Diligenţa datorată de gerant


Art.1347 – (1) Gerantul este dator să se îngrijească de interesele geratului cu diligenţa pe care un bun proprietar o depune în administrarea bunurilor sale.

(2) Când gestiunea a urmărit să-l apere pe gerat de o pagubă iminentă, gerantul nu răspunde decât pentru prejudiciile cauzate geratului cu intenţie sau din culpă gravă.


Obligaţiile gerantului


Art.1348 – La încetarea gestiunii, gerantul trebuie să dea socoteală geratului şi să-i remită acestuia toate bunurile obţinute cu ocazia gestiunii.


Actele încheiate de gerant


Art.1349 – (1) Gerantul care acţionează în nume propriu este ţinut faţă de terţii cu care a contractat, fără a limita dreptul oricăruia dintre aceştia de a se regresa împotriva geratului.

(2) Atunci când acţionează în numele geratului, gerantul nu este ţinut faţă de terţii cu care a contractat decât dacă geratul nu este obligat faţă de aceştia.


Obligaţiile geratului


Art.1350 – (1) Atunci când condiţiile gestiunii de afaceri sunt întrunite, chiar dacă rezultatul nu a fost atins, geratul trebuie să ramburseze gerantului cheltuielile necesare, precum şi, în limita sporului de valoare, cheltuielile utile făcute de gerant, împreună cu dobânzile din ziua în care au fost efectuate şi să-l despăgubească pentru prejudiciul pe care, fără culpa sa, gerantul l-a suferit din cauza gestiunii.

(2) Geratul trebuie să execute şi obligaţiile născute din actele necesare şi utile care, în numele ori în beneficiul său, au fost încheiate de gerant.

(3) Caracterul necesar sau util al actelor şi cheltuielilor se apreciază la momentul la care gerantul le-a făcut.

(4) În vederea garantării cheltuielilor necesare, gerantul are dreptul de a cere, în urma unei expertize dispuse pe cale de ordonanţă preşedinţială, înscrierea în cartea funciară a unei ipoteci legale, în condiţiile legii.


Împotrivirea beneficiarului gestiunii


Art.1351 – (1) Cel care începe sau continuă o gestiune, cunoscând sau trebuind să cunoască împotrivirea titularului afacerii, poate cere numai restituirea cheltuielilor necesare. În acest caz, instanţa, la cererea titularului afacerii, poate acorda un termen pentru executarea obligaţiei de restituire.

(2) De asemenea, cel care ignoră împotrivirea titularului este răspunzător pentru prejudiciile cauzate şi prin cea mai uşoară culpă.

Gestiunea inoportună


Art.1352 – Actele şi cheltuielile care, fără a fi necesare sau utile, au fost efectuate pe perioada gestiunii îl obligă pe gerat la restituire numai în măsura în care i-au procurat vreun avantaj.


Ratificarea gestiunii


Art.1353 – În privinţa actelor juridice, gestiunea ratificată produce, de la data când a fost începută, efectele unui mandat.


Secţiunea a 2-a

Plata nedatorată


Noţiune


Art.1354 – (1) Cel care plăteşte fără a datora are dreptul la restituire.

(2) Nu este supus restituirii ceea ce s-a plătit cu titlu de liberalitate sau gestiune de afaceri. Se prezumă până la proba contrară că plata s-a făcut cu intenţia de a stinge o datorie proprie.

Plata primită cu bună-credinţă de creditor


Art.1355 – (1) Restituirea nu poate fi dispusă atunci când, în urma plăţii, cel care a primit-o cu bună-credinţă a lăsat să se împlinească termenul de prescripţie şi s-a lipsit, în orice mod, de titlul său de creanţă ori a renunţat la garanţiile creanţei.

(2) În acest caz, cel care a plătit are drept de regres împotriva adevăratului debitor în temeiul subrogaţiei legale în drepturile creditorului plătit.


Restituirea plăţii făcute de debitor


Art.1356 – Ceea ce debitorul a plătit înainte de împlinirea termenului suspensiv nu se poate restitui decât atunci când plata s-a făcut prin dol sau violenţă. De asemenea, este supusă restituirii şi plata făcută înainte de îndeplinirea condiţiei suspensive.


Reguli aplicabile restituirii


Art.1357 – Restituirea plăţii nedatorate se face urmând regulile prevăzute în art.1646-1659.


Secţiunea a 3-a

Îmbogăţirea fără justă cauză


Condiţii


Art.1358 – Cel care s-a îmbogăţit fără justă cauză în detrimentul altuia este obligat la restituire, în măsura propriei sale îmbogăţiri şi în limita pierderii patrimoniale suferite de cealaltă persoană.

Îmbogăţirea justificată


Art.1359 – Îmbogăţirea este justificată atunci când rezultă:

a) din executarea unei obligaţii valabile;

b) din neexercitarea de către cel păgubit a unui drept contra celui îmbogăţit;

c) dintr-un act îndeplinit de cel păgubit în interesul său personal şi exclusiv, pe riscul său ori, după caz, cu intenţia de a gratifica.


Condiţiile restituirii


Art.1360 – (1) Restituirea nu este datorată decât dacă îmbogăţirea subzistă la data sesizării instanţei.

(2) În raport cu aceeaşi dată, se apreciază existenţa şi întinderea atât a îmbogăţirii, cât şi a pierderii patrimoniale.

(3) Cu toate acestea, cel care s-a îmbogăţit cu rea-credinţă este obligat la restituire în raport cu data îmbogăţirii.


Caracterul subsidiar


Art.1361 – Cererea de restituire nu poate fi admisă, dacă cel prejudiciat are dreptul la o altă acţiune pentru a obţine ceea ce îi este datorat.

Capitolul IV

Răspunderea civilă

Secţiunea 1
Dispoziţii generale


Răspunderea delictuală


Art.1362 – (1) Orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune şi să nu aducă atingere, prin acţiunile ori inacţiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane.

(2) Cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral.

(3) În cazurile anume prevăzute de lege, o persoană este obligată să repare prejudiciul cauzat de fapta altuia, de lucrurile ori animalele aflate sub paza sa, precum şi de ruina edificiului.

(4) Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de produsele cu defecte se stabileşte prin lege specială.


Răspunderea contractuală


Art.1363 – (1) Orice persoană trebuie să-şi execute obligaţiile pe care le-a contractat.

(2) Atunci când, fără justificare, nu îşi îndeplineşte această îndatorire, ea este răspunzătoare de prejudiciul cauzat celeilalte părţi şi este obligată să repare acest prejudiciu, în condiţiile legii.

(3) Dacă prin lege nu se prevede altfel, nici una dintre părţi nu poate înlătura aplicarea regulilor răspunderii contractuale pentru a opta în favoarea altor reguli care i-ar fi mai favorabile.

Secţiunea a 2-a

Cauze exoneratoare de răspundere

·
Forţa majoră şi cazul fortuit


Art.1364 - (1) Dacă legea nu prevede altfel sau părţile nu convin contrariul, răspunderea este înlăturată atunci când prejudiciul este cauzat de forţă majoră, de caz fortuit, de fapta victimei înseşi sau de fapta unui terţ pentru care cel căruia i se solicită repararea prejudiciului nu este ţinut să răspundă.

(2) Forţa majoră este orice eveniment extern, absolut imprevizibil şi absolut invincibil.

(3) Cazul fortuit este un eveniment care nu poate fi prevăzut şi nici împiedicat de către cel care ar fi fost chemat să răspundă dacă evenimentul nu s-ar fi produs.

(4) Fapta victimei înseşi şi fapta terţului înlătură răspunderea chiar dacă nu au trăsături similare forţei majore, însă numai în cazurile în care, potrivit legii sau convenţiei părţilor, cazul fortuit este exonerator de răspundere.

(5) Dacă, potrivit legii, debitorul este exonerat de răspundere contractuală pentru un caz fortuit, el este, de asemenea, exonerat şi în caz de forţă majoră.


Exerciţiul drepturilor


Art.1365 – Cel care cauzează un prejudiciu prin chiar exerciţiul drepturilor sale nu este obligat să îl repare, cu excepţia cazului în care a săvârşit fapta cu intenţia de a-l vătăma pe altul.

Alte cauze de exonerare

Art.1366 – Victima nu poate obţine repararea prejudiciului cauzat de persoana care i-a acordat ajutor în mod dezinteresat sau de lucrul, animalul ori edificiul de care s-a folosit cu titlu gratuit, decât dacă dovedeşte intenţia sau culpa gravă a celui care, potrivit legii, ar fi fost chemat să răspundă.


Clauze privind răspunderea

Art.1367 – (1) Nu se poate exclude sau limita, prin convenţii sau acte unilaterale, răspunderea pentru prejudiciul material cauzat altuia printr-o faptă săvârşită cu intenţie sau din culpă gravă.

(2) Sunt valabile clauzele care exclud răspunderea pentru prejudiciile cauzate, printr-o simplă imprudenţă sau neglijenţă, bunurilor victimei.

(3) Răspunderea pentru prejudiciile cauzate integrităţii fizice sau psihice ori sănătăţii nu poate fi înlăturată ori diminuată decât în condiţiile legii.

(4) Declaraţia de acceptare a riscului producerii unui prejudiciu nu valorează, singură, renunţarea victimei la dreptul de a obţine plata despăgubirilor.


Anunţuri privitoare la răspundere


Art.1368 – Un anunţ care exclude sau limitează răspunderea contractuală, indiferent dacă este adus ori nu la cunoştinţa publicului, nu are niciun efect decât dacă acela care îl invocă face dovada că cel prejudiciat cunoştea existenţa anunţului la momentul încheierii contractului.

(2) Printr-un anunţ nu poate fi exclusă sau limitată răspunderea delictuală pentru prejudiciile cauzate victimei. Un asemenea anunţ poate avea însă valoarea semnalării unui pericol, fiind aplicabile, după împrejurări, dispoziţiile art.1383 alin.(1).

Secţiunea a 3-a

Răspunderea pentru fapta proprie


Condiţiile răspunderii


Art.1369 – (1) Cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârşită cu intenţie sau din culpă, este obligat să îl repare.

(2) Autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai uşoară culpă.


Criterii particulare de apreciere a culpei


Art.1370 - Pentru aprecierea culpei, se va ţine seama de împrejurările în care s-a produs prejudiciul străine de persoana autorului faptei, precum şi, dacă este cazul, de faptul că prejudiciul a fost cauzat de un profesionist în exerciţiul activităţii sale.

Repararea prejudiciului constând în vătămarea unui interes


Art.1371 – Autorul faptei ilicite este obligat să repare prejudiciul cauzat şi când acesta este urmare a atingerii aduse unui interes al altuia, dacă interesul este legitim, serios şi, prin felul în care se manifestă, creează aparenţa unui drept subiectiv.

Legitima apărare


Art.1372 – (1) Nu datorează despăgubire cel care, fiind în legitimă apărare, a cauzat agresorului un prejudiciu.

(2) Cu toate acestea, va putea fi obligat la plata unei indemnizaţii adecvate şi echitabile cel care, din cauza tulburării sau temerii, a depăşit limitele unei apărări proporţionale cu gravitatea pericolului şi cu împrejurările în care s-a produs atacul.


Starea de necesitate


Art.1373 – Cel care, aflat în stare de necesitate, a distrus sau a deteriorat bunurile altuia pentru a se apăra pe sine ori bunurile proprii de un prejudiciu sau pericol iminent este obligat să repare prejudiciul cauzat, potrivit regulilor aplicabile îmbogăţirii fără justă cauză.


Obligaţia terţului de reparare a prejudiciului

Art.1374 – Dacă, în cazurile prevăzute de art.1372 alin.(2) şi art.1373, fapta păgubitoare a fost săvârşită în interesul unei terţe persoane, cel prejudiciat se va îndrepta împotriva acesteia în temeiul îmbogăţirii fără justă cauză.


Divulgarea secretului comercial


Art.1375 – O persoană se poate exonera de răspundere pentru prejudiciul cauzat prin divulgarea secretului comercial dovedind că divulgarea a fost impusă de împrejurări grave ce priveau sănătatea sau siguranţa publică.


Îndeplinirea unei activităţi impuse ori permise de lege


Art.1376 – Îndeplinirea unei activităţi impuse ori permise de lege sau ordinul superiorului nu îl exonerează de răspundere pe cel care putea să îşi dea seama de caracterul ilicit al faptei sale săvârşite în asemenea împrejurări.


Efectele hotărârii penale

Art.1377 – Instanţa civilă nu este legată de dispoziţiile legii penale şi nici de hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal în ceea ce priveşte existenţa prejudiciului ori a vinovăţiei autorului faptei ilicite.


Răspunderea minorului şi a celui pus sub interdicţie judecătorească

Art.1378 – (1) Minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani sau persoana pusă sub interdicţie judecătorească nu răspunde de prejudiciul cauzat, dacă nu se dovedeşte discernământul său la data săvârşirii faptei.

(2) Minorul care a împlinit vârsta de 14 ani răspunde de prejudiciul cauzat, în afară de cazul în care dovedeşte că a fost lipsit de discernământ la data săvârşirii faptei.


Răspunderea altor persoane lipsite de discernământ

Art.1379 – (1) Cel care a cauzat un prejudiciu nu este răspunzător dacă în momentul în care a săvârşit fapta păgubitoare era într-o stare, chiar vremelnică, de tulburare a minţii care l-a pus în neputinţă de a-şi da seama de urmările faptei sale.

(2) Cu toate acestea, cel care a cauzat prejudiciul este răspunzător, dacă starea vremelnică de tulburare a minţii a fost provocată de el însuşi, prin beţia produsă de alcool, de stupefiante sau de alte substanţe.

Obligaţia subsidiară de indemnizare a victimei


Art.1380 – (1) Lipsa discernământului nu îl scuteşte pe autorul prejudiciului de plata unei indemnizaţii către victimă ori de câte ori nu poate fi angajată răspunderea persoanei care avea, potrivit legii, îndatorirea de a-l supraveghea.

(2) Indemnizaţia va fi stabilită într-un cuantum echitabil, ţinându-se seama de starea patrimonială a părţilor.


Răspunderea altor persoane


Art.1381 – (1) Cel care l-a îndemnat sau l-a determinat pe altul să cauzeze un prejudiciu, l-a ajutat în orice fel să-l pricinuiască sau, cu bună ştiinţă, a tăinuit bunuri ce proveneau dintr-o faptă ilicită ori a tras foloase din prejudicierea altuia, răspunde solidar cu autorul faptei.

(2) Dispoziţiile alin.(1) se aplică şi în privinţa celui care, în orice fel, a împiedicat ori a întârziat chemarea în judecată a autorului faptei ilicite.


Imposibilitatea de individualizare a autorului faptei ilicite


Art.1382 – Dacă prejudiciul a fost cauzat prin acţiunea simultană sau succesivă a mai multor persoane, fără să se poată stabili că a fost cauzat sau, după caz, că nu putea fi cauzat prin fapta vreuneia dintre ele, toate aceste persoane vor răspunde solidar faţă de victimă.

Culpa comună. Concursul cu forţa majoră

Art.1383 – (1) În cazul în care victima a contribuit cu intenţie sau din culpă la cauzarea ori la mărirea prejudiciului sau nu le-a evitat, în tot sau în parte, deşi putea să o facă, cel chemat să răspundă va fi ţinut numai pentru partea de prejudiciu pe care a pricinuit-o.

(2) Dispoziţiile alin.(1) se aplică şi în cazul în care la cauzarea prejudiciului au contribuit atât fapta săvârşită de autor, cu intenţie sau din culpă, cât şi forţa majoră, cazul fortuit ori fapta terţului pentru care autorul nu este obligat să răspundă.

Secţiunea a 4-a
Răspunderea pentru fapta altuia


Răspunderea pentru fapta minorului sau a celui pus sub interdicţie


Art.1384 – (1) Cel care, în temeiul legii sau al contractului, este obligat să supravegheze un minor sau o persoană pusă sub interdicţie, răspunde de prejudiciul cauzat altuia de aceste din urmă persoane.

(2) Răspunderea subzistă chiar în cazul când făptuitorul, fiind lipsit de discernământ, nu răspunde pentru fapta proprie.

(3) Cel obligat la supraveghere este exonerat de răspundere numai dacă dovedeşte că nu a putut împiedica fapta prejudiciabilă. În cazul părinţilor, dovada se consideră a fi făcută numai dacă ei probează că fapta copilului nu se datorează modului necorespunzător în care şi-au îndeplinit obligaţiile de a asigura creşterea, educarea, învăţătura şi pregătirea sa profesională.

Răspunderea comitenţilor pentru prepuşi

Art.1385 – (1) Comitentul este obligat să repare prejudiciul cauzat de prepuşii săi ori de câte ori fapta săvârşită de aceştia are legătură cu atribuţiile sau cu scopul funcţiilor încredinţate.

(2) Este comitent cel care, în virtutea unui contract sau în puterea legii, exercită direcţia, supravegherea şi controlul asupra celui care îndeplineşte anumite funcţii sau însărcinări în interesul său ori al altuia.

(3) Comitentul nu răspunde dacă dovedeşte că victima cunoştea sau, după împrejurări, putea să cunoască, la data săvârşirii faptei prejudiciabile, că prepusul a acţionat fără nicio legătură cu atribuţiile sau cu scopul funcţiilor încredinţate.


Corelaţia formelor de răspundere pentru fapta altei persoane

Art.1386 – (1) Părinţii nu răspund dacă fac dovada că sunt îndeplinite cerinţele răspunderii persoanei care avea obligaţia de supraveghere a minorului.

(2) Nicio altă persoană, în afara comitentului, nu răspunde pentru fapta prejudiciabilă săvârşită de minorul care avea calitatea de prepus. Cu toate acestea, în cazul în care comitentul este părintele minorului care a săvârşit fapta ilicită, victima are dreptul de a opta asupra temeiului răspunderii.

Secţiunea a 5-a

Răspunderea pentru prejudiciul cauzat de animale sau de lucruri


Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de animale

Art.1387 – Proprietarul unui animal sau cel care se serveşte de el răspunde, independent de orice culpă, de prejudiciul cauzat de animal, chiar dacă acesta a scăpat de sub paza sa.


Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri


Art.1388 – (1) Oricine este obligat să repare, independent de orice culpă, prejudiciul cauzat de lucrul aflat sub paza sa.

(2) Dispoziţiile alin.(1) sunt aplicabile şi în cazul coliziunii unor vehicule sau în alte cazuri similare. Cu toate acestea, în astfel de cazuri, sarcina reparării tuturor prejudiciilor va reveni numai celui a cărui faptă culpabilă întruneşte, faţă de ceilalţi, condiţiile forţei majore.


Noţiunea de pază


Art.1389 – În înţelesul art.1387 şi 1388, are paza animalului sau a lucrului proprietarul sau cel care, în temeiul unei dispoziţii legale sau al unui contract ori chiar numai în fapt, exercită controlul şi supravegherea asupra animalului sau a lucrului şi se serveşte de acesta în interes propriu.


Răspunderea pentru ruina edificiului


Art.1390 – Proprietarul unui edificiu sau al unei construcţii de orice fel este obligat să repare prejudiciul cauzat prin ruina lor ori prin desprinderea unor părţi din ele, dacă acestea au fost cauzate de lipsa întreţinerii sau de un viciu de construcţie.


Alte cazuri de răspundere

Art.1391 – (1) Cel care ocupă un imobil, chiar fără niciun titlu, răspunde pentru prejudiciul cauzat prin căderea sau aruncarea din imobil a unui lucru.

(2) Dacă, în cazul prevăzut la alin.(1), sunt îndeplinite şi condiţiile răspunderii pentru prejudiciile cauzate de lucruri, victima are un drept de opţiune în vederea reparării prejudiciului.


Cauze de exonerare


Art.1392 – În cazurile prevăzute de art.1387, 1388, 1390 şi 1391, nu există obligaţia de reparare a prejudiciului, atunci când acesta este urmarea unui caz de forţă majoră.

Secţiunea a 6-a

Repararea prejudiciului în cazul răspunderii delictuale


Obiectul reparaţiei


Art.1393 – (1) Orice prejudiciu dă dreptul la reparaţie.

(2) Dreptul la reparaţie se naşte din ziua cauzării prejudiciului, chiar dacă acest drept nu poate fi valorificat imediat.

(3) Dreptului la reparaţie îi sunt aplicabile, de la data naşterii sale, toate dispoziţiile legale privind executarea, transmisiunea, transformarea şi stingerea obligaţiilor.


Răspunderea solidară


Art.1394 – Cei care răspund pentru o faptă prejudiciabilă sunt ţinuţi solidar la reparaţie faţă de cel prejudiciat.

Raporturile între debitori


Art.1395 - Între cei care răspund solidar, sarcina reparaţiei se împarte proporţional în măsura în care fiecare a participat la cauzarea prejudiciului ori potrivit cu intenţia sau cu gravitatea culpei fiecăruia, dacă această participare nu poate fi stabilită. În cazul în care nici astfel nu se poate împărţi sarcina reparaţiei, fiecare va contribui în mod egal la repararea prejudiciului.

Dreptul de regres


Art.1396 – (1) Cel care răspunde pentru fapta altuia se poate întoarce împotriva aceluia care a cauzat prejudiciul, cu excepţia cazului în care acesta din urmă nu este răspunzător pentru prejudiciul cauzat.

(2) Dacă prejudiciul a fost cauzat de mai multe persoane, cel care, fiind răspunzător pentru fapta uneia dintre ele, a plătit despăgubirea se poate întoarce şi împotriva celorlalte persoane care au contribuit la cauzarea prejudiciului sau, dacă va fi cazul, împotriva celor care răspund pentru acestea. În toate cazurile, regresul va fi limitat la ceea ce depăşeşte partea ce revine persoanei pentru care se răspunde şi nu poate depăşi partea din despăgubire ce revine fiecăreia dintre persoanele împotriva cărora se exercită regresul.

(3) În toate cazurile, cel care exercită regresul nu poate recupera partea din despăgubire care corespunde propriei sale contribuţii la cauzarea prejudiciului.


Întinderea reparaţiei

Art.1397 – (1) Prejudiciul se repară integral, dacă prin lege nu se prevede altfel.

(2) Se vor putea acorda despăgubiri şi pentru un prejudiciu viitor dacă producerea lui este neîndoielnică.

(3) Despăgubirea trebuie să cuprindă pierderea suferită de cel prejudiciat, câştigul pe care în condiţii obişnuite el ar fi putut să-l realizeze şi de care a fost lipsit, precum şi cheltuielile pe care le-a făcut pentru evitarea sau limitarea prejudiciului.

(4) Cu toate acestea, dacă fapta ilicită a determinat şi pierderea şansei de a obţine un avantaj, reparaţia va fi proporţională cu probabilitatea obţinerii avantajului, ţinând cont de împrejurări şi de situaţia concretă a victimei.


Formele reparării


Art.1398 – (1) Repararea prejudiciului se face în natură, prin restabilirea situaţiei anterioare, iar dacă aceasta nu este cu putinţă ori dacă victima nu este interesată de reparaţia în natură, prin plata unei despăgubiri, stabilite prin acordul părţilor sau, în lipsă, prin hotărâre judecătorească.

(2) La stabilirea despăgubirii se va avea în vedere, dacă prin lege nu se prevede altfel, data producerii prejudiciului.

(3) Dacă prejudiciul are un caracter de continuitate, despăgubirea se acordă sub formă de prestaţii periodice.

(4) În cazul prejudiciului viitor, despăgubirea, indiferent de forma în care s-a acordat, va putea fi sporită, redusă sau suprimată, dacă, după stabilirea ei, prejudiciul s-a mărit, s-a micşorat ori a încetat.


Vătămarea integrităţii corporale sau a sănătăţii


Art.1399 - (1) În caz de vătămare a integrităţii corporale sau a sănătăţii unei persoane, despăgubirea trebuie să cuprindă, în condiţiile art.1400 şi 1401, după caz, echivalentul câştigului din muncă de care cel păgubit a fost lipsit sau pe care este împiedicat să-l dobândească, prin efectul pierderii sau reducerii capacităţii sale de muncă. În afară de aceasta, despăgubirea trebuie să acopere cheltuielile de îngrijire medicală şi, dacă va fi cazul, cheltuielile determinate de sporirea nevoilor de viaţă ale celui păgubit, precum şi orice alte prejudicii materiale.

(2) Despăgubirea pentru pierderea sau nerealizarea câştigului din muncă se acordă, ţinându-se seama şi de sporirea nevoilor de viaţă ale celui prejudiciat, sub forma de prestaţii băneşti periodice. La cererea victimei, instanţa va putea acorda despăgubirea, pentru motive temeinice, sub forma unei sume globale.

(3) În toate cazurile, instanţa va putea acorda celui păgubit o despăgubire provizorie pentru acoperirea nevoilor urgente.

Stabilirea pierderii şi a nerealizării câştigului din muncă


Art.1400 - (1) Despăgubirea pentru pierderea sau nerealizarea câştigului din muncă se va stabili pe baza venitului mediu lunar net din muncă al celui păgubit din ultimul an înainte de pierderea sau reducerea capacităţii sale de muncă ori, în lipsă, pe baza venitului lunar net pe care l-ar fi putut realiza, ţinându-se seama de calificarea profesională pe care o avea sau ar fi avut-o la terminarea pregătirii pe care era în curs să o primească.

(2) Dacă cel păgubit nu avea o calificare profesională şi nici nu era în curs să o primească, despăgubirea se va stabili pe baza salariului minim net pe economie.


Vătămarea minorului

Art.1401 – (1) Dacă cel care a suferit vătămarea integrităţii corporale sau a sănătăţii este un minor, despăgubirea stabilită potrivit prevederilor art.1400 alin.(1) va fi datorată de la data când, în mod normal, minorul şi-ar fi terminat pregătirea profesională ce primea.

(2) Până la acea dată, dacă minorul avea un câştig la momentul vătămării, despăgubirea se va stabili pe baza câştigului de care a fost lipsit, iar dacă nu avea un câştig, potrivit dispoziţiilor art.1400 alin.(2). Această din urmă despăgubire va fi datorată de la data când minorul a împlinit vârsta prevăzută de lege pentru a putea fi parte într-un raport de muncă.

Persoana îndreptăţită la despăgubire în caz de deces

Art.1402 - (1) Despăgubirea pentru prejudiciile cauzate prin decesul unei persoane se cuvine numai celor îndreptăţiţi, potrivit legii, la întreţinere din partea celui decedat.

(2) Cu toate acestea, instanţa, ţinând seama de împrejurări, poate acorda despăgubire şi celui căruia victima, fără a fi obligată de lege, îi presta întreţinere în mod curent.

(3) La stabilirea despăgubirii se va ţine seama de nevoile celui păgubit, precum şi de veniturile pe care, în mod normal, cel decedat le-ar fi avut pe timpul pentru care s-a acordat despăgubirea. Dispoziţiile art.1399-1401 se aplică în mod corespunzător.

Repararea prejudiciului nepatrimonial


Art.1403 – (1) În caz de vătămare a integrităţii corporale sau a sănătăţii, poate fi acordată şi o despăgubire pentru restrângerea posibilităţilor de viaţă familială şi socială.

(2) Instanţa judecătorească va putea, de asemenea, să acorde despăgubiri ascendenţilor, descendenţilor, fraţilor, surorilor şi soţului, pentru durerea încercată prin moartea victimei, precum şi oricărei alte persoane care, la rândul ei, ar putea dovedi existenţa unui asemenea prejudiciu.

(3) Dreptul la despăgubire pentru atingerile aduse drepturilor inerente personalităţii oricărui subiect de drept va putea fi cedat numai în cazul când a fost stabilit printr-o tranzacţie sau printr-o hotărâre judecătorească definitivă.

(4) Dreptul la despăgubire, recunoscut potrivit dispoziţiilor prezentului articol, nu trece la moştenitori. Aceştia îl pot, însă, exercita, dacă acţiunea a fost pornită de defunct.

(5) Dispoziţiile art.263-273 rămân aplicabile.


Cheltuieli de îngrijire a sănătăţii. Cheltuieli de înmormântare


Art.1404 – Cel care a făcut cheltuieli pentru îngrijirea sănătăţii victimei sau, în caz de deces a acesteia, pentru înmormântare, are dreptul la înapoierea lor de la cel care răspunde pentru fapta ce a prilejuit aceste cheltuieli.

Despăgubirea în raport cu ajutorul şi pensia


Art.1405 – (1) Dacă persoanei a cărei integritate corporală sau sănătate a fost vătămată sau, în caz de moarte a acesteia, moştenitorilor li s-a recunoscut, în cadrul asigurărilor sociale, dreptul la un ajutor sau la o pensie, reparaţia este datorată numai în măsura în care paguba suferită prin vătămare sau moarte depăşeşte ajutorul ori pensia.

(2) Cât timp ajutorul sau pensia nu a fost efectiv acordată sau, după caz, refuzată celui păgubit, instanţa nu îl poate obliga pe cel chemat să răspundă decât la o despăgubire provizorie, în condiţiile dispoziţiilor art.1399 alin.(3).

Prorogarea termenului prescripţiei


Art.1406 – În toate cazurile în care despăgubirea derivă dintr-un fapt supus de legea penală unei prescripţii mai lungi decât cea civilă, termenul de prescripţie a răspunderii penale se aplică şi dreptului la acţiunea în răspundere civilă.

Suspendarea prescripţiei

Art.1407 – Prescripţia dreptului la acţiune cu privire la repararea prejudiciului cauzat prin vătămarea integrităţii corporale sau a sănătăţii ori prin decesul unei persoane, este suspendată până la stabilirea pensiei sau a ajutoarelor ce s-ar cuveni, în cadrul asigurărilor sociale, celui îndreptăţit la reparaţie.

Titlul III
Modalităţile obligaţiilor

Capitolul I

Dispoziţii generale


Categorii de obligaţii


Art.1408 – (1) Obligaţiile pot fi pure şi simple, obligaţii simple sau afectate de modalităţi.

(2) Obligaţiile pure şi simple nu sunt susceptibile de modalităţi.


Obligaţiile simple


Art.1409 – (1) Obligaţia simplă nu este afectată de termen sau condiţie şi poate fi executată imediat, din proprie iniţiativă sau la cererea creditorului.

(2) Obligaţia este simplă, iar nu condiţională, dacă eficacitatea sau desfiinţarea ei depinde de un eveniment care, fără ca părţile să ştie, avusese deja loc în momentul în care debitorul s-a obligat sub condiţie.


Obligaţiile afectate de modalităţi

Art.1410 – Obligaţiile pot fi afectate de termen sau condiţie.


Capitolul II

Condiţia


Obligaţia condiţională


Art.1411 – Este afectată de condiţie obligaţia a cărei eficacitate sau desfiinţare depinde de un eveniment viitor şi nesigur.

Condiţia suspensivă

Art.1412 – Condiţia este suspensivă atunci când de îndeplinirea sa depinde eficacitatea obligaţiei.


Condiţia rezolutorie


Art.1413 - (1) Condiţia este rezolutorie atunci când îndeplinirea ei determină desfiinţarea obligaţiei.

(2) Condiţia se prezumă a fi rezolutorie ori de câte ori scadenţa obligaţiilor principale precedă momentul la care condiţia s-ar putea îndeplini.


Condiţia imposibilă, ilicită sau imorală

Art.1414 – Condiţia imposibilă, contrară legii sau bunelor moravuri este considerată nescrisă, iar dacă este însăşi cauza contractului, atrage nulitatea absolută a acestuia.


Condiţia pur potestativă


Art.1415 – (1) Îndeplinirea condiţiei se apreciază după criteriile stabilite de părţi sau pe care acestea, după împrejurări, este probabil sa le fi avut în vedere.

(2) Când obligaţia este contractată sub condiţia ca un eveniment să se producă într-un anumit termen, condiţia este socotită neîndeplinită dacă termenul s-a împlinit fără ca evenimentul să se producă. În lipsa unui termen, condiţia se consideră neîndeplinită numai atunci când este sigur că evenimentul nu se va produce.


Constatarea îndeplinirii condiţiei


Art.1416 – (1) Îndeplinirea condiţiei se apreciază după criteriile stabilite de părţi sau pe care acestea este probabil să le fi avut în vedere după împrejurări.

(2) Când obligaţia este contractată sub condiţia producerii unui eveniment într-un anumit termen, condiţia este socotită neîndeplinită dacă termenul s-a împlinit fără ca evenimentul să se producă. În lipsa unui termen, condiţia se consideră neîndeplinită numai atunci când este sigur că evenimentul nu se va produce.

(3) Atunci când obligaţia este contractată sub condiţia că un eveniment nu se va produce într-un anumit termen, condiţia se consideră îndeplinită dacă este sigur că evenimentul nu se va produce. În lipsa unui termen, condiţia nu se consideră îndeplinită decât atunci când este sigur că evenimentul nu se va produce.

(4) Partea interesată poate cere oricând instanţei sa constate îndeplinirea sau neîndeplinirea condiţiei.

Determinarea îndeplinirii sau neîndeplinirii condiţiei

Art.1417 – (1) Condiţia se consideră îndeplinită dacă debitorul obligat sub această condiţie împiedică realizarea ei.

(2) Condiţia se consideră neîndeplinită dacă partea interesată de îndeplinirea condiţiei determină, cu rea-credinţă, realizarea evenimentului.

Renunţarea la condiţie


Art.1418 – (1) Partea în al cărei interes exclusiv a fost stipulată condiţia este liberă să renunţe unilateral la aceasta atât timp cât condiţia nu s-a îndeplinit.

(2) Renunţarea la condiţie face ca obligaţia să fie simplă.


Efectele îndeplinirii condiţiei

Art.1419 – Condiţia îndeplinită este prezumată a produce efecte retroactiv, din momentul încheierii contractului, dacă din voinţa părţilor, natura contractului ori dispoziţiile legale nu rezultă contrariul.

(2) În cazul contractelor cu executare continuă sau succesivă afectate de o condiţie rezolutorie, îndeplinirea acesteia, în lipsa unei stipulaţii contrare, nu are niciun efect asupra prestaţiilor deja executate.

(3) Atunci când condiţia suspensivă produce efecte retroactive, în caz de îndeplinire, debitorul este obligat la executare ca şi cum obligaţia ar fi fost simplă. Actele încheiate de proprietarul sub condiţie suspensivă sunt valabile şi, în cazul îndeplinirii condiţiei, produc efecte de la data încheierii lor.

(4) Atunci când condiţia rezolutorie produce efecte retroactive, în caz de îndeplinire, fiecare dintre părţi este obligată să restituie celeilalte prestaţiile pe care le-a primit în temeiul obligaţiei ca şi cum aceasta nu ar fi existat niciodată. Dispoziţiile privitoare la restituirea prestaţiilor se aplică în mod corespunzător.

Transmiterea obligaţiei condiţionale


Art.1420 – Obligaţia afectată de condiţie este transmisibilă, drepturile dobânditorului fiind însă supuse aceleiaşi condiţii.


Actele conservatorii

Art.1421 – Creditorul poate, chiar înainte de îndeplinirea condiţiei, să ia toate măsurile utile pentru conservarea dreptului său.


Fructele culese înaintea îndeplinirii condiţiei


Art.1422 – În lipsă de stipulaţie sau prevedere legală contrară, fructele culese ori încasate înaintea îndeplinirii condiţiei se cuvin proprietarului sub condiţie rezolutorie.


Capitolul III

Termenul

Obligaţia afectată de termen


Art.1423 – (1) Obligaţia este afectată de termen atunci când executarea sau stingerea ei depinde de un eveniment viitor şi sigur.

(2) Termenul poate fi stabilit de părţi sau de instanţă ori prevăzut de lege.

Efectele termenului

Art.1424 – (1) Termenul este suspensiv atunci când, până la împlinirea lui, este amânată scadenţa obligaţiei.

(2) Termenul este extinctiv atunci când, la împlinirea lui, obligaţia se stinge.


Beneficiul termenului

Art.1425 – (1) Termenul profită debitorului, afară de cazul când din lege, din voinţa părţilor sau din împrejurări rezultă că a fost stipulat în favoarea creditorului sau a ambelor părţi.

(2) Cel ce are beneficiul exclusiv al termenului poate renunţa oricând la acesta, fără consimţământul celeilalte părţi.


Efectul termenului suspensiv


Art.1426 - Ceea ce este datorat cu termen nu se poate cere înainte de împlinirea acestuia, dar ceea ce s-a executat, de bunăvoie şi în cunoştinţă de cauză înainte de împlinirea termenului nu este supus restituirii.


Stabilirea judiciară a termenului


Art.1427 – (1) Atunci când părţile convin să amâne stabilirea termenului sau lasă uneia dintre ele sarcina de a-l stabili şi când, după o durată rezonabilă de timp, termenul nu a fost încă stabilit, instanţa poate, la cererea uneia dintre părţi, să fixeze termenul ţinând seama de natura obligaţiei, de situaţia părţilor şi de orice alte împrejurări.

(2) Instanţa poate, de asemenea, să fixeze termenul atunci când, prin natura sa, obligaţia presupune un termen şi nu există nicio convenţie prin care acesta să poată fi determinat.

(3) Cererea pentru stabilirea termenului se soluţionează potrivit regulilor aplicabile ordonanţei preşedinţiale, fiind supusă prescripţiei, care începe să curgă de la data încheierii contractului.


Calculul termenelor


Art.1428 – Calculul termenelor, indiferent de durata şi izvorul lor, se face potrivit regulilor stabilite în Titlul III din Cartea VI-a.


Decăderea din beneficiul termenului


Art.1429 – (1) Debitorul decade din beneficiul termenului dacă se află în stare de insolvabilitate sau, după caz, de faliment declarat în condiţiile legii, precum şi atunci când, cu intenţie sau dintr-o culpă gravă, diminuează prin fapta sa garanţiile constituite în favoarea creditorului sau nu constituie garanţiile promise.

(2) Starea de insolvabilitate rezultă din inferioritatea activului patrimonial ce poate fi supus, potrivit legii, executării silite, faţă de valoarea totală a datoriilor exigibile. Această stare se constată de instanţă care, în acest scop, poate ţine seama de anumite împrejurări, precum dispariţia intempestivă a debitorului, neplata unor datorii devenite scadente, declanşarea împotriva sa a unei proceduri de executare silită şi altele asemenea.

(3) Decăderea din beneficiul termenului poate fi cerută şi atunci când, din culpa sa, debitorul ajunge în situaţia de a nu mai satisface o condiţie considerată esenţială de creditor la data încheierii contractului. În acest caz, este necesar să se fi stipulat expres caracterul esenţial al condiţiei şi posibilitatea sancţiunii decăderii, precum şi să fi existat un interes legitim pentru creditor să considere condiţia respectivă drept esenţială.


Exigibilitatea anticipată


Art.1430 – Renunţarea la termen sau decăderea din beneficiul termenului face ca obligaţia să devină de îndată exigibilă.

Inopozabilitatea decăderii din termen


Art.1431 – Decăderea din beneficiul termenului a unui debitor, chiar solidar, nu este opozabilă celorlalţi codebitori.


Nerealizarea evenimentului

Art.1432 – Dacă un eveniment pe care părţile îl consideră ca fiind un termen nu se realizează, obligaţia devine exigibilă în ziua în care evenimentul ar fi trebuit în mod normal să se producă. În acest caz, sunt aplicabile prevederile prezentului capitol.

Titlul IV

Obligaţiile complexe


Capitolul I

Obligaţiile divizibile şi obligaţiile indivizibile


Feluri


Art.1433 – (1) Obligaţiile pot fi divizibile sau indivizibile.

(2) Obligaţiile divizibile pot fi conjuncte sau solidare.


Obligaţia conjunctă


Art.1434 – (1) Obligaţia este conjunctă între mai mulţi debitori atunci când aceştia sunt obligaţi faţă de creditor la acelaşi lucru, dar fiecare dintre ei nu poate fi constrâns la executarea obligaţiei decât separat şi în limita părţii sale din datorie.

(2) Obligaţia este conjunctă între mai mulţi creditori atunci când fiecare dintre aceştia nu poate să ceară de la debitorul comun decât executarea părţii sale din creanţă.


Efectele obligaţiei conjuncte


Art.1435 – Dacă prin lege ori prin contract nu se dispune altfel, debitorii unei obligaţii conjuncte sunt ţinuţi faţă de creditor în părţi egale.


Prezumţia de divizibilitate. Excepţii

Art.1436 – Obligaţia este divizibilă de plin drept, afară numai dacă indivizibilitatea nu a fost stipulată în mod expres ori dacă obiectul obligaţiei nu este, prin natura sa, susceptibil de divizare materială sau intelectuală.


Efectele obligaţiei indivizibile


Art.1437 – (1) Obligaţia indivizibilă nu se divizează nici între debitori sau creditori şi nici între moştenitorii acestora.

(2) Fiecare dintre debitori sau dintre moştenitorii acestora poate fi constrâns separat la executarea întregii obligaţii şi, respectiv, fiecare dintre creditori sau dintre moştenitorii acestora pot cere executarea integrală, chiar dacă obligaţia nu este solidară.


Solidaritatea şi indivizibilitatea

Art.1438 – (1) Solidaritatea debitorilor sau creditorilor nu atrage, prin ea însăşi, indivizibilitatea obligaţiilor.

(2) În lipsă de stipulaţie contrară, creditorii şi debitorii unei obligaţii indivizibile nu sunt legaţi solidar.


Divizibilitatea obligaţiei între moştenitori


Art.1439 – Obligaţia divizibilă prin natura ei, care nu are decât un singur debitor şi un singur creditor, trebuie să fie executată între aceştia ca şi cum ar fi indivizibilă, însă ea rămâne divizibilă între moştenitorii lor.


Executarea în natură

Art.1440 – Când executarea obligaţiei indivizibile are loc în natură, fiecare creditor nu poate cere şi primi prestaţia datorată decât în întregime.

Restituirea prestaţiilor


Art.1441 – Obligaţia de restituire a prestaţiilor efectuate în temeiul unei obligaţii indivizibile este divizibilă, afară de cazul în care indivizibilitatea obligaţiei de restituire rezultă din chiar natura ei.


Daunele-interese


Art.1442 – (1) Obligaţia de a executa prin echivalent o obligaţie indivizibilă este divizibilă.

(2) Daunele-interese suplimentare nu pot fi cerute decât debitorului vinovat de neexecutarea obligaţiei. Ele se cuvin creditorilor numai în proporţie cu partea din creanţă ce revine fiecăruia dintre ei.

Existenţa mai multor creditori


Art.1443 – (1) Creditorii şi debitorii unei obligaţii indivizibile nu sunt prezumaţi a-şi fi încredinţat reciproc puterea de a acţiona pentru ceilalţi în privinţa creanţei.

(2) Novaţia, remiterea de datorie, compensaţia ori confuziunea consimţite sau care operează faţă de un creditor nu sting obligaţia decât pentru partea din creanţă ce revine acestuia. Faţă de ceilalţi creditori, debitorul rămâne obligat pentru tot.

(3) Debitorul care a plătit celorlalţi creditori este îndreptăţit să primească de la aceştia echivalentul părţii din obligaţie cuvenite creditorului care a consimţit la stingerea creanţei sau faţă de care aceasta a operat.

Existenţa mai multor debitori


Art.1444 – (1) Novaţia, remiterea de datorie, compensaţia ori confuziunea consimţite sau care operează în privinţa unui debitor sting obligaţia indivizibilă şi îi liberează pe ceilalţi debitori, aceştia rămânând însă ţinuţi să plătească celui dintâi echivalentul părţilor lor.

(2) Creditorul poate să ceară oricăruia dintre debitori executarea întregii obligaţii, oricare ar fi partea din obligaţie ce revine acestuia. Creditorul poate, de asemenea, să ceară ca toţi debitorii să efectueze plata în acelaşi timp.

(3) Debitorul chemat în judecată pentru totalitatea obligaţiei, poate cere un termen pentru a introduce în cauză pe ceilalţi debitori, cu excepţia cazului în care prestaţia nu poate fi realizată decât de cel chemat în judecată, care, în acest caz, poate fi obligat să execute singur întreaga prestaţie, având, însă, drept de regres împotriva celorlalţi debitori.

(4) Punerea în întârziere nu produce efecte decât pentru debitorul care a fost notificat.

(5) Îndată ce cauza indivizibilităţii încetează, obligaţia devine divizibilă.


Prescripţia


Art.1445 - (1) Suspendarea prescripţiei faţă de unul dintre creditorii sau debitorii unei obligaţii indivizibile produce efecte şi faţă de ceilalţi.

(2) Tot astfel, întreruperea prescripţiei în privinţa unuia dintre creditorii sau debitorii unei obligaţii indivizibile produce efecte şi faţă de ceilalţi.

Capitolul II

Obligaţiile solidare


Secţiunea 1

Obligaţiile solidare între creditori


Solidaritatea între creditori


Art.1446 – (1) Obligaţia solidară conferă fiecărui creditor dreptul de a cere executarea întregii obligaţii şi de a da chitanţă liberatorie pentru tot.

(2) Executarea obligaţiei în beneficiul unuia dintre creditorii solidari îl liberează pe debitor în privinţa celorlalţi creditori solidari.


Izvorul solidarităţii


Art.1447 – Solidaritatea între creditori nu există decât dacă este stipulată în mod expres.

Reprezentarea reciprocă a creditorilor


Art.1448 – (1) Creditorii solidari sunt prezumaţi a-şi fi încredinţat reciproc puterea de a acţiona pentru gestionarea şi satisfacerea interesului lor comun.

(2) Orice acte prin care unul dintre creditorii solidari ar consimţi la reducerea sau înlăturarea drepturilor, accesoriilor sau beneficiilor creanţei ori ar prejudicia în orice alt mod interesele celorlalţi creditori sunt inopozabile acestora din urmă.

(3) Hotărârea judecătorească obţinută de unul din creditori împotriva debitorului comun profită şi celorlalţi creditori.

(4) Hotărârea judecătorească pronunţată în favoarea debitorului comun nu poate fi invocată şi împotriva creditorilor care nu au fost parte în proces.


Alegerea debitorului


Art.1449 – Debitorul poate plăti, la alegerea sa, oricăruia din creditorii solidari, liberându-se, astfel, faţă de toţi, însă numai atât timp cât nici unul dintre creditori nu l-a urmărit în justiţie. În acest din urmă caz, debitorul nu se poate libera decât plătind creditorului reclamant.

Compensaţia


Art.1450 – Debitorul poate opune unui creditor solidar compensaţia care a operat în raport cu un alt creditor solidar, însă numai în proporţie cu partea din creanţă ce revine acestuia din urmă.

Confuziunea


Art.1451 – Dacă unul dintre creditorii solidari dobândeşte şi calitatea de debitor, confuziunea nu stinge creanţa solidară decât în proporţie cu partea din creanţă ce revine acelui creditor; ceilalţi creditori solidari îşi păstrează dreptul de regres împotriva creditorului în persoana căruia a operat confuziunea, proporţional cu partea din creanţă ce revine fiecăruia din ei.

Remiterea de datorie


Art.1452 – Remiterea de datorie consimţită de unul dintre creditorii solidari nu îl liberează pe debitor decât pentru partea din creanţă ce revine acelui creditor.

Prescripţia


Art.1453 – (1) Suspendarea prescripţiei în folosul unuia dintre creditorii solidari poate fi invocată şi de către ceilalţi creditori solidari.

(2) Întreruperea prescripţiei în privinţa unuia dintre creditorii solidari profită tuturor creditorilor solidari.


Divizibilitatea obligaţiei între moştenitori


Art.1454 – Obligaţia în favoarea unui creditor solidar se împarte de drept între moştenitorii săi.

Secţiunea a 2-a

Obligaţiile solidare între debitori


§1. Dispoziţii generale


Solidaritatea între debitori


Art.1455 – Obligaţia este solidară între debitori atunci când toţi sunt obligaţi la acelaşi lucru, astfel încât fiecare poate să fie ţinut separat pentru întreaga obligaţie, iar executarea acesteia de către unul dintre codebitori îi liberează pe ceilalţi faţă de creditor.


Obligaţiile solidare afectate de modalităţi


Art.1456 - Există solidaritate chiar dacă debitorii sunt obligaţi sub modalităţi diferite.

Izvoarele solidarităţii


Art.1457 – Solidaritatea între debitori nu se prezumă. Ea nu există decât atunci când este stipulată expres de părţi ori prevăzută de lege.

Prezumţie de solidaritate

Art.1458 Solidaritatea se prezumă între debitorii unei obligaţii contractate în cursul activităţii unei întreprinderi, dacă prin lege nu se prevede altfel.


§2. Efectele solidarităţii în raporturile dintre creditor şi debitorii solidari


I. Efectele principale în raporturile dintre creditor şi debitorii solidari


Drepturile creditorului


Art.1459 – (1) Creditorul poate cere plata oricăruia dintre debitorii solidari, fără ca acesta să îi poată opune beneficiul de diviziune.

(2) Urmărirea pornită contra unuia dintre debitorii solidari nu împiedică pe creditor să se îndrepte împotriva celorlalţi codebitori. Debitorul urmărit poate însă cere introducerea în cauză a celorlalţi codebitori.

Excepţii şi apărări contra creditorului comun


Art.1460 – (1) Debitorul solidar poate să opună creditorului toate mijloacele de apărare care îi sunt personale, precum şi pe cele care sunt comune tuturor codebitorilor. El nu poate însă folosi mijloacele de apărare care sunt pur personale altui codebitor.

(2) Debitorul solidar care, prin fapta creditorului, este lipsit de o garanţie sau de un drept pe care ar fi putut să-l valorifice prin subrogaţie, este liberat de obligaţie până la concurenţa valorii acelor garanţii sau drepturi.

(3) Recunoaşterea datoriei făcută de unul dintre debitorii solidari nu produce efecte faţă de ceilalţi codebitori.


Prescripţia


Art.1461 – (1) Suspendarea şi întreruperea prescripţiei faţă de unul dintre debitorii solidari produce efecte şi faţă de ceilalţi codebitori.

(2) Întreruperea prescripţiei faţă de un moştenitor al debitorului solidar nu produce efecte faţă de ceilalţi codebitori decât pentru partea acelui moştenitor, chiar dacă este vorba despre o creanţă ipotecară.


Compensaţia


Art.1462 – (1) Compensaţia nu operează între creditor şi un debitor solidar decât în limita sumei datorate de acesta din urmă.

(2) În acest caz, ceilalţi codebitori nu sunt ţinuţi solidar decât pentru partea rămasă din obligaţie cu scăderea părţii din obligaţie după ce a operat compensaţia.

Remiterea de datorie


Art.1463 – (1) Remiterea de datorie consimţită unuia dintre debitorii solidari nu îi liberează pe ceilalţi codebitori, cu excepţia cazului în care creditorul declară aceasta în mod expres sau remite de bunăvoie debitorului originalul înscrisului sub semnătură privată constatator al creanţei. Dacă unui codebitor îi este remis originalul înscrisului autentic constatator al creanţei, creditorul poate dovedi că nu a consimţit remiterea de datorie decât în privinţa acelui debitor.

(2) Dacă remiterea de datorie s-a făcut numai în favoarea unuia dintre codebitorii solidari, ceilalţi rămân ţinuţi solidar faţă de creditor, dar cu scăderea părţii din obligaţie pentru care a operat remiterea. Cu toate acestea, ei continuă să răspundă pentru tot atunci când, la data remiterii de datorie, creditorul şi-a rezervat în mod expres această posibilitate, caz în care ceilalţi codebitori îşi păstrează dreptul de regres împotriva debitorului beneficiar al remiterii de datorie.

Confuziunea


Art.1464 – Confuziunea liberează pe ceilalţi codebitori solidari pentru partea aceluia care reuneşte în persoana sa calităţile de creditor şi debitor al obligaţiei solidare.

Renunţarea la solidaritate


Art.1465 – (1) Renunţarea la solidaritate în privinţa unuia dintre codebitorii solidari nu afectează existenţa obligaţiei solidare în raport cu ceilalţi. Codebitorul solidar care beneficiază de renunţarea la solidaritate rămâne ţinut pentru partea sa atât faţă de creditor, cât şi faţă de ceilalţi codebitori în cazul regresului acestora din urmă.

(2) Renunţarea la solidaritate trebuie să fie expresă.

(3) De asemenea, creditorul renunţă la solidaritate atunci când:

fără a-şi rezerva beneficiul solidarităţii în raport cu debitorul solidar care a făcut plata, menţionează în chitanţă că plata reprezintă partea acestuia din urmă din obligaţia solidară. Dacă plata are ca obiect numai o parte din dobânzi, renunţarea la solidaritate nu se întinde şi asupra dobânzilor neplătite ori asupra capitalului decât dacă plata separată a dobânzilor, astfel menţionată în chitanţă, se face timp de trei ani;
cheamă în judecată pe unul dintre codebitorii solidari pentru partea acestuia, iar cererea având acest obiect este admisă.


II. Efectele secundare în raporturile dintre creditor şi debitorii solidari


Imposibilitatea executării obligaţiei în natură


Art.1466 (1) Atunci când executarea în natură a unei obligaţii devine imposibilă din fapta unuia sau mai multor debitori solidari sau după ce aceştia au fost puşi personal în întârziere, ceilalţi codebitori nu sunt liberaţi de obligaţia de a plăti creditorului prin echivalent, însă nu răspund de daunele-interese suplimentare care i s-ar cuveni.

(2) Creditorul nu poate cere daune-interese suplimentare decât codebitorilor solidari din a căror culpă obligaţia a devenit imposibil de executat în natură, precum şi celor care se aflau în întârziere atunci când obligaţia a devenit imposibil de executat.


Efectele hotărârii judecătoreşti

Art.1467 – (1) Hotărârea judecătorească pronunţată împotriva unuia dintre codebitorii solidari nu are autoritate de lucru judecat faţă de ceilalţi codebitori.

(2) Hotărârea judecătorească pronunţată în favoarea unuia dintre codebitorii solidari profită şi celorlalţi, cu excepţia cazului în care s-a întemeiat pe o cauză ce putea fi invocată numai de acel codebitor.


§3. Efectele solidarităţii în raporturile dintre debitori


Regresul între codebitori

Art.1468 – (1) Debitorul solidar care a executat obligaţia nu poate cere codebitorilor săi decât partea din datorie ce revine fiecăruia dintre ei, chiar dacă se subrogă în drepturile creditorului.

(2) Părţile ce revin codebitorilor solidari sunt prezumate ca fiind egale, dacă din convenţie, lege sau din împrejurări nu rezultă contrariul.


Insolvabilitatea codebitorilor


Art.1469 – (1) Pierderea ocazionată de insolvabilitatea unuia dintre codebitorii solidari se distribuie între ceilalţi codebitori în proporţie cu partea din datorie ce revine fiecăruia din ei.

(2) Cu toate acestea, creditorul care renunţă la solidaritate sau care consimte o remitere de datorie în favoarea unuia dintre codebitori suportă partea din datorie ce ar fi revenit acestuia.


Mijloacele de apărare ale debitorului urmărit


Art.1470 – Debitorul solidar urmărit pentru partea sa din plata făcută de codebitorul care a executat obligaţia poate să folosească toate mijloacele de apărare comună pe care acesta din urmă nu le-a opus creditorului. Debitorul solidar urmărit poate, de asemenea, să opună codebitorului care a executat obligaţia mijloacele de apărare care îi sunt personale, însă nu şi pe acelea care sunt pur personale altui codebitor.


Solidaritatea contractată în interesul unui codebitor


Art.1471 – Dacă obligaţia solidară este contractată în interesul exclusiv al unuia dintre codebitori sau rezultă din fapta unuia dintre ei, acesta este ţinut singur de întreaga datorie faţă de ceilalţi codebitori, care, în acest caz, sunt consideraţi, în raport cu acesta, fideiusori.


Divizibilitatea obligaţiei solidare între moştenitori


Art.1472 – Obligaţia unui debitor solidar se împarte de drept între moştenitorii acestuia, afară de cazul în care obligaţia este indivizibilă.

Capitolul III
Obligaţiile alternative şi facultative

Secţiunea 1
Obligaţiile alternative

Obligaţia alternativă


Art.1473 – (1) Obligaţia este alternativă atunci când are ca obiect două prestaţii principale, iar executarea uneia dintre acestea liberează pe debitor de întreaga obligaţie.

(2) Obligaţia rămâne alternativă chiar dacă, la momentul la care se naşte, una din prestaţii era imposibil de executat.


Alegerea prestaţiei

Art.1474 – (1) Alegerea prestaţiei prin care se va stinge obligaţia revine debitorului, cu excepţia cazului în care este acordată în mod expres creditorului.

(2) Dacă partea căreia îi aparţine alegerea prestaţiei nu îşi exprimă opţiunea în termenul care îi este acordat în acest scop, alegerea prestaţiei revine celeilalte părţi.

Limitele alegerii


Art.1475 – Debitorul nu poate executa şi nici nu poate fi constrâns să execute o parte dintr-o prestaţie şi o parte din cealaltă.


Alegerea prestaţiei de către debitor

Art.1476 – (1) Debitorul care are alegerea prestaţiei este obligat, atunci când una dintre prestaţii a devenit imposibil de executat chiar din culpa sa, să execute cealaltă prestaţie.

(2) Dacă, în acelaşi caz, ambele prestaţii devin imposibil de executat, iar imposibilitatea cu privire la una dintre prestaţii este imputabilă debitorului, acesta este ţinut faţă de creditor până la concurenţa valorii prestaţiei care a devenit ultima imposibil de executat.

Alegerea prestaţiei de către creditor


Art.1477 – În cazul în care alegerea prestaţiei revine creditorului:

a) dacă una din prestaţii a devenit imposibil de executat, fără culpa vreuneia dintre părţi, creditorul este obligat să o primească pe cealaltă;

b) dacă creditorului îi este imputabilă imposibilitatea de executare a uneia dintre prestaţii, el poate fie să pretindă executarea celeilalte prestaţii, despăgubindu-l pe debitor pentru prejudiciile cauzate fie să îl libereze pe acesta de executarea obligaţiei;

c) dacă debitorului îi este imputabilă imposibilitatea de a executa una dintre prestaţii, creditorul poate cere fie despăgubiri pentru prestaţia imposibil de executat, fie cealaltă prestaţie;

d) dacă debitorului îi este imputabilă imposibilitatea de a executa ambele prestaţii, creditorul poate cere despăgubiri pentru oricare dintre acestea.

Stingerea obligaţiei


Art.1478 – Obligaţia se stinge dacă toate prestaţiile devin imposibil de executat fără culpa debitorului şi înainte ca acesta să fi fost pus în întârziere.

Pluralitatea de prestaţii


Art.1479 - Dispoziţiile acestei secţiuni se aplică în mod corespunzător în cazul în care obligaţia alternativă are ca obiect mai mult de două prestaţii principale.


Secţiunea a 2-a

Obligaţiile facultative


Regim juridic


Art.1480 – (1) Obligaţia este facultativă atunci când are ca obiect o singură prestaţie principală de care debitorul se poate însă libera executând o altă prestaţie determinată.

(2) Debitorul este liberat dacă prestaţia principală devine imposibil de executat, fără ca aceasta să se datoreze culpei sale.


Titlul V

Executarea obligaţiilor


Capitolul I

Plata


Secţiunea 1

Dispoziţii generale


Noţiune

Art.1481 – (1) Obligaţia se stinge prin plată atunci când prestaţia datorată este executată de bunăvoie.

(2) Plata constă în remiterea unei sume de bani sau, după caz, în executarea oricărei alte prestaţii care constituie obiectul însuşi al obligaţiei.


Temeiul plăţii


Art.1482 – Orice plată presupune o datorie.


Plata obligaţiei naturale


Art.1483 – Restituirea nu este admisă în privinţa obligaţiilor naturale care au fost executate de bunăvoie.


Secţiunea a 2-a
Subiectele plăţii

Persoanele care pot face plata


Art.1484 – Plata poate să fie făcută de orice persoană, chiar dacă este un terţ în raport cu acea obligaţie.


Plata făcută de un incapabil


Art.1485 – Debitorul care a executat prestaţia datorată nu poate cere restituirea invocând incapacitatea sa la data executării.


Plata obligaţiei de către un terţ


Art.1486 – (1) Creditorul este dator să refuze plata oferită de terţ dacă debitorul l-a încunoştinţat în prealabil că se opune la aceasta, cu excepţia cazului în care un asemenea refuz l-ar prejudicia pe creditor.

(2) În celelalte cazuri, creditorul nu poate refuza plata făcută de un terţ decât dacă natura obligaţiei sau convenţia părţilor impune ca obligaţia să fie executată numai de debitor.

(3) Plata făcută de un terţ stinge obligaţia dacă este făcută pe seama debitorului. În acest caz, terţul nu se subrogă în drepturile creditorului plătit decât în cazurile şi condiţiile prevăzute de lege.

(4) Dispoziţiile prezentului capitol privind condiţiile plăţii se aplică în mod corespunzător atunci când plata este făcută de un terţ.


Persoanele care pot primi plata


Art.1487 – Plata trebuie făcută creditorului, reprezentantului său, legal sau convenţional, persoanei indicate de acesta ori persoanei autorizate de instanţă să o primească.


Plata făcută unui incapabil


Art.1488 – Plata făcută unui creditor care este incapabil de a o primi nu liberează pe debitor decât în măsura în care profită creditorului.


Plata făcută unui terţ


Art.1489 – (1) Plata făcută unei alte persoane decât cele menţionate la art.1487 este totuşi valabilă dacă:

este ratificată de creditor;
cel care a primit plata devine ulterior titularul creanţei;
a fost făcută celui care a pretins plata în baza unei chitanţe liberatorii semnate de creditor.
(2) Plata făcută în alte condiţii decât cele menţionate la alin.(1) stinge obligaţia numai în măsura în care profită creditorului.


Plata făcută unui creditor aparent


Art.1490 – (1) Plata făcută cu bună-credinţă unui creditor aparent este valabilă, chiar dacă ulterior se stabileşte că acesta nu era adevăratul creditor.

(2) Creditorul aparent este ţinut să restituie adevăratului creditor plata primită, potrivit regulilor stabilite pentru restituirea prestaţiilor.


Plata bunurilor indisponibilizate


Art.1491 – Plata făcută cu nesocotirea unui sechestru, a unei popriri ori a unei opoziţii formulate, în condiţiile legii, pentru a opri efectuarea plăţii de către debitor nu îi împiedică pe creditorii care au obţinut luarea unei asemenea măsuri să ceară din nou plata. În acest caz, debitorul păstrează dreptul de regres împotriva creditorului care a primit plata nevalabil făcută.


Secţiunea a 3-a
Condiţiile plăţii

Diligenţa cerută în executarea obligaţiilor


Art.1492 – (1) Debitorul este ţinut să-şi execute obligaţiile cu diligenţa pe care un bun proprietar o depune în administrarea bunurilor sale, afară de cazul în care prin lege sau prin contract s-ar dispune altfel.

(2) În cazul unor obligaţii inerente unei activităţi profesionale, diligenţa se apreciază ţinând seama de natura activităţii exercitate.


Obligaţiile de mijloace şi de rezultat


Art.1493 – (1) În cazul obligaţiei de rezultat, debitorul este ţinut să procure creditorului rezultatul promis.

(2) În cazul obligaţiilor de mijloace, debitorul este ţinut să folosească toate mijloacele necesare pentru atingerea rezultatului promis.

(3) Pentru a stabili dacă o obligaţie este de mijloace sau de rezultat, se va ţine seama îndeosebi de:

modul în care obligaţia este stipulată în contract;
existenţa şi natura contraprestaţiei şi celelalte elemente ale contractului;
gradul de risc pe care îl presupune atingerea rezultatului;
influenţa pe care cealaltă parte o are asupra executării obligaţiei.

Obligaţia de a preda bunuri individual determinate


Art.1494 – (1) Debitorul unui bun individual determinat este liberat prin predarea acestuia în starea în care se găseşte în momentul plăţii, afară de cazul în care deteriorările pe care bunul le-a suferit îi sunt imputabile debitorului ori au survenit în timp ce acesta se afla în întârziere.

(2) Dacă însă, la data executării, debitorul nu este titularul dreptului ce trebuia transmis ori cedat sau, după caz, nu poate dispune de acesta în mod liber, obligaţia debitorului nu se stinge, dispoziţiile art.1242 aplicându-se în mod corespunzător.


Obligaţia de a strămuta proprietatea


Art.1495 – (1) Obligaţia de a strămuta proprietatea cuprinde şi pe aceea de a preda lucrul şi de a-l conserva până la predare.

(2) În ceea ce priveşte imobilele înscrise în cartea funciară, obligaţia de a strămuta proprietatea cuprinde şi pe aceea de a preda înscrisurile necesare pentru efectuarea înscrierii.


Cedarea acţiunilor


Art.1496 – Dacă bunul a pierit, s-a pierdut sau a fost scos din comerţ, fără culpa debitorului, acesta este dator să cedeze creditorului drepturile sau acţiunile în despăgubire pe care le are cu privire la bunul respectiv.


Obligaţia de a preda un bun


Art.1497 – Obligaţia de a preda un bun individual determinat cuprinde şi pe aceea de a-l conserva până la predare.


Obligaţia de a da bunuri de gen


Art.1498 – Dacă obligaţia are ca obiect bunuri de gen, debitorul are dreptul să aleagă bunurile ce vor fi predate. El nu este, însă, liberat decât prin predarea unor bunuri de calitate cel puţin medie.


Obligaţia de a constitui o garanţie


Art.1499 – Cel care este ţinut să constituie o garanţie, fără ca modalitatea şi forma acesteia să fie determinate, poate oferi, la alegerea sa, o garanţie reală sau personală ori altă garanţie suficientă.


Obligaţia de a da o sumă de bani


Art.1500 – (1) Debitorul unei sume de bani este liberat prin remiterea către creditor a sumei nominale datorate.

(2) Plata se poate face prin orice mijloc folosit în mod obişnuit în locul unde aceasta trebuie efectuată.

(3) Cu toate acestea, creditorul care acceptă în condiţiile alin.(2) un cec ori un alt angajament de plată este prezumat că o face numai cu condiţia ca acel instrument să fie onorat.


Dobânzile sumelor de bani


Art.1501 – (1) Dobânda este cea convenită de părţi sau, în lipsă, în cea stabilită de lege.

(2) Dobânzile scadente produc ele însele dobânzi numai atunci când legea sau contractul, în limitele permise de lege, o prevede ori, în lipsă, atunci când sunt cerute în instanţă. În acest din urmă caz, dobânzile astfel produse se calculează numai de la data cererii.


Plata parţială


Art.1502 – (1) Creditorul poate refuza să primească o executare parţială, chiar dacă prestaţia ar fi divizibilă.

(2) Cheltuielile suplimentare cauzate creditorului de faptul executării parţiale sunt în sarcina debitorului, chiar şi atunci când creditorul acceptă o asemenea executare.


Plata făcută cu bunul altuia


Art.1503 – (1) Atunci când, în executarea obligaţiei sale, debitorul predă un bun care nu-i aparţine sau de care nu poate dispune, el nu poate cere creditorului restituirea bunului predat decât dacă se angajează să execute prestaţia datorată cu un alt bun de care acesta poate dispune.

(2) Creditorul de bună-credinţă poate, însă, restitui bunul primit şi solicita, dacă este cazul, daune-interese pentru repararea prejudiciului suferit.


Executarea întocmai a obligaţiei

Art.1504 – (1) Debitorul nu se poate libera executând o altă prestaţie decât cea datorată, chiar dacă valoarea prestaţiei oferite ar fi egală sau mai mare, decât dacă creditorul consimte la aceasta. În acest din urmă caz, obligaţia se stinge atunci când noua prestaţie este efectuată.

(2) Dacă prestaţia oferită în schimb constă în transferul proprietăţii sau al unui alt drept, debitorul este ţinut de garanţia contra evicţiunii şi de garanţia contra viciilor lucrului, potrivit regulilor aplicabile în materia vânzării, cu excepţia cazului în care creditorul preferă să ceară prestaţia iniţială şi repararea prejudiciului. În aceste cazuri, garanţiile oferite de terţi nu renasc.


Cesiunea de creanţă în locul executării


Art.1505 – (1) Atunci când, în locul prestaţiei iniţiale, este cedată o creanţă, obligaţia se stinge în momentul satisfacerii creanţei cedate, dacă din voinţa părţilor nu rezultă contrariul.

(2) Dispoziţiile art.1596 rămân aplicabile.


Locul plăţii


Art.1506 – (1) În lipsa unei stipulaţii contrare ori dacă locul plăţii nu se poate stabili potrivit naturii prestaţiei sau în temeiul contractului, al practicilor stabilite între părţi ori al uzanţelor:

a) obligaţiile băneşti trebuie executate la domiciliul sau, după caz, sediul creditorului de la data plăţii;

b) obligaţia de a preda un lucru individual determinat trebuie executată în locul în care bunul se afla la data încheierii contractului;

c) celelalte obligaţii se execută la domiciliul sau, după caz, sediul debitorului la data încheierii contractului.

(2) Cu condiţia de a-l notifica în prealabil pe creditor, debitorul poate solicita ca obligaţia să fie executată la domiciliul sau, după caz, sediul său dacă schimbarea domiciliului creditorului face obligaţia substanţial mai oneroasă.


Data plăţii

Art.1507 – (1) În lipsa unui termen stipulat de părţi sau determinat în temeiul contractului, al practicilor stabilite între acestea ori al uzanţelor, obligaţia trebuie executată de îndată.

(2) Instanţa poate stabili un termen atunci când natura prestaţiei sau locul unde urmează să se facă plata o impune.

Plata anticipată


Art.1508 – (1) Debitorul este liber să execute obligaţia chiar înaintea scadenţei dacă părţile nu au convenit contrariul ori dacă acesta nu rezultă din natura contractului sau din împrejurările în care a fost încheiat.

(2) Cu toate acestea, creditorul poate refuza executarea anticipată dacă are un interes legitim ca plata să fie făcută la scadenţă.

(3) În toate cazurile, cheltuielile suplimentare cauzate creditorului de faptul executării anticipate a obligaţiei sunt în sarcina debitorului.


Data plăţii prin virament bancar


Art.1509 – Dacă plata se face prin virament bancar pe baza unui ordin de plată irevocabil, data plăţii este aceea la care banca plătitoare debitează contul debitorului cu suma corespunzătoare datoriei sale.


Cheltuielile plăţii


Art.1510 – Cheltuielile plăţii sunt în sarcina debitorului, în lipsă de stipulaţie contrară.


Secţiunea a 4-a
Dovada plăţii

Chitanţa liberatorie


Art.1511 – (1) Cel care plăteşte are dreptul la o chitanţă liberatorie precum şi, dacă este cazul, la remiterea înscrisului original al creanţei.

(2) Cheltuielile întocmirii chitanţei sunt în sarcina debitorului, în lipsă de stipulaţie contrară.

(3) În cazul în care creditorul refuză, în mod nejustificat, să elibereze chitanţa, debitorul are dreptul să suspende plata.


Prezumţia executării prestaţiei accesorii


Art.1512 – Chitanţa în care se consemnează primirea prestaţiei principale face să se prezume, până la proba contrară, executarea prestaţiilor accesorii.


Prezumţia executării obligaţiilor succesive


Art.1513 – Chitanţa dată pentru primirea uneia dintre prestaţiile periodice care fac obiectul obligaţiei face să se prezume, până la proba contrară, executarea prestaţiilor devenite scadente anterior.


Remiterea înscrisului original al creanţei


Art.1514 – (1) Remiterea voluntară a înscrisului original constatator al creanţei, făcută de creditor către debitor, unul din codebitori sau fideiusor, naşte prezumţia stingerii obligaţiei prin plată. Proba contrară revine celui interesat să dovedească stingerea obligaţiei pe altă cale.

(2) Dacă înscrisul original remis voluntar este întocmit în formă autentică, creditorul are dreptul să probeze că obligaţia nu a fost stinsă.

(3) Se prezumă, până la proba contrară, că intrarea persoanelor menţionate la alin.(1) în posesia înscrisului original al creanţei s-a făcut printr-o remitere voluntară din partea creditorului.


Plata prin virament bancar


Art.1515 – (1) Dacă plata se face prin virament bancar, ordinul de plată irevocabil semnat de debitor şi vizat de banca plătitoare prezumă efectuarea plăţii, până la proba contrară.

(2) Debitorul are oricând dreptul să solicite băncii creditorului o confirmare, în scris, a efectuării plăţii prin virament. Această confirmare face dovada plata.


Liberarea garanţiilor


Art.1516 – Dacă părţile nu au convenit că garanţiile vor asigura executarea unei alte obligaţii, creditorul care a primit plata trebuie să consimtă la liberarea bunurilor afectate de garanţiile reale constituite pentru satisfacerea creanţei sale, precum şi să restituie bunurile deţinute în garanţie, dacă este cazul.


Secţiunea a 5-a
Imputaţia plăţii

Imputaţia făcută de debitor


Art.1517 – (1) Debitorul mai multor datorii care au ca obiect bunuri de acelaşi fel are dreptul să indice, atunci când plăteşte, datoria pe care înţelege să o execute. Plata se impută mai întâi asupra cheltuielilor, apoi asupra dobânzilor şi, la urmă, asupra capitalului.

(2) Debitorul nu poate, fără consimţământul creditorului, să impute plata asupra unei datorii care nu este încă exigibilă cu preferinţă faţă de o datorie scadentă, cu excepţia cazului în care s-a prevăzut că debitorul poate plăti anticipat.

(3) În cazul plăţii efectuate prin virament bancar, debitorul face imputaţia prin menţiunile corespunzătoare consemnate de el pe ordinul de plată.


Imputaţia făcută de creditor


Art.1518 – (1) În lipsa unei indicaţii din partea debitorului, creditorul poate, într-un termen rezonabil după ce a primit plata, să indice debitorului datoria asupra căreia aceasta se va imputa. Creditorul nu poate imputa plata asupra unei datorii neexigibile ori litigioase.

(2) Atunci când creditorul remite debitorului o chitanţă liberatorie, el este dator să facă imputaţia prin acea chitanţă.


Imputaţia legală


Art.1519 – (1) Dacă nici una din părţi nu face imputaţia plăţii, vor fi aplicate, în ordine, următoarele reguli :

plata se impută cu prioritate asupra datoriilor devenite scadente;
se vor considera stinse, în primul rând, datoriile negarantate sau cele pentru care creditorul are cele mai puţine garanţii;
imputaţia se va face mai întâi asupra datoriilor mai oneroase pentru debitor;
dacă toate datoriile sunt deopotrivă scadente, precum şi, în egală măsură, garantate şi oneroase, se vor stinge datoriile mai vechi;
în lipsa tuturor criteriilor menţionate la lit.a) - d), imputaţia se va face proporţional cu valoarea datoriilor.
(2) În toate cazurile, plata se va imputa mai întâi asupra cheltuielilor de judecată şi executare, apoi asupra ratelor, dobânzilor şi penalităţilor, în ordinea cronologică a scadenţei acestora, şi, în final, asupra capitalului, dacă părţile nu convin altfel.


Secţiunea a 6-a
Întârzierea creditorului

Punerea în întârziere a creditorului


Art.1520 – Creditorul poate fi pus în întârziere atunci când refuză, în mod nejustificat, plata oferită în mod corespunzător sau când refuză să îndeplinească actele pregătitoare fără de care debitorul nu îşi poate executa obligaţia.


Efectele punerii în întârziere a creditorului


Art.1521 – (1) Creditorul pus în întârziere preia riscul imposibilităţii de executare a obligaţiei, iar debitorul nu este ţinut să restituie fructele culese după punerea în întârziere.

(2) Creditorul poate răspunde pentru prejudiciile cauzate prin întârziere ca şi pentru cheltuielile de conservare a bunului datorat.


Drepturile debitorului

Art.1522 – Debitorul poate consemna bunul pe cheltuiala şi riscurile creditorului, liberându-se astfel de obligaţia sa.

Procedură


Art.1523 – Procedura ofertei de plată şi a consemnaţiunii este prevăzută de Codul de procedură civilă.


Vânzarea publică


Art.1524 – (1) Dacă natura bunului sau a afacerii fac imposibilă consemnarea, dacă bunul este perisabil sau dacă depozitarea lui necesită costuri de întreţinere ori cheltuieli considerabile, debitorul poate porni vânzarea publică a bunului şi poate consemna preţul, notificând în prealabil creditorului şi primind încuviinţarea instanţei judecătoreşti.

(2) Dacă bunul este cotat la bursă sau pe o altă piaţă organizată, dacă are un preţ curent sau are o valoare prea mică faţă de cheltuielile unei vânzări publice, instanţa poate încuviinţa vânzarea bunului fără notificarea creditorului.


Retragerea bunului consemnat


Art.1525 – Debitorul are dreptul să retragă bunul consemnat, cât timp creditorul nu a declarat că acceptă consemnarea sau aceasta nu a fost validată de instanţă. Creanţa renaşte cu toate accesoriile sale, din momentul retragerii bunului.

 

Capitolul II

Executarea silită a obligaţiilor


Secţiunea 1

Dispoziţii generale


Drepturile creditorului


Art.1526 – (1) Creditorul are dreptul la îndeplinirea integrală, exactă şi la timp a obligaţiei.

(2) Atunci când, fără justificare, debitorul nu-şi execută obligaţia şi se află în întârziere, creditorul poate, la alegerea sa şi fără a pierde dreptul la daune-interese, dacă i se cuvin:

să ceară sau, după caz, să treacă la executarea silită a obligaţiei;
să obţină, dacă obligaţia este contractuală, rezoluţiunea sau rezilierea contractului ori, după caz, reducerea propriei obligaţii corelative;
să folosească, când este cazul, orice alt mijloc prevăzut de lege pentru realizarea dreptului său.

Neexecutarea imputabilă creditorului


Art.1527 – O parte nu poate invoca neexecutarea obligaţiilor celeilalte părţi în măsura în care neexecutarea este cauzată de propria acţiune sau omisiune.


Răspunderea debitorului


Art.1528 – (1) Dacă prin lege nu se dispune altfel, debitorul răspunde personal de îndeplinirea obligaţiilor sale.

(2) Răspunderea debitorului poate fi limitată numai în cazurile şi condiţiile prevăzute de lege.


Răspunderea pentru fapta terţilor


Art.1529 – Dacă părţile nu convin altfel, debitorul răspunde pentru prejudiciile cauzate din culpa persoanei de care se foloseşte pentru executarea obligaţiilor contractuale.


Răspunderea terţilor


Art.1530 – Creditorul poate urmări şi bunurile care aparţin terţilor, dacă acestea sunt afectate pentru plata datoriilor debitorului ori au făcut obiectul unor acte juridice care au fost revocate ca fiind încheiate în frauda creditorului.

Secţiunea a 2-a

Punerea în întârziere a debitorului


Feluri


Art.1531 - Punerea în întârziere a debitorului poate opera de drept sau la cererea creditorului.


Punerea în întârziere de către creditor


Art.1532 – (1) Debitorul poate fi pus în întârziere fie printr-o notificare scrisă prin care creditorul îi solicită executarea obligaţiei, fie prin cererea de chemare în judecată.

(2) Dacă prin lege sau prin contract nu se prevede altfel, notificarea se comunică debitorului prin executor judecătoresc sau prin orice alt mijloc care asigură dovada comunicării.

(3) Prin notificare trebuie să se acorde debitorului un termen de executare suficient, ţinând seama de natura obligaţiei şi de împrejurări. Dacă prin notificare nu se acordă un asemenea termen, debitorul poate să execute obligaţia într-un termen rezonabil, calculat din ziua comunicării notificării.

(4) Până la expirarea termenului prevăzut la alin.(3) creditorul poate suspenda executarea propriei obligaţii, poate cere daune-interese însă nu poate exercita celelalte drepturi prevăzute la art.1530, dacă prin lege nu se prevede altfel. Cu toate acestea, creditorul poate exercita aceste drepturi dacă debitorul îl informează că nu va executa obligaţiile în termenul stabilit sau dacă, la expirarea termenului, obligaţia nu a fost executată.

(5) Cererea de chemare în judecată formulată de creditor, fără ca anterior debitorul să fi fost pus în întârziere, conferă debitorului dreptul de a executa obligaţia într-un termen rezonabil, calculat de la data când cererea i-a fost comunicată. Dacă obligaţia este executată în acest termen, cheltuielile de judecată rămân în sarcina creditorului.


Întârzierea de drept în executarea obligaţiei


Art.1533 – (1) Debitorul se află de drept în întârziere atunci când s-a stipulat că simpla scurgere a termenului stabilit pentru executare produce un asemenea efect.

(2) De asemenea, debitorul se află de drept în întârziere în cazurile anume prevăzute de lege, precum şi atunci când:

obligaţia nu putea fi executată în mod util decât într-un anumit timp, ce debitorul a lăsat să treacă sau când nu a executat-o imediat, deşi exista urgenţă;
prin fapta sa, debitorul a făcut imposibilă executarea în natură a obligaţiei sau când a încălcat o obligaţie de a nu face;
debitorul şi-a manifestat în mod neîndoielnic faţă de creditor intenţia de a nu executa obligaţia sau când, fiind vorba de o obligaţie cu executare succesivă, refuză ori neglijează să-şi execute obligaţia în mod repetat;
nu a fost executată obligaţia de a plăti o sumă de bani, asumată în cursul activităţii unei întreprinderi;
obligaţia se naşte din săvârşirea unei fapte ilicite extracontractuale.
(3) În cazurile prevăzute la alin.(1) şi (2) dacă obligaţia devine scadentă după decesul debitorului, moştenitorii acestuia nu sunt în întârziere decât după trecerea a opt zile de la data la care creditorul i-a notificat.

(4) Cazurile în care debitorul se află de drept în întârziere trebuie dovedite de creditor. Orice declaraţie sau stipulaţie contrară se consideră nescrisă.


Oferta de executare


Art.1534 – Debitorul nu este în întârziere dacă a oferit, când se cuvenea, prestaţia datorată, chiar fără a respecta formalităţile prevăzute de art.1520–1525, însă creditorul a refuzat, fără temei legitim, să o primească.


Efectele întârzierii debitorului


Art.1535 - Debitorul răspunde, de la data la care se află în întârziere, pentru orice pierdere cauzată de un caz fortuit, cu excepţia situaţiei în care cazul fortuit îl liberează pe debitor de însăşi executarea obligaţiei.


Cazul obligaţiilor solidare


Art.1536 – (1) Notificarea prin care creditorul pune în întârziere pe unul dintre codebitorii solidari produce efecte şi în privinţa celorlalţi.

(2) Notificarea făcută de unul dintre creditorii solidari produce, tot astfel, efecte şi în privinţa celorlalţi creditori.

Secţiunea a 3-a

Executarea silită în natură


Dreptul la executarea în natură


Art.1537 – (1) Creditorul poate cere întotdeauna ca debitorul să fie constrâns să execute obligaţia în natură, cu excepţia cazului în care o asemenea executare este imposibilă.

(2) Dreptul la executare în natură cuprinde, dacă este cazul, dreptul la repararea sau înlocuirea bunului, precum şi orice alt mijloc pentru a remedia o executare defectuoasă.

Executarea pe cheltuiala debitorului


Art.1538 – (1) În cazul neexecutării unei obligaţii de a face, creditorul poate, pe cheltuiala debitorului, să execute el însuşi ori să facă să fie executată obligaţia.

(2) Cu excepţia cazului în care debitorul este de drept în întârziere, creditorul poate să exercite acest drept numai dacă îl înştiinţează pe debitor fie odată cu punerea în întârziere, fie ulterior acesteia.

Încălcarea obligaţiei de a nu face


Art.1539 – În cazul neexecutării obligaţiei de a nu face, creditorul poate cere instanţei încuviinţarea să înlăture ori să ridice ceea ce debitorul a făcut cu încălcarea obligaţiei, pe cheltuiala debitorului, în limita stabilită prin hotărâre judecătorească.

Secţiunea a 4-a

Executarea prin echivalent


§1. Dispoziţii generale


Dreptul la daune-interese


Art.1540 - Creditorul are dreptul la daune-interese pentru repararea prejudiciului pe care debitorul i l-a cauzat şi care este consecinţa directă şi necesară a neexecutării obligaţiei.

§2. Prejudiciul


I. Evaluarea prejudiciului


Repararea integrală


Art.1541 – (1) Creditorul are dreptul la repararea integrală a prejudiciului pe care l-a suferit din faptul neexecutării.

(2) Prejudiciul cuprinde pierderea efectiv suferită de creditor şi beneficiul de care acesta este lipsit. La stabilirea prejudiciului, se ţine seama de reducerea unor cheltuieli sau de evitarea unor pierderi de către creditor ca urmare a neexecutării obligaţiei.

(3) Creditorul are dreptul şi la repararea prejudiciului nepatrimonial.


Caracterul cert al prejudiciului


Art.1542 – (1) La stabilirea daunelor-interese se ţine seama de prejudiciile viitoare, atunci când acestea sunt certe.

(2) Pierderea unei şanse poate fi reparată în măsura probabilităţii sale de realizare.

(3) Prejudiciul al cărui cuantum nu poate fi stabilit cu certitudine se determină de instanţa de judecată.


Previzibilitatea prejudiciului


Art.1543 – Debitorul răspunde numai pentru prejudiciile pe care le-a prevăzut sau pe care putea să le prevadă ca urmare a neexecutării la momentul încheierii contractului, afară de cazul în care neexecutarea este intenţionată ori se datorează culpei grave a acestuia. Chiar şi în acest din urmă caz, daunele-interese nu cuprind decât ceea ce este consecinţa directă şi necesară a neexecutării obligaţiei.


Prejudiciul imputabil creditorului


Art.1544 – (1) Dacă, prin fapta sau omisiunea sa culpabilă, creditorul a contribuit la producerea prejudiciului, despăgubirile datorate de debitor se vor diminua în mod corespunzător. Această dispoziţie se aplică şi atunci când prejudiciul este cauzat în parte de un eveniment al cărui risc a fost asumat de creditor.

(2) Debitorul nu datorează despăgubiri pentru prejudiciile pe care creditorul le-ar fi putut evita cu o minimă diligenţă. Creditorul poate însă recupera cheltuielile rezonabile făcute în vederea limitării prejudiciului.


Daunele moratorii în cazul obligaţiilor băneşti


Art.1545 – (1) În cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadenţă, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadenţă până în momentul plăţii, în cuantumul convenit de părţi sau, în lipsă, în cel prevăzut de lege, fără a trebui să dovedească vreun prejudiciu. În acest caz, debitorul nu are dreptul să facă dovada că prejudiciul suferit de creditor ca urmare a întârzierii plăţii ar fi mai mic.

(2) Dacă, înainte de scadenţă, debitorul datora dobânzi mai mari decât dobânda legală, daunele moratorii sunt datorate în acelaşi cuantum.

(3) Creditorul are dreptul, în plus, la daune-interese pentru orice prejudiciu suplimentar pe care l-a suferit din cauza neexecutării.


Daune moratorii în cazul obligaţiilor de a face


Art.1546 – În cazul altor obligaţii decât cele având ca obiect plata unei sume de bani, executarea cu întârziere dă întotdeauna dreptul la daune-interese egale cu dobânda legală, calculată, de la data la care debitorul este în întârziere asupra echivalentului în bani al obligaţiei, cu excepţia cazului în care s-a stipulat o clauză penală ori creditorul poate dovedi un prejudiciu mai mare cauzat de întârzierea în executarea obligaţiei.


Dovada prejudiciului


Art.1547 – Dovada neexecutării obligaţiei nu îl scuteşte pe creditor de proba prejudiciului, cu excepţia cazului în care prin lege sau prin convenţia părţilor se prevede altfel.

II. Clauza penală şi arvuna


Clauza penală


Art.1548 – (1) Clauza penală este aceea prin care părţile evaluează anticipat daunele-interese, stipulând că debitorul se obligă la o anumită prestaţie în cazul neexecutării obligaţiei principale.

(2) În caz de neexecutare, creditorul poate cere fie executarea silită în natură a obligaţiei principale, fie clauza penală.

(3) Debitorul nu se poate libera oferind despăgubirea convenită.

(4) Creditorul poate cere executarea clauzei penale fără a fi ţinut să dovedească vreun prejudiciu.

(5) Dispoziţiile privitoare la clauza penală sunt aplicabile convenţiei prin care creditorul este îndreptăţit ca, în cazul rezoluţiunii sau rezilierii contractului din culpa debitorului, să păstreze plata parţială făcută de acesta din urmă. Sunt exceptate dispoziţiile privitoare la arvună.


Cumulul penalităţii cu executarea în natură


Art.1549 – Creditorul nu poate cere atât executarea în natură, cât şi plata penalităţii, afară de cazul în care penalitatea a fost stipulată pentru neexecutarea obligaţiilor la timp sau în locul stabilit. În acest caz, creditorul poate cere atât executarea contractului, cât şi a penalităţii, dacă nu renunţă la acest drept sau dacă nu acceptă, fără rezerve, executarea obligaţiei.


Nulitatea clauzei penale


Art.1550 – (1) Nulitatea obligaţiei principale atrage pe aceea a clauzei penale. Nulitatea clauzei penale nu atrage pe aceea a obligaţiei principale.

(2) Penalitatea nu poate fi cerută atunci când executarea obligaţiei a devenit imposibilă din cauze neimputabile debitorului.


Reducerea clauzei penale


Art.1551 – (1) Instanţa nu poate reduce penalitatea decât atunci când:

obligaţia principală a fost executată în parte şi această executare a profitat creditorului;
penalitatea este vădit excesivă faţă de prejudiciul ce putea fi prevăzut de părţi la încheierea contractului.
(2) În cazul prevăzut la alin.(1) lit.b), clauza penală, astfel redusă, trebuie să rămână superioară obligaţiei principale.

(3) Orice stipulaţie contrară se consideră nescrisă.


Obligaţia principală indivizibilă


Art.1552 – Atunci când obligaţia principală este indivizibilă, fără a fi solidară, iar neexecutarea acesteia rezultă din fapta unuia dintre codebitori, penalitatea poate fi cerută fie în totalitate celui care nu a executat, fie celorlalţi codebitori, fiecăruia pentru partea sa. Aceştia păstrează dreptul de regres în contra celui care a provocat neexecutarea.


Obligaţia principală divizibilă


Art.1553 – (1) Atunci când obligaţia principală este divizibilă, penalitatea este, de asemenea, divizibilă, fiind suportată numai de codebitorul care este vinovat de neexecutare şi numai pentru partea de care acesta este ţinut.

(2) Dispoziţiile alin.(1) nu se aplică atunci când clauza penală a fost stipulată pentru a împiedica o plată parţială, iar unul dintre codebitori a împiedicat executarea obligaţiei în totalitate. În acest caz, întreaga penalitate poate fi cerută acestuia din urmă, iar de la ceilalţi codebitori numai proporţional cu partea fiecăruia din datorie, fără a limita regresul acestora împotriva celui care nu a executat obligaţia.


Arvuna confirmatorie


Art.1554 – (1) Dacă, la momentul încheierii contractului, o parte dă celeilalte, cu titlu de arvună, o sumă de bani sau alte bunuri fungibile, în caz de executare arvuna trebuie imputată asupra prestaţiei datorate sau, după caz, restituită.

(2) Dacă partea care a dat arvuna nu execută obligaţia, cealaltă parte poate denunţa contractul, reţinând arvuna. Atunci când neexecutarea provine de la partea care a primit arvuna, cealaltă parte poate denunţa contractul şi poate cere dublul acesteia.

(3) Dacă partea care nu este în culpă preferă să ceară executarea sau rezoluţiunea contractului, repararea prejudiciului se face potrivit dreptului comun.


Arvuna cu clauză de dezicere


Art.1555 – Dacă în contract este stipulat expres dreptul uneia dintre părţi sau dreptul ambelor părţi de a se dezice de contract, cel care denunţă contractul pierde arvuna dată sau, după caz, trebuie să restituie dublul celei primite.


Restituirea arvunei


Art.1556 – Arvuna se restituie când contractul încetează din cauze ce nu atrag răspunderea vreuneia dintre părţi.

§3. Culpa debitorului


Vinovăţia debitorului


Art.1557 – Debitorul este ţinut să repare prejudiciile cauzate din culpa sa.


Prezumţia de culpă


Art.1558 – Culpa debitorului unei obligaţii contractuale se prezumă prin simplul fapt al neexecutării.

Secţiunea a 5-a

Rezoluţiunea, rezilierea şi reducerea prestaţiilor


Dreptul la rezoluţiune sau reziliere

Art.1559 – (1) Dacă nu cere executarea silită a obligaţiilor contractuale, creditorul are dreptul la rezoluţiunea contractului sau, în cazul unui contract cu executare succesivă, la rezilierea acestuia, precum şi la daune-interese, dacă i se cuvin.

(2) Rezoluţiunea poate avea loc numai pentru o parte a contractului, atunci când executarea sa este divizibilă.

(3) Rezoluţiunea sau rezilierea poate fi judiciară sau unilaterală.

(4) Dacă nu se prevede altfel, dispoziţiile referitoare la rezoluţiune se aplică şi în cazul rezilierii.


Reducerea prestaţiilor


Art.1560 – (1) Creditorul nu are dreptul la rezoluţiune atunci când neexecutarea este de mică însemnătate, afară numai dacă, fiind vorba de o obligaţie cu executare succesivă, neexecutarea are caracter repetat. Orice stipulaţie contrară este considerată nescrisă.

(2) El are însă dreptul la reducerea proporţională a prestaţiei sale dacă, după împrejurări, aceasta este posibilă.

(3) Dacă reducerea prestaţiilor nu poate avea loc, creditorul nu are dreptul decât la daune-interese.


Rezoluţiunea unilaterală


Art.1561 – (1) Rezoluţiunea sau rezilierea contractului poate avea loc prin notificarea scrisă a debitorului atunci când părţile au convenit astfel, când debitorul se află de drept în întârziere ori când acesta nu a executat obligaţia în termenul fixat prin punerea în întârziere.

(2) Declaraţia de rezoluţiune sau de reziliere trebuie făcută în termenul de prescripţie prevăzut de lege pentru acţiunea corespunzătoare acestora.

(3) În cazurile prevăzute de lege, declaraţia de rezoluţiune sau de reziliere se înscrie în cartea funciară sau, după caz, în alte registre publice, pentru a fi opozabilă terţilor.


Rezoluţiunea anticipată


Art.1562 – O parte poate cere rezoluţiunea contractului dacă, înainte de scadenţă, este evident că cealaltă parte nu-şi va executa obligaţiile.


Pactul comisoriu


Art.1563 – (1) Pactul comisoriu nu este valabil decât dacă prevede în mod expres obligaţiile a căror neexecutare atrage rezoluţiunea contractului.

(2) În cazul arătat la alin.(1), rezoluţiunea sau rezilierea este subordonată punerii în întârziere a debitorului, afară de cazul în care s-a convenit că ea va rezulta din simplul fapt al neexecutării.

(3) Punerea în întârziere nu produce efecte decât dacă indică în mod expres condiţiile în care pactul comisoriu operează.


Efectele rezoluţiunii


Art.1564 – (1) Contractul desfiinţat prin rezoluţiune se consideră că nu a fost niciodată încheiat. Dacă prin lege nu se prevede altfel, fiecare parte este ţinută, în acest caz, să restituie celeilalte părţi prestaţiile primite.

(2) Rezoluţiunea nu produce efecte asupra clauzelor referitoare la soluţionarea diferendelor ori asupra celor care sunt destinate să producă efecte chiar în caz de rezoluţiune.

(3) Contractul reziliat încetează doar pentru viitor.

 

Secţiunea a 6-a

Cauze justificate de neexecutare a obligaţiilor contractuale


Ordinea executării obligaţiilor


Art.1565 – (1) Dacă din convenţia părţilor sau din împrejurări nu rezultă contrariul, în măsura în care obligaţiile pot fi executate simultan, părţile sunt ţinute să le execute în acest fel.

(2) În măsura în care executarea obligaţiei unei părţi necesită o perioadă de timp, acea parte este ţinută să execute contractul prima, dacă din convenţia părţilor sau din împrejurări nu rezultă altfel.


Excepţia de neexecutare


Art.1566 – (1) Atunci când obligaţiile născute dintr-un contract sinalagmatic sunt exigibile, iar una dintre părţi nu execută sau nu oferă executarea obligaţiei, cealaltă parte poate, într-o măsură corespunzătoare, să refuze executarea propriei obligaţii, afară de cazul în care din lege, din voinţa părţilor sau din uzanţe rezultă că cealaltă parte este obligată să execute mai întâi.

(2) Executarea nu poate fi refuzată dacă, potrivit împrejurărilor şi ţinând seama de mica însemnătate a prestaţiei neexecutate, acest refuz ar fi contrar bunei-credinţe.


Schimbarea situaţiei patrimoniale a debitorului


Art.1567 – (1) Dacă într-un contract sinalagmatic starea patrimonială a unei părţi îndreptăţeşte temerea că nu îşi va execută obligaţia, cealaltă parte, deşi este ţinută să execute mai întâi, poate refuza executarea propriei obligaţii, cât timp prima nu îşi execută obligaţia sau nu dă garanţii suficiente.

(2) În cazul în care obligaţia nu este executată şi garanţia nu îi este oferită într-un termen rezonabil, cel interesat poate declara rezoluţiunea contractului, chiar dacă debitorul nu se află în întârziere.


Imposibilitatea de executare


Art.1568 - (1) Atunci când imposibilitatea de executare este absolută şi permanentă şi priveşte o obligaţie contractuală importantă, contractul este desfiinţat de plin drept şi fără vreo notificare, chiar din momentul producerii evenimentului fortuit. Dispoziţiile art.1297 alin.(2) rămân aplicabile.

(2) Dacă imposibilitatea de executare a obligaţiei nu este absolută şi permanentă, creditorul poate suspenda executarea propriilor obligaţii ori poate desfiinţa contractul. În acest din urmă caz, regulile din materia rezoluţiunii sunt aplicabile în mod corespunzător.


Capitolul III

Mijloacele de protecţie a drepturilor creditorului


Secţiunea 1

Măsurile conservatorii


Măsuri conservatorii


Art.1569 – Creditorul poate să ia toate măsurile necesare sau utile pentru conservarea drepturilor sale, precum asigurarea dovezilor, îndeplinirea unor formalităţi de publicitate pe contul debitorului, exercitarea acţiunii oblice ori luarea unor măsuri asigurătorii.


Măsuri asigurătorii


Art.1570 – Principalele măsuri asigurătorii sunt sechestrul şi poprirea asigurătorie. Măsurile asigurătorii se iau în conformitate cu dispoziţiile Codului de procedură civilă.

Secţiunea a 2-a

Acţiunea oblică


Noţiune


Art.1571 – (1) Creditorul poate, în numele debitorului său, să exercite drepturile şi acţiunile acestuia atunci când debitorul, în prejudiciul creditorului, refuză sau neglijează să le exercite.

(2) Creditorul nu va putea exercita drepturile şi acţiunile care sunt strâns legate de persoana debitorului.

(3) Cel împotriva căruia se exercită acţiunea oblică poate opune creditorului toate mijloacele de apărare pe care le-ar fi putut opune debitorului.


Efectele admiterii acţiunii oblice


Art.1572 – Hotărârea judecătorească de admitere a acţiunii oblice profită tuturor creditorilor, fără nicio preferinţă în favoarea creditorului care a exercitat acţiunea.

Secţiunea a 3-a

Acţiunea revocatorie


Noţiune


Art.1573 – (1) Dacă dovedeşte un prejudiciu, creditorul poate cere să fie declarate inopozabile, faţă de el, actele juridice încheiate de debitor în frauda drepturilor sale, cum sunt cele prin care debitorul îşi creează sau îşi măreşte o stare de insolvabilitate.

(2) Un contract cu titlu oneros sau o plată făcută în executarea unui asemenea contract poate fi declarată inopozabilă numai atunci când terţul contractant ori cel care a primit plata cunoştea faptul că debitorul îşi creează sau îşi măreşte starea de insolvabilitate.


Condiţii privitoare la creanţă


Art.1574 – Creanţa trebuie să fie certă la data introducerii acţiunii.


Termen de prescripţie


Art.1575 – Dacă prin lege nu se prevede altfel, dreptul la acţiune se prescrie în termen de un an de la data la care creditorul a cunoscut sau trebuia să cunoască prejudiciul ce rezultă din actul atacat.


Efectele admiterii acţiunii


Art.1576 – (1) Actul atacat va fi declarat inopozabil atât faţă de creditorul care a introdus acţiunea, cât şi faţă de toţi ceilalţi creditori care, putând introduce acţiunea, au intervenit în cauză. Aceştia vor avea dreptul de a fi plătiţi din preţul bunului urmărit, cu respectarea cauzelor de preferinţă existente între ei.

(2) Terţul dobânditor poate păstra bunul plătind creditorului căruia profită admiterea acţiunii o sumă de bani egală cu prejudiciul suferit de acesta din urmă prin încheierea actului. În caz contrar, hotărârea judecătorească de admitere a acţiunii revocatorii indisponibilizează bunul până la încetarea executării silite a creanţei pe care s-a întemeiat acţiunea, dispoziţiile privitoare la publicitatea şi efectele clauzei de inalienabilitate aplicându-se în mod corespunzător.

Titlul VI

Transmisiunea şi transformarea obligaţiilor


Capitolul I

Cesiunea de creanţă


Secţiunea 1

Cesiunea de creanţă în general

Noţiune

Art.1577 – (1) Cesiunea de creanţă este convenţia prin care creditorul cedent transmite cesionarului o creanţă împotriva unui terţ.

(2) Dispoziţiile prezentului capitol nu se aplică:

transferului creanţelor în cadrul unei transmisiuni universale sau cu titlu universal;
transferului instrumentelor financiare, titlurilor reprezentative ori titlurilor de valoare, cu excepţia dispoziţiilor secţiunii a 2-a din prezentul capitol.

Felurile cesiunii


Art.1578 – (1) Cesiunea de creanţă poate fi cu titlu oneros sau cu titlu gratuit.

(2) Dacă cesiunea este cu titlu gratuit, dispoziţiile prezentei secţiuni se completează în mod corespunzător cu cele din materia contractului de donaţie.

(3) Dacă cesiunea este cu titlu oneros, dispoziţiile prezentului capitol se completează în mod corespunzător cu cele din materia contractului de vânzare-cumpărare sau, după caz, cu cele care reglementează orice altă operaţiune juridică în cadrul căreia părţile au convenit să se execute prestaţia constând în transmiterea unei creanţe.


Transferul drepturilor


Art.1579 – (1) Cesiunea de creanţă transferă cesionarului:

toate drepturile pe care cedentul le are în legătură cu creanţa cedate;
drepturile de garanţie şi toate celelalte accesorii ale creanţei cedate;
(2) Cu toate acestea, cedentul nu poate să predea cesionarului, fără acordul constituitorului, posesia bunului luat în gaj. În cazul în care constituitorul se opune, bunul gajat rămâne în custodia cedentului.


Creanţe care nu pot fi cedate

Art.1580 – (1) Nu pot face obiectul unei cesiuni creanţele care sunt declarate netransmisibile de lege.

(2) Creanţa ce are ca obiect o altă prestaţie decât plata unei sume de bani poate fi cedată numai dacă cesiunea nu face ca obligaţia să fie, în mod substanţial, mai oneroasă.


Clauza de inalienabilitate

Art.1581 – (1) Cesiunea care este interzisă sau limitată prin convenţia cedentului cu debitorul nu produce efecte în privinţa debitorului decât dacă:

debitorul a consimţit la cesiune;
interdicţia nu este expres menţionată în înscrisul constatator al creanţei, iar cesionarul nu a cunoscut şi nu trebuia să cunoască existenţa interdicţiei la momentul cesiunii;
cesiunea priveşte o creanţă ce are ca obiect o sumă de bani.
(2) Dispoziţiile alin.(1) nu limitează răspunderea cedentului faţă de debitor pentru încălcarea interdicţiei de a ceda creanţa.


Cesiunea parţială


Art.1582 – (1) Creanţa privitoare la o sumă de bani poate fi cedată în parte.

(2) Creanţa ce are ca obiect o altă prestaţie nu poate fi cedată în parte decât dacă obligaţia este divizibilă, iar cesiunea nu face ca aceasta să devină, în mod substanţial, mai oneroasă pentru debitor.


Creanţe viitoare

Art.1583 – (1) În caz de cesiune a unei creanţe viitoare, actul trebuie să cuprindă elementele care permit identificarea creanţei cedate.

(2) Creanţa se consideră transferată din momentul încheierii contractului de cesiune.


Forma cesiunii

Art.1584 – (1) Creanţa este cedată prin simpla convenţie a cedentului şi a cesionarului, fără notificarea debitorului.

(2) Consimţământul debitorului nu este cerut decât atunci când, după împrejurări, creanţa este legată în mod esenţial de persoana creditorului.


Predarea înscrisului constatator al creanţei


Art.1585 – (1) Cedentul este obligat să remită cesionarului titlul constatator al creanţei aflat în posesia sa, precum şi orice alte înscrisuri doveditoare ale dreptului transmis.

(2) În caz de cesiune parţială a creanţei, cesionarul are dreptul la o copie legalizată a înscrisului constatator al creanţei, precum şi la menţionarea cesiunii, cu semnătura părţilor, pe înscrisul original. Dacă cesionarul dobândeşte şi restul creanţei, devin aplicabile dispoziţiile alin.(1).


Efectele cesiunii înainte de notificare


Art.1586 – (1) Cesiunea de creanţă produce efecte între cedent şi cesionar, iar acesta poate pretinde tot ceea ce primeşte cedentul de la debitor, chiar dacă cesiunea nu a fost făcută opozabilă debitorului.

(2) Cesionarul poate, în aceleaşi împrejurări, să facă acte de conservare cu privire la dreptul cedat.


Dobânzile nepercepute

Art.1587 – Dacă nu s-a convenit altfel, dobânzile şi orice alte venituri aferente creanţei, devenite scadente, dar nepercepute încă de cedent, revin cesionarului, cu începere de la data cesiunii.


Costuri suplimentare


Art.1588 – Debitorul are dreptul să fie despăgubit de cedent şi de cesionar pentru orice cheltuieli suplimentare cauzate de cesiune.

Comunicarea şi acceptarea cesiunii


Art.1589 – (1) Debitorul este ţinut să plătească cesionarului din momentul în care:

acceptă cesiunea printr-un înscris cu dată certă;
primeşte o comunicare scrisă a cesiunii care arată identitatea cesionarului, identifică în mod rezonabil creanţa cedată şi, în cazul unei cesiuni parţiale, indică întinderea cesiunii şi solicită debitorului să plătească cesionarului.
(2) Înainte de acceptare sau de primire a comunicării, debitorul nu se poate libera decât plătind cedentului.

(3) Atunci când comunicarea cesiunii este făcută de cesionar, debitorul poate cere acestuia să-i prezinte dovada scrisă a cesiunii.

(4) Până la primire unei asemenea dovezi, debitorul poate să suspende plata.

(5) Comunicarea cesiunii nu produce efecte dacă dovada scrisă a cesiunii nu este comunicată debitorului.


Opozabilitatea cesiunii unei universalităţi de creanţe


Art.1590 – Cesiunea unei universalităţi de creanţe, actuale sau viitoare, nu este opozabilă terţilor decât prin înscrierea cesiunii în arhivă. Cu toate acestea, cesiunea nu este opozabilă debitorilor decât din momentul comunicării ei.


Comunicarea odată cu cererea de chemare în judecată


Art.1591 – Atunci când cesiunea se comunică odată cu acţiunea intentată împotriva debitorului, acesta nu poate fi obligat la cheltuieli de judecată dacă plăteşte până la primul termen, afară de cazul în care, la momentul comunicării cesiunii, debitorul se afla deja în întârziere.


Opozabilitatea cesiunii faţă de fideiusor


Art.1592 – Cesiunea nu este opozabilă fideiusorului decât dacă formalităţile prevăzute pentru opozabilitatea cesiunii faţă de debitor au fost îndeplinite şi în privinţa fideiusorului însuşi.


Efectele cesiunii între cesionar şi debitorul cedat


Art.1593 – (1) Debitorul poate să opună cesionarului toate mijloacele de apărare pe care le-ar fi putut invoca împotriva cedentului. Astfel, el poate să opună plata făcută cedentului înainte ca cesiunea să îi fi devenit opozabilă, indiferent dacă are sau nu cunoştinţă de existenţa altor cesiuni, precum şi orice altă cauză de stingere a obligaţiilor survenită înainte de acel moment.

(2) Debitorul poate, de asemenea, să opună cesionarului plata pe care el însuşi ori fideiusorul său a făcut-o cu bună-credinţă unui creditor aparent, chiar dacă au fost îndeplinite formalităţile cerute pentru a face opozabilă cesiunea debitorului şi terţilor.

(3) În cazul în care cesiunea i-a devenit opozabilă prin acceptare, debitorul cedat nu mai poate opune cesionarului compensaţia pe care o putea invoca în raporturile cu cedentul.


Cesiuni succesive


Art.1594 – (1) Atunci când cedentul a transmis aceeaşi creanţă mai multor cesionari succesivi, debitorul se liberează plătind în temeiul cesiunii care i-a fost comunicată mai întâi sau pe care a acceptat-o mai întâi printr-un înscris cu dată certă.

(2) În raporturile dintre cesionarii succesivi ai aceleiaşi creanţe este preferat cel care şi-a înscris mai întâi cesiunea la arhivă, indiferent de data cesiunii sau a comunicării acesteia către debitor.


Efectele cesiunii parţiale între cesionarii creanţei


Art.1595 – În cazul unei cesiuni parţiale, cedentul şi cesionarul sunt plătiţi proporţional cu valoarea creanţei fiecăruia dintre ei. Această regulă se aplică în mod corespunzător cesionarilor care dobândesc împreună aceeaşi creanţă.


Obligaţia de garanţie


Art.1596 – (1) Dacă cesiunea este cu titlu oneros, cedentul are, de drept, obligaţia de garanţie faţă de cesionar.

(2) Astfel, cedentul garantează existenţa creanţei în raport cu data cesiunii, fără a răspunde şi de solvabilitatea debitorului cedat. Dacă cedentul s-a obligat expres să garanteze pentru solvabilitatea debitorului cedat se prezumă, în lipsa unei stipulaţii contrare, că s-a avut în vedere numai solvabilitatea de la data cesiunii.

(3) Răspunderea pentru solvabilitatea debitorului cedat se întinde până la concurenţa preţului cesiunii, la care se adaugă cheltuielile suportate de cesionar în legătură cu cesiunea.

(4) De asemenea, dacă cedentul cunoştea, la data cesiunii, starea de insolvabilitate a debitorului cedat, sunt aplicabile, în mod corespunzător dispoziţiile legale privind răspunderea vânzătorului de rea-credinţă pentru viciile ascunse ale bunului vândut.

(5) În lipsă de stipulaţie contrară, cedentul cu titlu gratuit nu garantează nici măcar existenţa creanţei la data cesiunii.


Răspunderea cedentului pentru evicţiune


Art.1597 – (1) În toate cazurile, cedentul răspunde dacă, prin fapta sa proprie, singură ori asociată cu fapta unei alte persoane, cesionarul nu dobândeşte creanţa în patrimoniul său ori nu poate să o facă opozabilă terţilor.

(2) Într-un asemenea caz, întinderea răspunderii cedentului se determină potrivit dispoziţiilor art.1596 alin.(4).


Secţiunea a 2-a
Cesiunea unei creanţe constatate printr-un titlu nominativ, la ordin sau la purtător

Noţiune şi feluri


Art.1598 – (1) Creanţele încorporate în titluri nominative, la ordin ori la purtător sunt titluri de valoare care nu se pot transmite prin simplul acord de voinţă al părţilor.

(2) Regimul titlurilor arătate la alin.(1), precum şi al altor titluri de valoare se stabileşte prin lege specială.


Modalităţi de transmitere


Art.1599 – (1) În cazul titlurilor nominative, transmisiunea se menţionează atât pe înscrisul respectiv, cât şi în registrul ţinut pentru evidenţa acestora.

(2) Pentru transmiterea titlurilor la ordin, este necesar girul, efectuat potrivit dispoziţiilor aplicabile în materia cambiilor.

(3) Creanţa încorporată într-un titlu la purtător se transmite prin remiterea materială a titlului. Orice stipulaţie contrară se consideră nescrisă.


Mijloace de apărare


Art.1600 – (1) Debitorul nu poate opune deţinătorului titlului alte excepţii decât cele care privesc nulitatea titlului, cele care reies neîndoielnic din cuprinsul acestuia, precum şi cele care pot fi invocate personal împotriva deţinătorului.

(2) Cu toate acestea, deţinătorul care a dobândit titlul în frauda debitorului nu se poate prevala de dispoziţiile alin.(1).


Plata creanţei


Art.1601 – Debitorul care a emis titlul la purtător este ţinut să plătească creanţa constatată prin acel titlu oricărui deţinător care îi remite titlul, cu excepţia cazului în care i s-a comunicat o hotărâre judecătorească prin care este obligat să refuze plata.


Punerea în circulaţie fără voia emitentului


Art.1602 – Debitorul care a emis titlul la purtător rămâne ţinut faţă de orice deţinător de bună-credinţă, chiar dacă demonstrează că titlul a fost pus în circulaţie împotriva voinţei sale.


Acţiunea deţinătorului deposedat în mod nelegitim


Art.1603 – Cel care a fost deposedat în mod nelegitim de un titlu la purtător nu poate împiedica pe debitor să plătească creanţa celui care îi prezintă titlul decât prin comunicarea unei hotărâri judecătoreşti. În acest caz, instanţa se va pronunţa pe cale de ordonanţă preşedinţială.


Capitolul II
Subrogaţia

Felurile subrogaţiei


Art.1604 – (1) Oricine plăteşte în locul debitorului poate fi subrogat în drepturile creditorului, fără a putea însă dobândi mai multe drepturi decât acesta.

(2) Subrogaţia poate fi convenţională sau legală.

(3) Subrogaţia convenţională poate fi consimţită de debitor sau de creditor. Ea trebuie să fie expresă şi, pentru a fi opusă terţilor, trebuie constatată prin înscris.


Subrogaţia consimţită de creditor


Art.1605 – (1) Subrogaţia este consimţită de creditor atunci când, primind plata de la un terţ, îi transmite acestuia, la momentul plăţii, toate drepturile pe care le avea împotriva debitorului.

(2) Subrogaţia operează fără consimţământul debitorului. Orice stipulaţie contrară se consideră nescrisă.


Subrogaţia consimţită de debitor


Art.1606 – (1) Subrogaţia este consimţită de debitor atunci când acesta se împrumută spre a-şi plăti datoria şi, pe această cale, transmite împrumutătorului drepturile creditorului faţă de care avea datoria respectivă.

(2) Subrogaţia este valabilă numai dacă actul de împrumut şi chitanţa de plată a datoriei au dată certă, în actul de împrumut se declară că suma a fost împrumutată spre a se plăti datoria, iar în chitanţă se menţionează că plata a fost făcută cu banii împrumutaţi de noul creditor.

(3) Subrogaţia consimţită de debitor are loc fără consimţământul creditorului iniţial, în lipsă de stipulaţie contrară.


Subrogaţia legală


Art.1607 – În afară de alte cazuri prevăzute de lege, subrogaţia se produce de drept:

în folosul creditorului, chiar chirografar, care plăteşte unui creditor care are un drept de preferinţă, potrivit legii;
în folosul dobânditorului unui bun care îl plăteşte pe titularul creanţei însoţite de o garanţie asupra bunului respectiv;
în folosul celui care, fiind obligat împreună cu alţii sau pentru alţii, are interes să stingă datoria;
în folosul moştenitorului care plăteşte din bunurile sale datoriile succesiunii;
în alte cazuri stabilite de lege.

Efectele subrogaţiei


Art.1608 – (1) Subrogaţia îşi produce efectele din momentul plăţii pe care terţul o face în folosul creditorului.

(2) Subrogaţia produce efecte împotriva debitorului principal şi a celor care au garantat obligaţia. Aceştia pot opune noului creditor mijloacele de apărare pe care le aveau împotriva creditorului iniţial.


Subrogaţia parţială


Art.1609 – (1) În caz de subrogaţie parţială, creditorul iniţial, titular al unei garanţii, poate exercita drepturile sale pentru partea neplătită din creanţă cu preferinţă faţă de noul creditor.

(2) Cu toate acestea, în cazul în care creditorul iniţial s-a obligat faţă de noul creditor să garanteze suma pentru care a operat subrogaţia, cel din urmă este preferat.

Capitolul III

Preluarea datoriei


Secţiunea 1

Dispoziţii generale


Condiţii


Art.1610 – Obligaţia de a plăti o sumă de bani ori de a executa o altă prestaţie poate fi transmisă de debitor unei alte persoane:

a) fie printr-un contract încheiat între debitorul iniţial şi noul debitor, sub rezerva dispoziţiilor art.1616;

b) fie printr-un contract încheiat între creditor şi noul debitor, prin care acesta din urmă îşi asumă obligaţia.


Efecte

Art.1611 - Prin încheierea contractului de preluare a datoriei, noul debitor îl înlocuieşte pe cel vechi, care, dacă nu s-a stipulat altfel şi sub rezerva art.1616, este liberat.


Insolvabilitatea noului debitor


Art.1612 – Debitorul iniţial nu este liberat prin preluarea datoriei, dacă se dovedeşte că noul debitor era insolvabil la data când a preluat datoria, iar creditorul a consimţit la preluare, fără a cunoaşte această împrejurare.


Accesoriile creanţei


Art.1613 – (1) Creditorul se poate prevala în contra noului debitor de toate drepturile pe care le are în legătură cu creanţa preluată.

(2) Preluarea datoriei nu are niciun efect asupra existenţei garanţiilor creanţei, afară de cazul când acestea nu pot fi despărţite de persoana debitorului.

(3) Cu toate acestea, obligaţia fideiusorului sau a terţului care a constituit o garanţie pentru realizarea creanţei se va stinge dacă aceste persoane nu şi-au dat acordul la preluare.


Mijloacele de apărare


Art.1614 – (1) Dacă din contract nu rezultă altfel, noul debitor poate opune creditorului toate mijloacele de apărare pe care le-ar fi putut opune debitorul iniţial, în afară de compensaţie sau orice altă excepţie personală a acestuia din urmă.

(2) Noul debitor nu poate opune creditorului mijloacele de apărare întemeiate pe raportul juridic dintre el şi debitorul iniţial, chiar dacă acest raport a fost motivul determinant al preluării.


Ineficacitatea preluării datoriei


Art.1615 – (1) Când contractul de preluare este desfiinţat, obligaţia debitorului iniţial renaşte, cu toate accesoriile sale, sub rezerva drepturilor dobândite de terţii de bună-credinţă.

(2) Creditorul poate, de asemenea, cere daune-interese celui ce a preluat datoria, afară numai dacă acesta din urmă dovedeşte că nu poartă răspunderea desfiinţării contractului şi a prejudiciilor suferite de creditor.

 

Secţiunea a 2-a

Preluarea datoriei prin contract încheiat cu debitorul


Acordul creditorului


Art.1616 – Preluarea datoriei convenită cu debitorul îşi va produce efectele numai dacă creditorul îşi dă acordul.


Comunicarea preluării


Art.1617 – (1) Oricare dintre contractanţi poate comunica creditorului contractul de preluare, cerându-i să îşi dea acordul.

(2) Creditorul nu îşi poate da acordul cât timp nu a primit comunicarea.

(3) Cât timp creditorul nu şi-a dat acordul, contractanţii pot modifica sau denunţa contractul.


Termenul de acceptare


Art.1618 – (1) Contractantul care comunică preluarea creditorului îi poate stabili un termen rezonabil pentru răspuns.

(2) Dacă amândoi contractanţii au comunicat creditorului preluarea, stabilind termene diferite, răspunsul urmează să fie dat în termenul care se împlineşte cel dintâi.

(3) Preluarea este considerată refuzată dacă creditorul nu a răspuns în termen.


Obligaţiile terţului


Art.1619 – (1) Cât timp creditorul nu şi-a dat acordul sau dacă a refuzat preluarea, cel care a preluat datoria este obligat să libereze pe debitor, executând la timp obligaţia.

(2) Creditorul nu dobândeşte un drept propriu împotriva celui obligat să libereze pe debitor, cu excepţia cazului în care se face dovada că părţile contractante au voit altfel.


Capitolul IV
Novaţia


Noţiune şi feluri


Art.1620 – (1) Novaţia are loc atunci când debitorul contractează faţă de creditor o obligaţie nouă, care înlocuieşte şi stinge obligaţia iniţială.

(2) De asemenea, novaţia se produce atunci când un debitor nou îl înlocuieşte pe cel iniţial, care este liberat de creditor, stingându-se astfel obligaţia iniţială. În acest caz, novaţia poate opera fără consimţământul debitorului iniţial.

(3) Novaţia are loc şi atunci când, ca efect al unui contract nou, un alt creditor este substituit celui iniţial, faţă de care debitorul este liberat, stingându-se astfel obligaţia veche.


Proba novaţiei


Art.1621 – Novaţia nu se prezumă. Intenţia de a nova trebuie să fie neîndoielnică.


Garanţiile creanţei novate


Art.1622 – (1) Ipotecile care garantează creanţa iniţială nu vor însoţi noua creanţă decât dacă aceasta s-a prevăzut în mod expres.

(2) În cazul novaţiei prin schimbarea debitorului, ipotecile legate de creanţa iniţială nu se strămută asupra bunurilor noului debitor şi nici nu subzistă asupra bunurilor debitorului iniţial fără consimţământul acestuia din urmă. Ele se pot strămuta asupra bunurilor pe care noul debitor le dobândeşte de la debitorul iniţial, dacă noul debitor consimte la aceasta.

(3) Atunci când novaţia operează între creditor şi unul dintre debitorii solidari, ipotecile legate de vechea creanţă nu pot fi transferate decât asupra bunurilor codebitorului care contractează noua datorie.


Mijloacele de apărare


Art.1623 – Atunci când novaţia are loc prin schimbarea debitorului, noul debitor nu poate opune creditorului mijloacele de apărare pe care le avea împotriva debitorului iniţial şi nici cele pe care acesta din urmă le avea împotriva creditorului, cu excepţia situaţiei în care, în acest ultim caz, debitorul poate invoca nulitatea actului din care s-a născut obligaţia iniţială.


Efectele novaţiei asupra debitorilor solidari şi fideiusorilor


Art.1624 – (1) Novaţia care operează între creditor şi unul dintre debitorii solidari îi liberează pe ceilalţi codebitori cu privire la creditor. Novaţia care operează cu privire la debitorul principal îi liberează pe fideiusori.

(2) Cu toate acestea, atunci când creditorul a cerut acordul codebitorilor sau, după caz, al fideiusorilor ca aceştia să fie ţinuţi de noua obligaţie, creanţă iniţială subzistă în cazul în care debitorii sau fideiusorii nu-şi exprimă acordul.


Efectele novaţiei asupra creditorilor solidari


Art.1625 – Novaţia consimţită de un creditor solidar nu este opozabilă celorlalţi creditori decât pentru partea din creanţă ce revine acelui creditor.


Titlul VII
Stingerea obligaţiilor

Capitolul I
Dispoziţii generale

Moduri de stingere a obligaţiilor


Art.1626 – Obligaţiile se sting prin plată, compensaţie, confuziune, remitere de datorie, imposibilitate fortuită de executare, precum şi prin alte moduri expres prevăzute de lege.


Capitolul II
Compensaţia

Noţiune


Art.1627 – Obligaţiile reciproce se sting prin compensaţie până la concurenţa celei mai mici dintre ele.

Condiţii


Art.1628 – (1) Compensaţia operează de plin drept de îndată ce există două datorii certe, lichide şi exigibile, oricare ar fi izvorul lor, şi care au ca obiect o sumă de bani sau o anumită cantitate de bunuri fungibile de aceeaşi natură.

(2) O parte poate cere lichidarea judiciară a unei datorii pentru a putea opune compensaţia.

(3) Oricare dintre părţi poate renunţa, în mod expres ori tacit, la compensaţie.


Cazuri în care compensaţia este exclusă


Art.1629 –Compensaţia nu are loc atunci când:

creanţa rezultă dintr-un act făcut cu intenţia de a păgubi;
datoria are ca obiect restituirea bunului dat în depozit sau cu titlu de comodat;
are ca obiect un bun insesizabil.

Termenul de graţie


Art.1630 –Termenul de graţie acordat pentru plata uneia dintre datorii nu împiedică realizarea compensaţiei.


Imputaţia


Art.1631 – Atunci când mai multe obligaţii susceptibile de compensaţie sunt datorate de acelaşi debitor, regulile stabilite pentru imputaţia plăţii se aplică în mod corespunzător.


Fideiusiunea


Art.1632 – (1) Fideiusorul poate opune în compensaţie creanţa pe care debitorul principal o dobândeşte împotriva creditorului obligaţiei garantate.

(2) Debitorul principal nu poate, pentru a se libera faţă de creditorul său, să opună compensaţia pentru ceea ce acesta din urmă datorează fideiusorului.


Efectele compensaţiei faţă de terţi


Art.1633 – (1) Compensaţia nu are loc şi nici nu se poate renunţa la ea în detrimentul drepturilor dobândite de un terţ.

(2) Astfel, debitorul care, fiind terţ poprit, dobândeşte o creanţă împotriva creditorului popritor, nu poate opune compensaţia împotriva acestuia din urmă.

(3) Debitorul care putea să opună compensaţia şi care a plătit datoria nu se mai poate prevala, în detrimentul terţilor, de privilegiile sau de ipotecile creanţei sale.


Cesiunea sau ipoteca asupra unei creanţe


Art.1634 – (1) Debitorul care acceptă pur şi simplu cesiunea sau ipoteca asupra creanţei consimţită de creditorul său unui terţ, nu mai poate opune acelui terţ compensaţia pe care ar fi putut să o invoce împotriva creditorului iniţial înainte de acceptare.

(2) Cesiunea sau ipoteca pe care debitorul nu a acceptat-o, dar care i-a devenit opozabilă, nu împiedică decât compensaţia datoriilor creditorului iniţial care sunt ulterioare momentului în care cesiunea sau ipoteca i-a devenit opozabilă.


Capitolul III
Confuziunea

Noţiune


Art.1635 - (1) Atunci când, în cadrul aceluiaşi raport obligaţional, calităţile de creditor şi debitor se întrunesc în aceeaşi persoană, obligaţia se stinge de drept prin confuziune.

(2) Confuziunea nu operează dacă datoria şi creanţa se găsesc în acelaşi patrimoniu, dar în mase de bunuri diferite.


Confuziunea şi ipoteca


Art.1636 – (1) Ipoteca se stinge prin confuziunea calităţilor de creditor ipotecar şi de proprietar al bunului ipotecat.

(2) Ea renaşte dacă creditorul este evins din orice cauză independentă de el.


Fideiusiunea


Art.1637 – Confuziunea ce operează prin reunirea calităţilor de creditor şi debitor profită fideiusorilor. Cea care operează prin reunirea calităţilor de fideiusor şi creditor ori de fideiusor şi debitor principal nu sting obligaţia principală.


Efectele confuziunii faţă de terţi


Art.1638 – Confuziunea nu vătămă drepturile dobândite anterior de terţi în legătură cu creanţa stinsă pe această cale.

Desfiinţarea confuziunii

Art.1639 – Dispariţia cauzei care a determinat confuziunea face să renască obligaţia cu efect retroactiv.


Capitolul IV
Remiterea de datorie


Noţiune


Art.1640 – (1) Remiterea de datorie are loc atunci când creditorul îl liberează pe debitor de obligaţia sa.

(2) Remiterea de datorie este totală, dacă nu se stipulează contrariul.


Feluri


Art.1641 – (1) Remiterea de datorie poate fi expresă sau tacită.

(2) Ea poate fi cu titlu oneros sau cu titlu gratuit, potrivit naturii actului prin care aceasta se realizează.


Dovada


Art.1642 – Dovada remiterii de datorie se face în condiţiile art.1414.


Garanţii


Art.1643 – Renunţarea expresă la un privilegiu sau la o ipotecă făcută de creditor nu prezumă remiterea de datorie în privinţa creanţei garantate.


Fideiusiunea


Art.1644 – (1) Remiterea de datorie acordată în mod expres unuia dintre fideiusori îi liberează pe ceilalţi fideiusori în limita dreptului de regres pe care aceştia din urmă l-ar fi avut în contra fideiusorului care a beneficiat de remiterea de datorie.

(2) Cu toate acestea, ceea ce creditorul a primit de la fideiusor pentru liberarea acestuia nu se impută asupra prestaţiei datorate de debitorul principal sau de ceilalţi fideiusori. Prestaţia se impută însă asupra părţii datorate de ceilalţi fideiusori în limita dreptului de regres pe care aceştia din urmă l-ar fi avut în contra fideiusorului liberat.

Capitolul V

Imposibilitatea fortuită de executare


Noţiune. Condiţii

Art.1645 – (1) Debitorul este liberat atunci când obligaţia sa nu mai poate fi executată din cauza unei forţe majore, a unui caz fortuit ori a unor alte evenimente asimilate acestora, survenite înainte ca debitorul să fie în întârziere.

(2) Debitorul este, de asemenea, liberat, chiar dacă se află în întârziere, atunci când creditorul nu ar fi putut, oricum, să beneficieze de executarea obligaţiei din cauza împrejurărilor prevăzute la alin.(1), afară de cazul în care debitorul a luat asupra sa riscul producerii acestora.

(3) Atunci când imposibilitatea este temporară, executarea obligaţiei se amână pentru un termen rezonabil, apreciat în funcţie de durata şi urmările evenimentului care a provocat imposibilitatea de executare.

(4) Dovada imposibilităţii de executare revine debitorului.

(5) Debitorul trebuie să notifice creditorului existenţa imposibilităţii şi urmările acesteia asupra executării obligaţiilor. Dacă notificarea nu ajunge la creditor într-un termen rezonabil din momentul în care debitorul a cunoscut sau trebuia să cunoască imposibilitatea de executare, debitorul răspunde pentru prejudiciul cauzat, prin aceasta, creditorului.

(6) Dacă obligaţia are ca obiect bunuri de gen, debitorul nu poate invoca imposibilitatea fortuită de executare.

Titlul VIII

Restituirea prestaţiilor


Capitolul 1

Dispoziţii generale


Cauzele restituirii


Art.1646 – (1) Restituirea prestaţiilor are loc ori de câte ori cineva este ţinut, în virtutea legii, să înapoieze bunurile primite fără drept ori din eroare sau în temeiul unui act juridic desfiinţat ulterior cu efect retroactiv ori ale cărui obligaţii au devenit imposibil de executat din cauza unui eveniment de forţă majoră, a unui caz fortuit ori a unui alt eveniment asimilat acestora.

(2) Ceea ce a fost prestat în temeiul unei cauze viitoare, care nu s-a înfăptuit, este de asemenea supus restituirii, afară numai dacă cel care a prestat a făcut-o ştiind că înfăptuirea cauzei este cu neputinţă sau, după caz, a împiedicat cu ştiinţă realizarea ei.


Persoana îndreptăţită la restituire


Art.1647 – Dreptul de restituire aparţine celui care a efectuat prestaţia supusă restituirii sau, după caz, unei alte persoane îndreptăţite, potrivit legii.


Formele restituirii


Art.1648 – Restituirea se face în natură sau prin echivalent.

(2) Restituirea prestaţiilor are loc chiar dacă, potrivit legii, nu sunt datorate daune-interese suplimentare.


Restituirea pentru cauză ilicită

Art.1649 – Prestaţia primită sau executată în temeiul unei cauze ilicite sau imorale rămâne întotdeauna supusă restituirii.

Capitolul II

Modalităţile de restituire


Restituirea în natură


Art.1650 – Restituirea prestaţiilor se face în natură, prin înapoierea bunului primit.


Restituirea prin echivalent


Art.1651 – (1) Dacă restituirea nu poate avea loc în natură din cauza imposibilităţii sau a unui impediment serios, ori aceasta priveşte prestarea unor servicii deja efectuate, restituirea se face prin echivalent.

(2) În cazurile prevăzute la alin.(1), valoarea prestaţiilor se apreciază la momentul în care debitorul a primit ceea ce trebuie să restituie.


Obligaţiile debitorului de bună-credinţă


Art.1652 – (1) Dacă bunul a pierit în întregime sau a fost înstrăinat, iar cel obligat la restituire este de bună-credinţă ori a primit bunul în temeiul unui act desfiinţat cu efect retroactiv, fără culpa sa, acesta trebuie să restituie cea mai mică dintre valorile pe care bunul le-a avut la data primirii, a pieirii sau, după caz, a înstrăinării.

(2) Cel obligat la restituire este liberat dacă bunul piere fără culpa sa. În acest caz, el este ţinut să cedeze creditorului indemnizaţiile de asigurare primite sau, după caz, dreptul de a primi aceste indemnizaţii.

(3) Debitorul restituirii nu este obligat să achite contravaloarea folosinţei bunului decât atunci când această folosinţă era obiectul principal al prestaţiei ori când, prin natura sa, bunul era susceptibil de deteriorare rapidă.


Obligaţiile debitorului de rea-credinţă


Art.1653 – (1) Dacă cel obligat la restituire a distrus ori a înstrăinat cu rea-credinţă bunul primit sau contractul a fost desfiinţat cu efect retroactiv din culpa sa, el este ţinut să restituie cea mai mare dintre valorile pe care bunul le-a avut la data primirii, a pieirii sau, după caz, a înstrăinării.

(2) Debitorul restituirii este ţinut să achite contravaloarea bunului care a pierit fără culpa sa, dacă nu dovedeşte că bunul ar fi pierit şi dacă s-ar fi aflat în posesia creditorului restituirii.

(3) Debitorul restituirii este, de asemenea, obligat să achite creditorului contravaloarea folosinţei bunului.


Pieirea parţială


Art.1654 – (1) Dacă bunul ce face obiectul restituirii a suferit o pierdere parţială, cum este o deteriorare sau o altă scădere de valoare, cel obligat la restituire este ţinut să-l despăgubească pe creditor, cu excepţia cazului în care pierderea rezultă din folosinţa normală a bunului.

(2) Atunci când cauza restituirii este imputabilă creditorului, bunul ce face obiectul restituirii trebuie înapoiat în starea în care se găseşte la momentul introducerii acţiunii, fără despăgubiri, afară de cazul când această stare este cauzată din culpa debitorului restituirii.


Cheltuielile privitoare la bun


Art.1655 – Dreptul la rambursarea cheltuielilor făcute cu bunul ce face obiectul restituirii este supus regulilor prevăzute în materia accesiunii pentru posesorul de bună-credinţă sau, dacă cel obligat la restituire este de rea-credinţă ori cauza restituirii îi este imputabilă, regulilor prevăzute în materia accesiunii pentru posesorul de rea-credinţă.


Restituirea fructelor


Art.1656 – (1) Dacă a fost de bună-credinţă, cel obligat la restituire păstrează fructele produse de bunul supus restituirii şi suportă cheltuielile făcute cu producerea lor.

(2) Atunci când cel obligat la restituire a fost de rea-credinţă ori când cauza restituirii îi este imputabilă, el este ţinut, după compensarea cheltuielilor făcute pentru producerea lor, să restituie fructele pe care le-a dobândit sau putea să le dobândească.


Cheltuielile restituirii


Art.1657 – (1) Cheltuielile restituirii sunt suportate de părţi proporţional cu valoarea prestaţiilor care se restituie.

(2) Cheltuielile restituirii se suportă integral de cel care este de rea-credinţă ori din a cărui culpă contractul a fost desfiinţat.


Restituirea prestaţiilor de către incapabili


Art.1658 – (1) Persoana care nu are capacitate de exerciţiu deplină nu este ţinută la restituirea prestaţiilor decât în limita îmbogăţirii sale, apreciată la data cererii de restituire. Sarcina probei acestei îmbogăţiri incumbă celui care solicită restituirea.

(2) Ea poate fi ţinută la restituirea integrală atunci când, cu intenţie sau din culpă gravă, a făcut ca restituirea să fie imposibilă.

Capitolul III

Efectele restituirii faţă de terţi


Actele de înstrăinare


Art.1659 – (1) Dacă bunul supus restituirii a fost înstrăinat, acţiunea în restituire poate fi exercitată şi împotriva terţului dobânditor, sub rezerva regulilor de carte funciară sau a efectului dobândirii cu bună-credinţă a bunurilor mobile ori, după caz, a aplicării regulilor privitoare la uzucapiune.

(2) Dacă asupra bunului supus restituirii au fost constituite drepturi reale, dispoziţiile alin.(1) se aplică în mod corespunzător


Alte acte juridice


Art.1660 – În afara actelor de dispoziţie arătate la art.1659 toate celelalte acte juridice făcute în favoarea unui terţ de bună-credinţă sunt opozabile adevăratului proprietar sau celui care are dreptul la restituire, cu excepţia contractelor cu executare succesivă, care, sub condiţia respectării formalităţilor de publicitate prevăzute de lege, vor continua să producă efecte pe durata stipulată de părţi, dar nu mai mult de un an de la data desfiinţării titlului constituitorului.


Titlul IX
Diferite contracte speciale


Capitolul I

Contractul de vânzare


Secţiunea 1

Dispoziţii generale


§1. Domeniu de aplicare


Noţiune

Art.1661 – (1) Vânzarea este contractul prin care vânzătorul transmite sau, după caz, se obligă să transmită cumpărătorului proprietatea unui bun în schimbul unui preţ pe care cumpărătorul se obligă să-l plătească.

(2) Poate fi, de asemenea, transmis prin vânzare un dezmembrământ al dreptului de proprietate sau orice alt drept.


Aplicarea unor reguli de la vânzare

Art.1662 – Prevederile din prezentul capitol privind obligaţiile vânzătorului se aplică, în mod corespunzător, obligaţiilor înstrăinătorului în cazul oricărui alt contract având ca efect transmiterea unui drept, dacă din reglementările aplicabile acelui contract sau din cele referitoare la obligaţii în general nu rezultă altfel.

§. 2 Cine poate cumpăra sau vinde


Principiul capacităţii

Art.1663 - Pot cumpăra sau vinde toţi cei cărora nu le este interzis prin lege.

Incapacitatea de a cumpăra drepturi litigioase

Art.1664 – (1) Sub sancţiunea nulităţii absolute, magistraţii, grefierii, executorii, avocaţii, notarii publici, administratorii judiciari şi lichidatorii nu pot cumpăra, direct sau prin persoane interpuse, drepturi litigioase care sunt de competenţa instanţei judecătoreşti în a cărei circumscripţie îşi desfăşoară activitatea.

(2) Sunt exceptate de la prevederile alin.(1):

a) cumpărarea drepturilor succesorale ori a cotelor-părţi din dreptul de proprietate de la, după caz, comoştenitori sau coproprietari;

b) cumpărarea unui drept litigios în vederea îndestulării unei creanţe care s-a născut înainte ca dreptul să fi devenit litigios;

c) cumpărarea care s-a făcut pentru apărarea drepturilor celui ce stăpâneşte bunul în legătură cu care există dreptul litigios.

(3) Dreptul este litigios dacă există un proces început şi neterminat cu privire la existenţa sau întinderea sa.


Alte incapacităţi de a cumpăra


Art.1665 – (1) Sunt incapabili de a cumpăra, direct sau prin persoane interpuse, nici chiar prin licitaţie publică:

a) mandatarii, pentru bunurile pe care sunt însărcinaţi să le vândă, chiar dacă vânzarea s-a făcut în limitele impuse prin mandat;

b) părinţii, tutorele, curatorul, administratorul provizoriu, pentru bunurile persoanelor pe care le reprezintă;

c)funcţionarii publici, judecătorii sindici, lichidatorii, administratorii judiciari, executorii, precum şi alte asemenea persoane care ar putea influenţa condiţiile vânzării făcute prin intermediul lor sau care are ca obiect bunurile pe care le administrează ori a căror administrare o supraveghează.

(2) Încălcarea interdicţiilor prevăzute la alin.(1) la lit.a) şi b) se sancţionează cu nulitatea relativă, iar a celei prevăzute la lit.c) cu nulitatea absolută.


Incapacităţi de a vinde

Art.1666 – (1) Persoanele prevăzute la art.1665 nu pot, de asemenea, să vândă bunurile proprii pentru un preţ care constă într-o sumă de bani provenită din vânzarea ori exploatarea bunului sau patrimoniului pe care îl administrează sau a cărui administrare o supraveghează, după caz.

(2) Dispoziţiile alin.(1) se aplică în mod corespunzător şi contractelor în care, în schimbul unei prestaţii promise de persoanele prevăzute la art.1665, cealaltă parte se obligă să plătească o sumă de bani.


Inadmisibilitatea acţiunii în anulare

Art.1667 - Cei cărora le este interzis să cumpere ori să vândă nu pot să ceară anularea vânzării nici în nume propriu, nici în numele persoanei ocrotite.

§ 3. Obiectul vânzării


Bunurile ce pot fi vândute


Art.1668 – Orice bun poate fi vândut în mod liber, dacă vânzarea nu este interzisă ori limitată prin lege sau prin convenţie ori testament.


Vânzarea unui bun viitor


Art.1669 – (1) Dacă obiectul vânzării îl constituie un bun viitor, cumpărătorul dobândeşte proprietatea în momentul în care bunul s-a realizat. În privinţa construcţiilor, sunt aplicabile dispoziţiile relevante ale Titlului VII din Cartea a III-a.

(2) În cazul vânzării unor bunuri dintr-un gen limitat care nu există la data încheierii contractului, cumpărătorul dobândeşte proprietatea la momentul individualizării de către vânzător a bunurilor vândute.

(3) Atunci când bunul sau, după caz, genul limitat nu se realizează, contractul nu produce niciun efect. Cu toate acestea, dacă nerealizarea este determinată de culpa vânzătorului, el este ţinut să plătească daune-interese.

(4) Când bunul se realizează numai parţial, cumpărătorul are alegerea fie de a cere desfiinţarea vânzării, fie de a pretinde reducerea corespunzătoare a preţului. Aceeaşi soluţie se aplică şi în cazul prevăzut la alin.(2) atunci când genul limitat s-a realizat numai parţial şi, din acest motiv, vânzătorul nu poate individualiza întreaga cantitate de bunuri prevăzută în contract. Dacă nerealizarea parţială a bunului sau, după caz, a genului limitat a fost determinată de culpa vânzătorului, acesta este ţinut să plătească daune-interese.

(5) Atunci când cumpărătorul şi-a asumat riscul nerealizării bunului sau genului limitat, după caz, el rămâne obligat la plata preţului.

(6) În sensul prezentului articol, bunul este considerat realizat la data la care devine apt de a fi folosit potrivit destinaţiei în vederea căreia a fost încheiat contractul.


Vânzarea bunului pierit în întregime sau în parte


Art.1670 – Dacă în momentul vânzării unui bun individual determinat acesta pierise în întregime, vânzarea este anulabilă. Dacă bunul pierise numai în parte, cumpărătorul care nu cunoştea acest fapt în momentul vânzării poate cere fie anularea vânzării, fie reducerea corespunzătoare a preţului.


Condiţii ale preţului


Art.1671 – (1) Preţul constă într-o sumă de bani.

(2) Acesta trebuie să fie serios şi determinat sau cel puţin determinabil.


Preţul determinabil

Art.1672 – Vânzarea făcută pe un preţ care nu a fost determinat în contract este valabilă dacă părţile au convenit asupra unei modalităţi prin care preţul poate fi determinat ulterior, dar nu mai târziu de data plăţii şi care nu necesită un nou acord de voinţe al părţilor.


Determinarea preţului de către un terţ


Art.1673 – (1) Preţul poate fi determinat şi de către una sau mai multe persoane desemnate potrivit acordului părţilor.

(2) Atunci când persoanele astfel desemnate nu determină preţul în termenul stabilit de părţi sau, în lipsă, în termen de 6 luni de la încheierea contractului, la cererea părţii interesate, preşedintele judecătoriei de la locul încheierii contractului va desemna, de urgenţă, în camera de consiliu, prin încheiere definitivă un expert pentru determinarea preţului. Remuneraţia expertului se plăteşte în cote egale de către părţi.

(3) Dacă preţul nu a fost determinat în termen de un an de la încheierea contractului, vânzarea este nulă, afară de cazul în care părţile au convenit un alt mod de determinare a preţului.


Determinarea preţului în funcţie de greutatea lucrului vândut


Art.1674 – Când preţul se stabileşte în funcţie de greutatea lucrului vândut, nu se ţine seama de greutatea ambalajului, dacă nu rezultă altfel din uzanţe.

Lipsa determinării exprese a preţului


Art.1675 – (1) Preţul vânzării este suficient determinat dacă poate fi stabilit potrivit împrejurărilor.

(2) Când contractul are ca obiect bunuri pe care vânzătorul le vinde în mod obişnuit, se prezumă că părţile au avut în vedere preţul practicat în mod obişnuit de vânzător.

(3) În lipsă de stipulaţie contrară, vânzarea unor bunuri al căror preţ este stabilit pe pieţe organizate este presupusă a se fi încheiat pentru preţul mediu aplicat în ziua încheierii contractului pe piaţa cea mai apropiată de locul încheierii contractului. Dacă această zi a fost nelucrătoare, se ţine seama de ultima zi lucrătoare.


Preţul fictiv şi preţul derizoriu


Art.1676 – (1) Vânzarea este anulabilă atunci când preţul este stabilit fără intenţia de a fi plătit.

(2) De asemenea, dacă prin lege nu se prevede altfel, vânzarea este anulabilă când preţul este într-atât de disproporţionat faţă de valoarea bunului, încât este evident că părţile nu au dorit să consimtă la o vânzare.


Cheltuielile vânzării


Art. 1677 – (1) În lipsă de stipulaţie contrară, cheltuielile pentru încheierea contractului de vânzare sunt în sarcina cumpărătorului.

(2) Măsurarea, cântărirea şi cheltuielile de predare a bunului sunt în sarcina vânzătorului, iar cele de preluare şi transport de la locul executării sunt în sarcina cumpărătorului, dacă nu s-a convenit altfel.

(3) În absenţa unei clauze contrare, cheltuielile aferente operaţiunilor de plată a preţului sunt în sarcina cumpărătorului.

§4. Pactul de opţiune privind contractul de vânzare şi promisiunea de vânzare


Pactul de opţiune privind contractul de vânzare


Art. 1678 – (1) În cazul pactului de opţiune privind un contract de vânzare asupra unui bun individual determinat, între data încheierii pactului şi data exercitării opţiunii sau, după caz, aceea a expirării termenului de opţiune nu se poate dispune de bunul care constituie obiectul pactului.

(2) Atunci când pactul are ca obiect drepturi tabulare, dreptul de opţiune se notează în cartea funciară.

(3) Dreptul de opţiune se radiază din oficiu dacă până la expirarea termenului de opţiune nu s-a înscris o declaraţie de exercitare a opţiunii, însoţită de dovada comunicării sale către cealaltă parte.

Promisiunea de vânzare şi promisiunea de cumpărare


Art.1679 – (1) Când una dintre părţile unei promisiuni bilaterale de vânzare refuză să încheie contractul promis, cealaltă parte poate cere pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de contract, dacă toate celelalte condiţii de validitate sunt îndeplinite.

(2) Dreptul la acţiune se prescrie în termen 6 luni de la data la care contractul trebuia încheiat.

(3) Dispoziţiile alin.(1) şi (2) se aplică în mod corespunzător în cazul promisiunii unilaterale de vânzare sau, după caz, de cumpărare.

(4) În cazul promisiunii unilaterale de cumpărare a unui bun individual determinat, dacă, mai înainte ca promisiunea să fi fost executată, creditorul său înstrăinează bunul ori constituie un drept real asupra acestuia, promitentul se consideră iertat de datorie.


Preţul promisiunii


Art. 1680 – În lipsă de stipulaţie contrară, sumele plătite în temeiul unei promisiuni de vânzare reprezintă un avans din preţul convenit.

§5. Obligaţiile vânzătorului


I. Dispoziţii generale


Interpretarea clauzelor vânzării


Art.1681 – Clauzele îndoielnice în contractul de vânzare se interpretează în favoarea cumpărătorului. Regulile privitoare la contractele încheiate cu consumatorii şi la contractele de adeziune rămân aplicabile.


Obligaţiile principale ale vânzătorului

Art. 1682 – Vânzătorul are următoarele obligaţii principale:

1. să transmită proprietatea bunului sau un alt drept vândut;

2. să predea bunul;

3. să îl garanteze pe cumpărător contra evicţiunii şi viciilor bunului.

II. Transmiterea dreptului vândut


Obligaţia de a transmite dreptul vândut

Art.1683 – (1) Vânzătorul este obligat să transmită cumpărătorului proprietatea bunului vândut.

(2) Odată cu proprietatea, cumpărătorul dobândeşte toate drepturile si acţiunile accesorii ce au aparţinut vânzătorului.

(3) Dacă legea nu dispune altfel, dispoziţiile referitoare la transmiterea proprietăţii se aplică în mod corespunzător şi atunci când prin vânzare se transmite un alt drept decât dreptul de proprietate.


Transmiterea proprietăţii


Art.1684 – Cu excepţia cazurilor prevăzute de lege ori dacă din voinţa părţilor nu rezultă contrariul, proprietatea se strămută de drept cumpărătorului din momentul încheierii contractului, chiar dacă bunul nu a fost predat ori preţul nu a fost plătit încă.


Opozabilitatea vânzării


Art.1685 – În cazurile anume prevăzute de lege, vânzarea nu poate fi opusă terţilor decât după îndeplinirea formalităţilor de publicitate respective.


Strămutarea proprietăţii imobilelor

Art.1686 – În materie de vânzare de imobile, strămutarea proprietăţii de la vânzător la cumpărător este supusă dispoziţiilor de carte funciară.


Radierea drepturilor stinse


Art.1687 – Vânzătorul este obligat să şteargă din cartea funciară, pe cheltuiala sa, drepturile înscrise asupra imobilului vândut, dacă acestea sunt stinse.


Vânzarea bunurilor de gen


Art. 1688 - Atunci când vânzarea are ca obiect bunuri de gen, proprietatea nu se transferă cumpărătorului decât după individualizarea acestora prin predare, numărare, cântărire, măsurare ori prin orice alt mod convenit sau impus de natura bunului.


Vânzarea în bloc a bunurilor

Art.1689 - Dacă însă mai multe bunuri sunt vândute în bloc şi pentru un preţ unic şi global, proprietatea se strămută cumpărătorului îndată ce contractul s-a încheiat, chiar dacă bunurile nu au fost individualizate.


Vânzarea după mostră sau model


Art.1690 – La vânzarea după mostră sau model, proprietatea se strămută la momentul predării bunului.


Vânzarea pe încercate


Art.1691 – (1) Vânzarea este pe încercate atunci când se încheie sub condiţia suspensivă ca, în urma încercării, bunul să corespundă criteriilor stabilite la încheierea contractului ori, în lipsa acestora, destinaţiei bunului, potrivit naturii sale.

(2) Dacă durata încercării nu a fost convenită şi din uzanţe nu rezultă altfel, condiţia se consideră îndeplinită în cazul în care cumpărătorul nu a declarat că bunul este nesatisfăcător în termen de 30 de zile de la predarea bunului.

(3) În cazul în care prin contractul de vânzare părţile au prevăzut că bunul vândut urmează să fie încercat, se prezumă că s-a încheiat o vânzare pe încercate.


Vânzarea pe gustate


Art.1692 – (1) Vânzarea sub rezerva ca bunul să corespundă gusturilor cumpărătorului se încheie numai dacă acesta a făcut cunoscut acordul său în termenul convenit ori statornicit prin uzanţe.

(2) Dacă bunul vândut se află la cumpărător, iar acesta nu se pronunţă în termenul menţionat la alin.(1), vânzarea se consideră încheiată la expirarea termenului.


Vânzarea bunului altuia


Art.1693 – (1) Dacă, la data încheierii contractului asupra unui bun individual determinat, acesta se află în proprietatea unui terţ, contractul este valabil, iar vânzătorul este obligat să asigure transmiterea dreptului de proprietate de la titularul său către cumpărător.

(2) Obligaţia vânzătorului se consideră ca fiind executată fie prin dobândirea de către acesta a bunului, fie prin ratificarea vânzării de către proprietar, fie prin orice alt mijloc, direct ori indirect, care procură cumpărătorului proprietatea asupra bunului.

(3) Dacă din lege sau din voinţa părţilor nu rezultă contrariul, proprietatea se strămută de drept cumpărătorului din momentul dobândirii bunului de către vânzător sau al ratificării contractului de vânzare de către proprietar.

(4) În cazul în care vânzătorul nu asigură transmiterea dreptului de proprietate către cumpărător, acesta din urmă poate cere rezoluţiunea contractului, restituirea preţului, precum şi, dacă este cazul, daune-interese.

(5) Atunci când un coproprietar a vândut bunul proprietate comună şi ulterior nu asigură transmiterea proprietăţii întregului bun către cumpărător, acesta din urmă poate cere, pe lângă daune-interese, la alegerea sa, fie reducerea preţului proporţional cu cota-parte pe care nu a dobândit-o, fie rezoluţiunea contractului în cazul în care nu ar fi cumpărat dacă ar fi ştiut că nu va dobândi proprietatea întregului bun.

(6) În cazurile prevăzute la alin.(4) şi (5), întinderea daunelor-interese se stabileşte, în mod corespunzător, potrivit art.1712-1713. Cu toate acestea, cumpărătorul care la data încheierii contractului cunoştea că bunul nu aparţinea în întregime vânzătorului nu poate să solicite rambursarea cheltuielilor referitoare la lucrările autonome sau voluptuare.


Rezerva proprietăţii


Art.1694 – Stipulaţia prin care vânzătorul îşi rezervă proprietatea bunului până la plata integrală a preţului este valabilă chiar dacă bunul a fost predat. Această stipulaţie nu poate fi însă opusă terţilor decât după îndeplinirea formalităţilor de publicitate cerute de lege, după natura bunului.

III. Predarea bunului


Noţiune


Art.1695 – Predarea se face prin punerea bunului vândut la dispoziţia cumpărătorului, împreună cu tot ceea ce este necesar, după împrejurări, pentru exercitarea liberă şi neîngrădită a posesiei.


Întinderea obligaţiei de predare


Art.1696 – (1) Obligaţia de a preda bunul se întinde şi la accesoriile sale, precum şi la tot ce este destinat folosinţei sale perpetue.

(2) Vânzătorul este, de asemenea, obligat să predea titlurile şi documentele privitoare la proprietatea sau folosinţa bunului.

(3) În cazul bunurilor de gen, vânzătorul nu este liberat de obligaţia de predare chiar dacă lotul din care făceau parte bunurile respective a pierit în totalitate, afară numai dacă lotul era anume arătat în convenţie.


Predarea bunului imobil


Art.1697 – Predarea imobilului se face prin punerea acestuia la dispoziţia cumpărătorului, liber de orice bunuri ale vânzătorului.


Predarea bunului mobil


Art.1698 – Predarea bunului mobil se poate face fie prin remiterea materială fie prin remiterea titlului reprezentativ ori a unui alt document sau lucru care permite cumpărătorului preluarea în orice moment.


Locul predării

Art. 1699 – Predarea trebuie să se facă la locul unde bunul se afla în momentul încheierii contractului, dacă nu rezultă altfel din convenţia părţilor ori, în lipsa acesteia, din uzanţe.


Starea bunului vândut


Art.1700 – (1) Bunul trebuie să fie predat în starea în care se afla în momentul încheierii contractului.

(2) Cumpărătorul are obligaţia ca imediat după preluare să verifice starea bunului potrivit uzanţelor.

(3) Dacă în urma verificării sunt descoperite vicii, cumpărătorul trebuie să-l informeze pe vânzător despre acestea fără întârziere. În lipsa informării, se consideră că vânzătorul şi-a executat obligaţia prevăzută de alin.(1).

(4) Cu toate acestea, în privinţa viciilor ascunse, dispoziţiile art.1717-1724 rămân aplicabile.


Dezacordul asupra calităţii


Art.1701 - (1) În cazul în care cumpărătorul contestă calitatea sau starea bunului pe care vânzătorul i l-a pus la dispoziţie, preşedintele judecătoriei de la locul prevăzut pentru executarea obligaţiei de predare, la cererea oricăreia dintre părţi, va desemna de îndată un expert în vederea constatării.

(2) Prin aceeaşi hotărâre se poate dispune sechestrarea sau depozitarea bunului.

(3) Dacă păstrarea bunului ar putea aduce mari pagube sau ar ocaziona cheltuieli însemnate, se va putea dispune chiar vânzarea pe cheltuiala proprietarului, în condiţiile stabilite de instanţă.

(4) Hotărârea de vânzare va trebui comunicată înainte de punerea ei în executare celeilalte părţi sau reprezentantului său, dacă unul dintre aceştia se află într-o localitate situată în circumscripţia judecătoriei care a pronunţat hotărârea. În caz contrar, hotărârea va fi comunicată în termen de trei zile de la executarea ei.


Fructele bunului vândut


Art.1702 – Dacă nu s-a convenit altfel, fructele bunului vândut se cuvin cumpărătorului din ziua dobândirii proprietăţii.

Momentul predării


Art.1703 – În lipsa unui termen, cumpărătorul poate cere predarea bunului de îndată ce preţul este plătit. Dacă însă, ca urmare a unor împrejurări cunoscute cumpărătorului la momentul vânzării, predarea bunului nu se poate face decât după trecerea unui termen, părţile sunt prezumate că au convenit ca predarea să aibă loc la expirarea acelui termen.


Refuzul de a preda bunul


Art.1704 – (1) Dacă obligaţia de plată a preţului este afectată de un termen şi, după vânzare, cumpărătorul a devenit insolvabil ori garanţiile acordate vânzătorului s-au diminuat, vânzătorul poate suspenda executarea obligaţiei de predare cât timp cumpărătorul nu acordă garanţii îndestulătoare că va plăti preţul la termenul stabilit.

(2) Dacă însă, la data încheierii contractului, vânzătorul cunoştea insolvabilitatea cumpărătorului, atunci acesta din urmă păstrează beneficiul termenului, dacă starea sa de insolvabilitate nu s-a agravat în mod substanţial.

IV. Garanţia contra evicţiunii


Condiţiile garanţiei contra evicţiunii


Art.1705 – (1) Vânzătorul este de drept obligat să-l garanteze pe cumpărător împotriva evicţiunii care l-ar împiedica total sau parţial în stăpânirea netulburată a bunul vândut.

(2) Garanţia este datorată împotriva evicţiunii ce rezultă din pretenţiile unui terţ numai dacă acestea sunt întemeiate pe un drept născut anterior datei vânzării şi care nu a fost adus la cunoştinţa cumpărătorului până la acea dată.

(3) De asemenea, garanţia este datorată împotriva evicţiunii ce provine din fapte imputabile vânzătorului, chiar dacă acestea s-au ivit ulterior vânzării.


Excepţia de garanţie


Art.1706 – Acela care este obligat să garanteze contra evicţiunii nu poate să evingă.


Indivizibilitatea obligaţiei de garanţie

Art.1707 - Obligaţia de garanţie contra evicţiunii este indivizibilă între debitori.


Modificarea sau înlăturarea convenţională a garanţiei


Art.1708 – (1) Părţile pot conveni să extindă sau să restrângă obligaţia de garanţie. Acestea pot chiar conveni să-l exonereze pe vânzător de orice garanţie contra evicţiunii.

(2) Stipulaţia prin care obligaţia de garanţie a vânzătorului este restrânsă sau înlăturată nu-l exonerează pe acesta de obligaţia de a restitui preţul, cu excepţia cazului în care cumpărătorul şi-a asumat riscul producerii sale.


Limitele clauzei de nerăspundere pentru evicţiune


Art.1709 - Chiar dacă s-a convenit că vânzătorul nu va datora nici o garanţie, el răspunde totuşi de evicţiunea cauzată ulterior vânzării prin faptul său personal ori de cea provenită din cauze pe care, cunoscându-le în momentul vânzării, le-a ascuns cumpărătorului. Orice stipulaţie contrară este considerată nescrisă.


Rezoluţiunea contractului


Art.1710 - (1) Cumpărătorul poate cere rezoluţiunea vânzării dacă a fost evins de întregul bun sau de o parte a acestuia îndeajuns de însemnată încât, dacă ar fi cunoscut evicţiunea, el nu ar mai fi încheiat contractul.

(2) Odată cu rezoluţiunea, cumpărătorul poate cere restituirea preţului şi repararea prejudiciului suferit.


Restituirea preţului


Art.1711 – (1) Vânzătorul este ţinut să înapoieze preţul în întregime chiar dacă, la data evicţiunii, valoarea bunului vândut a scăzut sau dacă bunul a suferit deteriorări însemnate, fie din neglijenţa cumpărătorului, fie prin forţă majoră.

(2) Dacă, însă, cumpărătorul a obţinut un beneficiu în urma deteriorărilor cauzate bunului, vânzătorul are dreptul să scadă din preţ o sumă corespunzătoare acestui beneficiu.

(3) Dacă lucrul vândut are, la data evicţiunii, o valoare mai mare, din orice cauză, vânzătorul este dator sa plătească cumpărătorului, pe lângă preţul vânzării, sporul de valoare acumulat până la data evicţiunii.


Întinderea daunelor-interese


Art.1712 - (1) Daunele-interese datorate de vânzător cuprind:

a) valoarea fructelor pe care cumpărătorul a fost obligat să le restituie celui care l-a evins;

b) cheltuielile de judecată efectuate de cumpărător în procesul cu cel ce l-a evins, precum şi în procesul de chemare în garanţie a vânzătorului;

c) cheltuielile încheierii şi executării contractului de către cumpărător;

d) toate celelalte pierderi suferite ori beneficii nerealizate de către cumpărător din cauza evicţiunii.

(2) De asemenea, vânzătorul este ţinut să ramburseze cumpărătorului sau să facă să i se ramburseze de către acela care evinge toate cheltuielile pentru lucrările efectuate în legătură cu bunul vândut, fie că lucrările sunt autonome, fie că sunt adăugate, dar, în acest din urmă caz, numai dacă sunt necesare sau utile.

(3) Dacă vânzătorul a cunoscut cauza evicţiunii la data încheierii contractului, el este dator să ramburseze cumpărătorului şi cheltuielile făcute pentru efectuarea şi, după caz, ridicarea lucrărilor voluptuare.


Efecte ale evicţiunii parţiale


Art.1713 – În cazul în care evicţiunea parţială nu atrage rezoluţiunea contractului, vânzătorul trebuie să restituie cumpărătorului o parte din preţ proporţională cu valoarea părţii de care a fost evins şi, dacă este cazul, să plătească daune-interese. Pentru stabilirea întinderii daunelor-interese, se aplică în mod corespunzător prevederile art.1712.


Înlăturarea evicţiunii de către cumpărător


Art.1714 – Atunci când cumpărătorul a păstrat bunul cumpărat plătind terţului evingător o sumă de bani sau dându-i un alt bun, vânzătorul este liberat de urmările garanţiei, în primul caz prin rambursarea către cumpărător a sumei plătite cu dobânzi calculate de la data plăţii, iar în al doilea caz prin plata valorii bunului dat, precum şi, în ambele cazuri, a tuturor cheltuielilor aferente.


Chemarea în judecată a vânzătorului


Art.1715 – (1) Cumpărătorul chemat în judecată de un terţ care pretinde că are drepturi asupra lucrului vândut trebuie să-l cheme în cauză pe vânzător. În cazul în care nu a făcut-o, fiind condamnat printr-o hotărâre intrată în puterea lucrului judecat, pierde dreptul de garanţie dacă vânzătorul dovedeşte că existau motive suficiente pentru a se respinge cererea.

(2) Cumpărătorul care, fără a exista o hotărâre judecătorească, a recunoscut dreptul terţului pierde dreptul de garanţie, afară de cazul în care dovedeşte că nu existau motive suficiente pentru a împiedica evicţiunea.


Creditorii garanţiei


Art.1716 – Vânzătorul este obligat să garanteze contra evicţiunii faţă de orice dobânditor subsecvent al bunului, fără a deosebi după cum dobândirea este cu titlu oneros ori cu titlu gratuit.

V. Garanţia contra viciilor bunului vândut


Condiţii

Art.1717 – (1) Vânzătorul garantează cumpărătorul contra oricăror vicii ascunse care fac bunul vândut impropriu întrebuinţării la care este destinat sau care îi micşorează în asemenea măsură întrebuinţarea sau valoarea încât, dacă le-ar fi cunoscut, cumpărătorul nu ar fi cumpărat sau ar fi dat un preţ mai mic.

(2) Este ascuns acel viciu pe care cumpărătorul nu îl putea descoperi fără cunoştinţe speciale, printr-o verificare normală.

(3) Garanţia este datorată dacă viciul sau cauza lui exista la data transmiterii proprietăţii.

(4) Vânzătorul nu datorează garanţie pentru viciile pe care cumpărătorul le cunoştea la încheierea contractului.

(5) În vânzările silite nu se datorează garanţie pentru vicii ascunse.


Modificarea sau înlăturarea convenţională a garanţiei


Art.1718 – (1) Dacă părţile nu au convenit altfel, vânzătorul este obligat să garanteze contra viciilor ascunse, chiar şi atunci când nu le-a cunoscut.

(2) Clauza care înlătură sau limitează răspunderea pentru vicii este nulă în privinţa viciilor pe care vânzătorul le-a cunoscut ori trebuia să le cunoască la data încheierii contractului.


Denunţarea viciilor


Art.1719 – (1) Cumpărătorul care a descoperit viciile ascunse ale lucrului este obligat să le aducă la cunoştinţa vânzătorului în termenul stabilit prin contract sau, în lipsă, în termen de trei luni, pentru construcţii, sau în termen de două luni de la data la care le-a descoperit, pentru celelalte bunuri. În caz contrar, la stabilirea despăgubirii ce vânzătorul datorează cumpărătorului pentru viciile ascunse, se va ţine seama şi de paguba pe care vânzătorul a suferit-o din cauza nedenunţării sau denunţării cu întârziere a viciilor.

(2) Atunci când viciul apare în mod gradual, termenele prevăzute la alin. (1) încep să curgă din ziua în care cumpărătorul îşi dă seama de gravitatea şi întinderea viciului.

(3) Vânzătorul care a tăinuit viciul nu poate invoca prevederile articolului de faţă.


Efectele garanţiei


Art.1720 – (1) În temeiul obligaţiei vânzătorului de garanţie contra viciilor, cumpărătorul poate obţine, după caz:

înlăturarea viciilor de către vânzător sau pe cheltuiala acestuia;
înlocuirea bunului vândut cu un bun de acelaşi fel, însă lipsit de vicii;
reducerea corespunzătoare a preţului;
rezoluţiunea vânzării.
(2) La cererea vânzătorului, instanţa, ţinând seama de gravitatea viciilor şi de scopul pentru care contractul a fost încheiat, precum şi de alte împrejurări, poate dispune o altă măsură prevăzută la alin.(1), decât cea solicitată de cumpărător.


Viciile care nu afectează toate bunurile vândute


Art.1721 – (1) Dacă numai unele dintre bunurile vândute sunt afectate de vicii şi acestea pot fi separate de celelalte fără pagubă pentru cumpărător, iar instanţa dispune rezoluţiunea în condiţiile art.1720, contractul se desfiinţează numai în parte.

(2) Rezoluţiunea contractului, în ceea ce priveşte bunul principal, atrage rezoluţiunea lui şi în privinţa bunului accesoriu.


Întinderea garanţiei


Art.1722 – (1) În situaţia în care la data încheierii contractului vânzătorul cunoştea viciile bunului vândut, pe lângă una dintre măsurile prevăzute de art.1720, vânzătorul este obligat, dacă este cazul, la plata de daune-interese, pentru repararea întregului prejudiciu cauzat.

(2) Atunci când vânzătorul nu cunoştea viciile bunului vândut şi s-a dispus una dintre măsurile prevăzute la art.1720 lit.c) şi d), el este obligat să restituie cumpărătorului doar preţul şi cheltuielile făcute cu prilejul vânzării, în tot sau în parte, după caz.


Pierderea sau deteriorarea bunului


Art.1723 – Pierderea sau deteriorarea bunului, chiar prin forţă majoră, nu îl împiedică pe cumpărător să obţină aplicarea măsurilor prevăzute de art.1720 alin.(1).


Garanţia pentru lipsa calităţilor convenite


Art. 1724 – Dispoziţiile privitoare la garanţia contra viciilor ascunse se aplică şi atunci când bunul vândut nu corespunde calităţilor convenite de către părţi.

Garanţia în cazul vânzării după mostră sau model


Art.1725 - În cazul vânzării după mostră sau model, vânzătorul garantează că bunul are calităţile mostrei sau modelului.


VI. Despre garanţia pentru buna funcţionare


Condiţiile garanţiei pentru buna funcţionare


Art.1726 – (1) În afară de garanţia contra viciilor ascunse, vânzătorul care a garantat pentru un timp determinat buna funcţionare a bunului vândut este obligat, în cazul oricărei defecţiuni ivite înăuntrul termenului de garanţie, să repare bunul pe cheltuiala sa.

(2) Dacă reparaţia este imposibilă sau dacă durata acesteia depăşeşte timpul stabilit prin contract sau prin legea specială, vânzătorul este obligat să înlocuiască bunul vândut. În lipsa unui termen prevăzut în contract sau în legea specială, durata maximă a reparaţiei este de 15 zile de la data când cumpărătorul a solicitat repararea bunului.

(3) Dacă vânzătorul nu înlocuieşte bunul într-un termen scurt, potrivit cu împrejurările, el este obligat, la cererea cumpărătorului, să-i restituie preţul primit în schimbul înapoierii bunului.


Defecţiunea imputabilă cumpărătorului


Art.1727 - Garanţia nu va fi datorată dacă vânzătorul dovedeşte că defecţiunea s-a produs din pricina modului nepotrivit în care cumpărătorul a folosit sau păstrat bunul. Comportamentul cumpărătorului se apreciază şi luându-se în considerare instrucţiunile scrise care i-au fost comunicate de către vânzător.


Comunicarea defecţiunii


Art.1728 – (1) Sub sancţiunea decăderii din dreptul de garanţie, cumpărătorul trebuie să comunice defecţiunea de îndată ce a descoperit-o şi, în orice caz, înainte de împlinirea termenului de garanţie.

(2) Dispoziţiile alin. (1) sunt aplicabile în mod corespunzător şi în cazul în care vânzătorul a garantat că bunul vândut va păstra un timp determinat anumite calităţi.

§6. Obligaţiile cumpărătorului


Plata preţului şi primirea bunului


Art.1729 – Cumpărătorul are următoarele obligaţii principale:

să preia bunul vândut;
să plătească preţul vânzării.

Locul şi data plăţii preţului


Art.1730 – (1) În lipsa unei stipulaţii contrare, cumpărătorul trebuie să plătească preţul la locul în care bunul se afla în momentul încheierii contractului şi de îndată ce proprietatea este transmisă.

(2) Dacă la data încheierii contractului bunurile se află în tranzit, în lipsa unei stipulaţii contrare plata preţului se face la locul care rezultă din uzanţe sau, în lipsa acestora, la locul destinaţiei.


Dobânzi asupra preţului


Art.1731 – În cazul în care nu s-a convenit altfel, cumpărătorul este ţinut să plătească dobânzi asupra preţului din ziua dobândirii proprietăţii, dacă bunul produce fructe civile sau naturale sau din ziua predării, dacă bunul nu produce fructe însă îi procură alte foloase.


Garantarea creanţei preţului


Art.1732 – Pentru garantarea obligaţiei de plată a preţului, în cazurile prevăzute de lege vânzătorul beneficiază de un privilegiu sau, după caz, de o ipotecă legală asupra bunului vândut.


Sancţiunea neplăţii preţului


Art.1733 - Când cumpărătorul nu a plătit, vânzătorul este îndreptăţit să obţină fie executarea silită a obligaţiei de plată, fie rezoluţiunea vânzării, precum şi, în ambele situaţii, daune-interese, dacă este cazul.


Desfiinţarea de drept a vânzării bunurilor mobile


Art.1734 – (1) În cazul vânzării bunurilor mobile, cumpărătorul este de drept în întârziere cu privire la îndeplinirea obligaţiilor sale dacă, la scadenţă, nici nu a plătit preţul şi nici nu a preluat bunul.

(2) În cazul bunurilor mobile supuse deteriorării rapide sau deselor schimbări de valoare, cumpărătorul este de drept în întârziere în privinţa preluării lor, atunci când nu le-a preluat în termenul convenit, chiar dacă preţul a fost plătit, sau atunci când a solicitat predarea fără să fi plătit preţul.


Executarea coactivă


Art.1735 – (1) Când cumpărătorul unui bun mobil nu-şi îndeplineşte obligaţia de preluare sau de plată, vânzătorul are facul­tatea de a depune lucrul vândut într-un depozit, la dispoziţia şi pe cheltuiala cumpărătorului, sau de a-l vinde.

(2) Vânzarea se va face prin licitaţie publică sau chiar pe pre­ţul curent dacă lucrul are un preţ la bursă sau în târg ori stabilit de lege, de către o persoană autorizată de lege pentru asemenea acte şi cu dreptul pentru vân­zător la plata diferenţei dintre preţul convenit la prima vânzare şi cel efectiv obţinut, precum şi la daune-interese.

(3) Dacă vânzarea are ca obiect bunuri fungibile supuse unui preţ curent în sensul alin.(2), iar neexecutarea contractului provine din partea vânză­torului, cumpărătorul are dreptul de a cumpăra bunuri de acelaşi gen pe cheltuiala vânzătorului, prin intermediul unei persoane autorizate.

(4) Cumpărătorul are dreptul a pretinde diferenţa dintre suma ce reprezintă cheltuielile achiziţionării bunurilor şi preţul convenit cu vânzătorul, precum şi la daune-interese, dacă este cazul.

(5) Partea care va exercita dreptul prevăzut de prezentul ar­ticol are obligaţia de a încunoştinţa de îndată cealaltă parte despre aceasta.


Restituirea bunului mobil


Art.1736 – (1) Atunci când vânzarea s-a făcut fără termen de plată, iar cumpărătorul nu a plătit preţul, vânzătorul poate ca, în cel mult 15 zile de la data predării, să declare rezoluţiunea fără punere în întârziere şi să ceară restituirea bunului mobil vândut, cât timp bunul este încă în posesia cumpărătorului şi nu a suferit transformări.

(2) În cazul prevăzut la alin.(1), dacă acţiunea în restituire nu a fost introdusă în condiţiile acolo prevăzute, vânzătorul nu mai poate opune celorlalţi creditori ai cumpărătorului efectele rezoluţiunii ulterioare a contractului pentru neplata preţului. Dispoziţiile art.127014-127015 rămân aplicabile.


Caz special de rezoluţiune


Art.1737 – Atunci când vânzarea are ca obiect un bun imobil şi s-a stipulat că în cazul în care nu se plăteşte preţul la termenul convenit cumpărătorul este de drept în întârziere, acesta din urmă poate să plătească şi după expirarea termenului cât timp nu a primit declaraţia de rezoluţiune din partea vânzătorului.


Efectele rezoluţiunii faţă de terţi


Art.1738 – Rezoluţiunea vânzării unui imobil are efecte faţă de terţi în condiţiile stabilite de art.669-670.


§7. Dreptul de preempţiune


Noţiune şi domeniu

Art.1739 – (1) În condiţiile stabilite prin lege sau contract, titularul dreptului de preempţiune, numit preemptor, poate să cumpere cu prioritate un bun.

(2) Dispoziţiile prezentului cod privitoare la dreptul de preempţiune sunt aplicabile numai dacă prin lege sau contract nu se stabileşte altfel.

(3) Titularul dreptului de preempţiune care a respins o ofertă de vânzare nu-şi mai poate exercita acest drept cu privire la contractul ce i-a fost propus. Oferta se consideră respinsă dacă nu a fost acceptată în termen de cel mult zece zile, în cazul vânzării de bunuri mobile, sau de cel mult 30 de zile, în cazul vânzării de bunuri imobile. În ambele cazuri, termenul curge de la comunicarea de către preemptor a ofertei.


Vânzarea către un terţ a bunurilor supuse preempţiunii


Art.1740 - Vânzarea bunului cu privire la care există un drept de preempţiune legal sau convenţional se poate face către un terţ numai sub condiţia suspensivă a neexercitării dreptului de preempţiune de către preemptor.


Condiţiile exercitării dreptului de preempţiune


Art.1741 – (1) Vânzătorul este obligat să notifice de îndată preemptorului cuprinsul contractului încheiat cu un terţ. Notificarea poate fi făcută şi de acesta din urmă.

(2) Această notificare va cuprinde numele şi prenumele vânzătorului, descrierea bunului, sarcinile care îl grevează, termenii şi condiţiile vânzării, precum şi locul unde este situat bunul

(3) Preemptorul îşi poate exercita dreptul prin comunicarea către vânzător a acordului său de a încheia contractul de vânzare, însoţită de consemnarea preţului la dispoziţia vânzătorului.

(4) Dreptul de preempţiune se exercită, în cazul vânzării de bunuri mobile, în termen de cel mult 10 zile, iar în cazul vânzării de bunuri imobile, în termen de cel mult 30 de zile. În ambele cazuri, termenul curge de la comunicarea către preemptor a notificării prevăzute la alin.(1).


Efectele exercitării preempţiunii


Art.1742 – (1) Prin exercitarea preempţiunii, contractul de vânzare se consideră încheiat între preemptor şi vânzător în condiţiile cuprinse în contractul încheiat cu terţul, iar acest din urmă contract se desfiinţează retroactiv. Cu toate acestea, vânzătorul răspunde faţă de terţul de bună-credinţă pentru evicţiunea ce rezultă din exercitarea preempţiunii.

(2) Clauzele contractului încheiat cu terţul având drept scop să împiedice exercitarea dreptului de preempţiune nu produc efecte faţă de preemptor.


Concursul dintre preemptori

Art.1743 – (1) În cazul în care mai mulţi titulari şi-au exercitat preempţiunea asupra aceluiaşi bun, contractul de vânzare se consideră încheiat:

a) cu titularul dreptului legal de preempţiune, atunci când se află în concurs cu titulari ai unor drepturi convenţionale de preempţiune;

b) cu titularul dreptului legal de preempţiune ales de vânzător, când se află în concurs cu alţi titulari ai unor drepturi legale de preempţiune;

c) dacă bunul este imobil, cu titularul dreptului convenţional de preempţiune care a fost mai întâi înscris în cartea funciară, atunci când acesta se află în concurs cu alţi titulari ai unor drepturi convenţionale de preempţiune;

d) dacă bunul este mobil, cu titularul dreptului convenţional de preempţiune având data certă cea mai veche, atunci când acesta se află în concurs cu alţi titulari ai unor drepturi convenţionale de preempţiune.

(2) Orice clauză care contravine prevederilor alin.(1) este considerată nescrisă.


Pluralitate de bunuri vândute


Art.1744 – (1) Atunci când preempţiunea se exercită în privinţa unui bun cumpărat de terţ împreună cu alte bunuri pentru un singur preţ, vânzătorul poate pretinde de la preemptor numai o parte proporţională din acest preţ.

(2) În cazul în care s-au vândut şi alte bunuri decât acela supus preempţiunii, dar care nu puteau fi despărţite de acesta fără să-l fi păgubit pe vânzător, exercitarea dreptului de preempţiune nu se poate face decât dacă preemptorul consemnează preţul stabilit pentru toate bunurile vândute.


Scadenţa obligaţiei de plată a preţului

Art.1745 – Atunci când în contractul încheiat cu terţul s-au acordat termene de plată a preţului, preemptorul nu se poate prevala de aceste termene.


Notarea dreptului de preempţiune asupra unui imobil


Art.1746 – (1) Dreptul convenţional de preempţiune în legătură cu un imobil se notează în cartea funciară.

(2) Dacă o asemenea notare a fost făcută, acordul preemptorului nu este necesar pentru ca acela care a cumpărat sub condiţie suspensivă să-şi poată înscrie dreptul în cartea funciară, în temeiul contractului de vânzare încheiat cu proprietarul. Înscrierea se face sub condiţia suspensivă ca, în termen de 30 de zile de la comunicarea încheierii prin care s-a dispus înscrierea, preemptorul să nu notifice biroului de carte funciară dovada consemnării preţului la dispoziţia vânzătorului.

(3) Notificarea făcută în termen biroului de carte funciară înlocuieşte comunicarea prevăzută la art.1741 alin.(3) şi are aceleaşi efecte. În temeiul acestei notificări, preemptorul poate cere radierea din cartea funciară a dreptului terţului şi înscrierea dreptului său.

(4) Dacă preemptorul nu a făcut notificarea în termen, dreptul de preempţiune se stinge şi se radiază din oficiu din cartea funciară.


Exercitarea dreptului de preempţiune în cadrul executării silite


Art.1747 – În cazul în care bunul face obiectul urmăririi silite sau este scos la vânzare silită cu autorizarea judecătorul sindic, dreptul de preempţiune se exercită în condiţiile prevăzute de Codul de procedură civilă.

Caractere ale dreptului de preempţiune


Art.1748 – Dreptul de preempţiune este indivizibil şi nu se poate ceda.


Stingerea dreptului convenţional de preempţiune


Art.1749 – Dreptul convenţional de preempţiune se stinge prin moartea preemptorului, cu excepţia situaţiei în care a fost constituit pe un anume termen. În acest din urmă caz, termenul se reduce la cinci ani de la data constituirii, dacă a fost stipulat un termen mai lung.

Secţiunea a 2-a

Vânzarea bunurilor imobile


§1 Reguli speciale aplicabile vânzării imobilelor


Vânzarea imobilelor fără indicarea suprafeţei


Art.1750 – Atunci când se vinde un imobil determinat, fără indicarea suprafeţei, pentru un preţ total, nici cumpărătorul si nici vânzătorul nu pot cere rezoluţiunea ori modificarea preţului pe motiv că suprafaţa este mai mică ori mai mare decât au crezut.


Vânzarea unei suprafeţe dintr-un teren mai mare


Art.1751 – Atunci când se vinde, cu un anumit preţ pe unitatea de măsură, o anumită suprafaţă dintr-un teren mai mare, a cărei întindere sau amplasare nu este determinată, cumpărătorul poate cere strămutarea proprietăţii numai după măsurarea şi delimitarea suprafeţei vândute.


Vânzarea unui imobil determinat cu indicarea suprafeţei


Art.1752 – (1) Dacă, în vânzarea unui imobil cu indicarea suprafeţei şi a preţului pe unitatea de măsură, suprafaţa reală este mai mică decât cea indicată în contract, cumpărătorul poate cere vânzătorului să-i dea suprafaţa convenită. Atunci când cumpărătorul nu cere sau vânzătorul nu poate să transmită această suprafaţă, cumpărătorul poate obţine fie reducerea corespunzătoare a preţului, fie rezoluţiunea contractului dacă, din cauza diferenţei de suprafaţă, bunul nu mai poate fi folosit în scopul pentru care a fost cumpărat.

(2) Dacă însă suprafaţa reală se dovedeşte a fi mai mare decât cea stipulată, iar excedentul depăşeşte a douăzecea parte din suprafaţa convenită, cumpărătorul va plăti suplimentul de preţ corespunzător sau va putea obţine rezoluţiunea contractului. Atunci când însă excedentul nu depăşeşte a douăzecea parte din suprafaţa convenită, cumpărătorul nu poate obţine rezoluţiunea, dar nici nu este dator să plătească preţul excedentului.


Termenul de exercitare a acţiunii estimatorii sau în rezoluţiune


Art.1753 – Acţiunea vânzătorului pentru suplimentul de preţ şi aceea a cumpărătorului pentru reducerea preţului sau pentru rezoluţiunea contractului trebuie să fie intentate, sub sancţiunea decăderii din drept, în termen de un an de la încheierea contractului, afară de cazul în care părţile au fixat o dată pentru măsurarea imobilului, caz în care termenul de un an curge de la acea dată.


Vânzarea a două fonduri cu arătarea întinderii fiecăruia


Art.1754 – Când prin acelaşi contract s-au vândut două fonduri cu arătarea întinderii fiecăruia şi pentru un singur preţ, dacă întinderea unuia este mai mare, iar a celuilalt mai mică, se va face compensaţia între valoarea surplusului şi valoarea lipsei, iar acţiunea, fie pentru suplimentul de preţ, fie pentru scăderea sa nu are loc decât potrivit regulilor prevăzute la art.1752-1753. Rezoluţiunea contractului este supusă în acest caz dreptului comun.

§2. Vânzarea terenurilor forestiere


Vânzarea terenurilor forestiere

Art.1755 – Terenurile din fondul forestier aflate în proprietate privată se pot vinde cu respectarea, în ordine, a dreptului de preempţiune al coproprietarilor, vecinilor sau statului.

Secţiunea a 3-a

Vânzarea moştenirii


Noţiune şi formă


Art.1756 – (1) În sensul prezentei secţiuni, prin moştenire se înţelege dreptul de a culege o moştenire deschisă sau o cotă din aceasta.

(2) Sub sancţiunea nulităţii absolute a contractului, vânzarea unei moşteniri se încheie în formă scrisă.


Garanţia

Art.1757 – Dacă nu specifică bunurile asupra cărora se întind drepturile sale, vânzătorul unei moşteniri garantează numai calitatea sa de moştenitor, afară de cazul când părţile au înlăturat expres şi această garanţie.


Obligaţiile vânzătorului


Art.1758 – Dacă nu s-a convenit altfel, vânzătorul este obligat să remită cumpărătorului fructele pe care le-a cules, plăţile primite pentru creanţele moştenirii, preţul bunurilor vândute din moştenire şi orice bun care subrogă un bun al moştenirii.


Obligaţiile cumpărătorului


Art.1759 – Dacă nu s-a convenit altfel, cumpărătorul este ţinut să ramburseze vânzătorului sumele plătite de acesta din urmă pentru datoriile şi sarcinile moştenirii, precum şi sumele pe care moştenirea i le datorează acestuia din urmă.


Răspunderea pentru datoriile moştenirii


Art.1760 - Cumpărătorul răspunde solidar cu vânzătorul pentru datoriile moştenirii vândute

Bunurile de familie


Art.1761 – (1) Înscrisurile sau portretele de familie, decoraţiile sau alte asemenea bunuri, care au pentru vânzător o valoare afectivă, se prezumă a nu fi cuprinse în moştenirea vândută.

(2) Dacă aceste bunuri au valoare patrimonială însemnată, vânzătorul care nu şi le-a rezervat expres datorează cumpărătorului preţul lor la data vânzării.


Formalităţi de publicitate


Art.1762 – (1) Cumpărătorul unei moşteniri nu dobândeşte drepturile reale asupra imobilelor cuprinse în moştenire, decât potrivit regulilor privitoare la cartea funciară.

(2) El nu poate opune terţelor persoane dobândirea altor drepturi cuprinse în moştenire decât dacă a îndeplinit formalităţile cerute de lege pentru a face opozabilă dobândirea fiecăruia dintre aceste drepturi.


Alte forme de înstrăinare a moştenirii


Art. 1763 – (1) Dispoziţiile prezentei secţiuni se aplică şi altor forme de înstrăinare, fie cu titlu oneros, fie cu titlu gratuit a unei moşteniri.

(2) În privinţa înstrăinărilor cu titlu gratuit, se aplică în mod corespunzător art.761, 767 şi 768 din prezentul cod.


§1. Vânzarea cu plata preţului în rate şi rezerva proprietăţii


Rezerva proprietăţii şi riscurile


Art.1764 – Atunci când, într-o vânzare cu plata preţului în rate, obligaţia de plată este garantată cu rezerva dreptului de proprietate, cumpărătorul dobândeşte dreptul de proprietate la data achitării ultimei rate din preţ; riscul bunului este însă în sarcina cumpărătorului de la momentul predării acestuia.

Neplata unei singure rate din preţ


Art.1765 – În lipsa unei înţelegeri contrare, neplata unei singure rate, care nu depăşeşte o optime din preţ, nu dă dreptul la rezoluţiunea contractului, iar cumpărătorul păstrează beneficiul termenului pentru ratele succesive.


Rezoluţiunea contractului


Art.1766 – (1) Când a obţinut rezoluţiunea contractului pentru neplata preţului, vânzătorul este ţinut să restituie toate sumele primite, dar este îndreptăţit să reţină, pe lângă alte daune-interese, o compensaţie echitabilă pentru folosirea bunului de către cumpărător.

(2) Atunci când s-a convenit ca sumele încasate cu titlu de rate să rămână, în tot sau în parte, dobândite de vânzător, instanţa va putea totuşi reduce aceste sume, aplicându-se în mod corespunzător dispoziţiile referitoare la reducerea de către instanţă a cuantumului clauzei penale.

(3) Prevederile alin.(2) se aplică şi în cazul contractului de leasing sau de locaţiune, dacă, în acest ultim caz, se convine ca la încetarea contractului proprietatea bunului să poată fi dobândită de locatar după plata sumelor convenite.

§2. Vânzarea cu opţiune de răscumpărare


Noţiune şi condiţii


Art.1767 – (1) Vânzarea cu opţiune de răscumpărare este o vânzare afectată de condiţie rezolutorie prin care vânzătorul îşi rezervă dreptul de a răscumpăra bunul sau dreptul transmis cumpărătorului.

(2) Opţiunea de răscumpărare nu poate fi stipulată pentru un termen mai mare de cinci ani. Dacă s-a stabilit un termen mai mare, acesta se reduce de drept la cinci ani.


Exercitarea opţiunii


Art. 1768 – (1) Exercitarea opţiunii de răscumpărare de către vânzător se poate face numai dacă acesta restituie cumpărătorului preţul primit şi cheltuielile pentru încheierea contractului de vânzare şi realizarea formalităţilor de publicitate.

(2) Exercitarea opţiunii obligă pe vânzător la restituirea către cumpărător a cheltuielilor pentru ridicarea şi transportul bunului, a cheltuielilor necesare, precum şi a celor utile, însă în acest din urmă caz numai în limita sporului de valoare.

(3) În cazul în care vânzătorul nu exercită opţiunea în termenul stabilit, condiţia rezolutorie care afecta vânzarea este considerată a nu se fi îndeplinit, iar dreptul cumpărătorului se consolidează.


Efecte

Art.1769 – (1) Efectele vânzării cu opţiune de răscumpărare se stabilesc potrivit dispoziţiilor privitoare la condiţia rezolutorie, care se aplică în mod corespunzător. Cu toate acestea, vânzătorul este ţinut de locaţiunile încheiate de cumpărător înaintea exercitării opţiunii, dacă au fost supuse formalităţilor de publicitate, dar nu mai mult de trei ani din momentul exercitării.

(2) Vânzătorul care intenţionează să exercite opţiunea de răscumpărare trebuie să notifice pe cumpărător, precum şi pe orice subdobânditor căruia dreptul de opţiune îi este opozabil şi faţă de care doreşte să îşi exercite acest drept.

(3) În termen de o lună de la data notificării, vânzătorul trebuie să consemneze sumele arătate la art.1769 alin.(1) la dispoziţia cumpărătorului sau, după caz, a terţului subdobânditor, sub sancţiunea decăderii din dreptul de a exercita opţiunea de răscumpărare.


Bunul nepartajat


Art.1770 – (1) În cazul vânzării cu opţiune de răscumpărare ce are ca obiect o cotă dintr-un bun, partajul trebuie cerut şi în raport cu vânzătorul dacă acesta nu şi-a exercitat încă opţiunea.

(2) Vânzătorul care nu şi-a exercitat opţiunea de răscumpărare în cadrul partajului decade din dreptul de opţiune, chiar şi atunci când bunul este atribuit, în tot sau în parte, cumpărătorului.


Sancţiune


Art.1771 – (1) Vânzarea cu opţiune de răscumpărare este nulă în măsura în care diferenţa dintre preţul răscumpărării şi preţul plătit pentru vânzare depăşeşte nivelul maxim stabilit de lege pentru dobânzi.

(2) Prevederile alin.(1) se aplică şi vânzărilor în care vânzătorul se obligă să răscumpere bunul vândut.

FacebookMySpaceTwitter

Contact Rapid



Va multumesc pentru increderea acordata.