"nimeni nu e mai presus de lege"

Capitolul II

Contractul de schimb


Noţiune


Art. 1772 – Schimbul este contractul prin care fiecare dintre părţi, denumite copermutanţi, transmite sau, după caz, se obligă să transmită un bun pentru a dobândi un altul.


Aplicabilitatea dispoziţiilor de la vânzare


Art. 1773 – (1)Dispoziţiile privitoare la vânzare se aplică, în mod corespunzător, şi schimbului.

(2) Fiecare dintre părţi este considerată vânzător, în ceea ce priveşte bunul pe care-l înstrăinează, şi cumpărător, în ceea ce priveşte bunul pe care îl dobândeşte.


Cheltuielile schimbului

Art. 1774 – În lipsă de stipulaţie contrară, părţile suportă în mod egal cheltuielile pentru încheierea contractului de schimb.

Capitolul III

Contractul de furnizare


Noţiune


Art. 1775 – (1) Contractul de furnizare este acela prin care o parte, denumită furnizor, se obligă să transmită proprietatea asupra unei cantităţi determinate de bunuri şi să le predea, la unul sau mai multe termene ulterioare încheierii contractului ori în mod continuu, sau să presteze anumite servicii la unul sau mai multe termene ulterioare ori în mod continuu, iar cealaltă parte, denumită beneficiar, se obligă să preia bunurile sau să primească prestarea serviciilor şi să plătească preţul lor.

(2) În cazul furnizării de bunuri, accesoriu obligaţiei principale, furnizorul se poate obliga să presteze beneficiarului acele servicii necesare pentru furnizarea bunurilor.

(3) Dacă prin acelaşi contract se convin atât vânzarea unor bunuri, cât şi furnizarea unor bunuri sau servicii, atunci contractul va fi calificat în funcţie de obligaţia caracteristică şi cea accesorie.


Transmiterea dreptului de proprietate. Preluarea şi predarea bunurilor


Art. 1776 – (1) Proprietatea asupra bunurilor se transferă de la furnizor la beneficiar în momentul predării acestora. Beneficiarul are obligaţia să preia bunurile la termenele şi în condiţiile prevăzute în contract.

(2) Preluarea bunurilor se face prin recepţia de către beneficiar, ocazie cu care se identifică şi se constată cantitatea şi calitatea acestora.

(3) Când expedierea produselor este în seama furnizorului, produsele recepţionate sunt socotite predate beneficiarului pe data predării lor către cărăuş.


Preţul produselor sau serviciilor


Art. 1777 – (1) Preţul datorat de beneficiar este cel prevăzut în contract sau în lege.

(2) Dacă în cursul executării contractului se modifică reglementarea legală a preţului sau mecanismului de determinare a acestuia, între părţi va continua să se aplice preţul sau mecanismul de determinare a acestuia stabilit iniţial în contract, dacă legea nu prevede expres contrariul.

(3) Dacă legea prevede expres că preţul sau modalitatea de determinare pe care le stabileşte se va aplica şi contractelor în curs, fiecare dintre părţi poate denunţa contractul în 30 de zile de la data intrării în vigoare a legii. Pe durata celor 30 de zile părţile vor aplica preţul stabilit prin contract.


Subcontractarea

Art.1778 - (1) Furnizorul poate subcontracta furnizarea bunurilor sau serviciilor către o terţă persoană, cu excepţia cazurilor în care contractul are un caracter strict personal sau natura contractului nu permite.

(2) Există subcontractare ori de câte ori produsul sau serviciul care face obiectul contractului de furnizare, este în fapt furnizat în tot sau în parte de către un terţ cu care furnizorul a subcontractat în acest scop.


Răspunderea furnizorului principal. Dreptul de regres al acestuia.


Art.1779 – În cazul subcontractării, executarea contractului de furnizare rămâne sub supravegherea furnizorului şi acesta răspunde faţă de beneficiar pentru calitatea produselor şi a serviciilor furnizate de terţul subcontractant, având însă drept de regres împotriva acestuia.


Aplicabilitatea dispoziţiilor de la vânzare


Art.1780 – Dispoziţiile prezentului capitol se întregesc, în mod corespunzător, cu dispoziţiile privitoare la contractul de vânzare, în măsura în care nu este prevăzută o reglementare specială pentru contractul de furnizare.

Capitolul IV

Contractul de report


Noţiune


Art.1781 – (1) Contractul de report este acela prin care reportatorul cumpără cu plata la vedere titluri de credit şi valori mobiliare circulând în comerţ şi se obligă, în acelaşi timp, să revândă reportatului titluri sau valori mobiliare de aceeaşi specie, la o anumită scadenţă, în schimbul unei sume determinate.

(2) Contractul de report se perfectează prin predarea titlurilor sau valorilor mobiliare, iar dacă acestea sunt nominative, prin îndeplinirea formalităţilor necesare pentru transmiterea lor.

(3) În toate cazurile, contractul este supus prevederilor legii speciale, dacă acestea derogă de la prezentul capitol.


Drepturi accesorii


Art.1782 –În lipsă de stipulaţie contrară, drepturile accesorii conferite de titlurile şi valorile mobiliare reportate, precum dobânzile şi dividendele ajunse la scadenţă în timpul duratei reportului, se cuvin reportatorului.


Obligaţia reportatorului de a exercita opţiunea


Art.1783 – (1) Reportatorul este obligat să exercite opţiunea pe seama reportatului în timpul reportului, dacă titlurile acordă un asemenea drept, în condiţiile legii speciale.

(2) Reportatul trebuie să pună la dispoziţia reportatorului fondurile necesare, cu cel puţin trei zile înainte de scadenţa termenului de opţiune. Dacă reportatul nu îndeplineşte această obligaţie, reportatorul trebuie să vândă dreptul de opţiune în numele şi pe seama reportatului.


Efectuarea de vărsăminte asupra titlurilor


Art. 1784 – Dacă în timpul reportului urmează a se efectua vărsăminte asupra titlurilor şi valorilor mobiliare care fac obiectul reportului, reportatul trebuie să pună la dispoziţia reportatorului sumele necesare, cu cel puţin trei zile înainte de scadenţa vărsămintelor. În caz contrar, reportatorul poate proceda la lichidarea silită a contractului.


Lichidarea reportului. Lichidarea diferenţelor şi reînnoirea reportului


Art. 1785 - (1) Lichidarea reportului se va face înăuntrul celei de a doua zi de lucru ce urmează scadenţei.

(2) Dacă la scadenţa termenului reportului, părţile lichidează diferenţele, făcând plata, şi reînnoiesc reportul asupra unor titluri sau valori mobiliare ce diferă prin calitatea sau specia lor, sau pe un alt preţ, atunci se consideră că părţile au încheiat un nou contract.

Capitolul V

Contractul de locaţiune


Secţiunea 1

Dispoziţii generale


§1. Cuprinsul contractului


Noţiune


Art.1786 – Locaţiunea este contractul prin care o parte, numită locator, se obligă să asigure celeilalte părţi, numite locatar, folosinţa unui bun pentru o anumită perioadă, în schimbul unui preţ denumit chirie


Felurile locaţiunii


Art.1787 – (1) Locaţiunea bunurilor imobile şi aceea a bunurilor mobile se numeşte închiriere, iar locaţiunea bunurilor agricole poartă denumirea de arendare.

(2) Dispoziţiile prezentei secţiuni sunt aplicabile, în mod corespunzător, închirierii locuinţelor şi arendării, dacă sunt compatibile cu regulile particulare prevăzute pentru aceste contracte.

(3) Locaţiunea spaţiilor destinate exercitării unei profesii sau întreprinderi este supusă prevederilor prezentei secţiuni, precum şi dispoziţiilor art.1833 şi 1837-1840.


Bunurile ce pot face obiectul locaţiunii


Art.1788 - Toate bunurile, atât mobile cât şi imobile, pot face obiectul locaţiunii, dacă dintr-o prevedere legală sau din natura lor nu rezultă contrariul.


Preţul locaţiunii


Art.1789 – (1) Chiria poate consta într-o sumă de bani sau în orice alte bunuri sau prestaţii.

(2) Dispoziţiile privitoare la stabilirea preţului vânzării sunt aplicabile, prin analogie, şi chiriei.


Încheierea contractului de locaţiune


Art.1790 – Contractul de locaţiune se consideră încheiat îndată ce părţile au convenit asupra bunului şi preţului.

Locaţiuni succesive


Art.1791 - În situaţia unor locaţiuni succesive ale căror perioade se suprapun fie şi parţial, conflictul dintre locatari se rezolvă:

a) în cazul imobilelor înscrise în cartea funciară, în favoarea locatarului care şi-a notat dreptul în cartea funciară, dispoziţiile art. 916 alin.(1) aplicându-se în mod corespunzător;

b) în cazul mobilelor supuse unor formalităţi de publicitate, în favoarea locatarului care a îndeplinit cel dintâi aceste formalităţi;

c) în cazul celorlalte bunuri, în favoarea locatarului care a intrat cel dintâi în folosinţa bunului, dispoziţiile art.987 aplicându-se prin analogie.


Durata maximă a locaţiunii


Art.1792 – Locaţiunile nu se pot încheia pentru o perioadă mai mare de 30 de ani. Dacă părţile stipulează un termen mai lung, acesta se reduce de drept la 30 de ani.


Incapacităţi


Art.1793 – (1) Dispoziţiile privitoare la incapacităţile prevăzute de art. 1665 şi 1666 sunt aplicabile, prin analogie, şi locaţiunii.

(2) De asemenea, sunt aplicabile, prin analogie, şi dispoziţiile art. 1664, inclusiv atunci există litigiu cu privire la dreptul de proprietate asupra bunului ce urmează a face obiectul locaţiunii.

(3) Dacă legea nu dispune altfel, locaţiunile încheiate de persoanele care, potrivit legii, nu pot face decât acte de administrare nu vor depăşi cinci ani.


Locaţiunea fără durată determinată


Art.1794 – Dacă în contract părţile nu au arătat durata locaţiunii, fără a-şi fi dorit să contracteze pe o durată nedeterminată, în lipsa uzanţelor, locaţiunea se consideră încheiată:

a) pentru un an, în cazul locuinţelor nemobilate sau spaţiilor pentru exercitarea unei profesii sau întreprinderi ;

b) pe durata corespunzătoare unităţii de timp pentru care s-a calculat chiria, în cazul bunurilor mobile ori în acela al camerelor sau apartamentelor mobilate;

c) pe durata locaţiunii imobilului, în cazul bunurilor mobile puse la dispoziţia locatarului pentru folosinţa unui imobil.

§2. Obligaţiile locatorului


Obligaţiile principale ale locatorului


Art.1795 – Locatorul este ţinut, chiar fără vreo stipulaţie expresă:

să predea locatarului bunul dat în locaţiune;
b) să menţină bunul în stare corespunzătoare de folosinţă pe toată durata locaţiunii;

c) să asigure locatarului liniştita şi utila folosinţă a bunului pe tot timpul locaţiunii.


Predarea bunului


Art.1796 - Locatorul este obligat să predea bunul în stare corespunzătoare, împreună cu toate accesoriile acestuia.


Sarcina reparaţiilor


Art.1797 – (1) Locatorul este obligat să efectueze toate reparaţiile care sunt necesare pentru a menţine bunul în stare corespunzătoare de întrebuinţare pe toată durata locaţiunii conform destinaţiei stabilite potrivit art.1807.

(2) Sunt în sarcina locatarului reparaţiile locative, a căror necesitate rezultă din folosinţa obişnuită a bunului.

(3) Dacă, după încheierea contractului, se iveşte nevoia unor reparaţii care sunt în sarcina locatorului, iar acesta din urmă, deşi încunoştinţat, nu începe să ia de îndată măsurile necesare, reparaţiile pot fi făcute de locatar. În acest caz, locatorul este dator să restituie, în afara sumelor avansate de locatar, dobânzi socotite de la data efectuării cheltuielilor.

(4) În caz de urgenţă, locatarul poate înştiinţa pe locator şi după începerea reparaţiilor, dobânzile la sumele avansate neputând curge decât de la data înştiinţării.


Asigurarea folosinţei


Art.1798 – Locatorul este obligat să întreprindă tot ceea ce este necesar pentru a asigura în mod constant locatarului folosinţa liniştită şi utilă a bunului, fiind dator să se abţină de la orice fapt care ar împiedica, diminua sau stânjeni o asemenea folosinţă.


Garanţia contra viciilor


Art.1799 - (1) Locatorul garantează contra tuturor viciilor lucrului care împiedică sau micşorează folosirea lui, chiar dacă nu le-a cunoscut la încheierea contractului şi fără a ţine seama dacă ele existau dinainte ori au survenit în cursul locaţiunii.

(2) Locatorul nu răspunde pentru viciile care erau aparente la data încheierii contractului. Cu toate acestea, locatorul poate fi obligat la despăgubiri pentru prejudiciile pe care viciile aparente le cauzează vieţii, sănătăţii sau integrităţii corporale a locatarului.


Efectele garanţiei contra viciilor


Art.1800 - (1) Dacă locatorul nu înlătură viciile in cel mai scurt termen, locatarul are dreptul la o scădere proporţională a chiriei. În cazul în care viciile sunt atât de grave încât, dacă le-ar fi cunoscut, locatarul nu ar fi luat bunul în locaţiune, el poate rezilia contractul, în condiţiile legii.

(2) Atunci când aceste vicii aduc vreun prejudiciu locatarului, locatorul poate fi obligat şi la daune-interese, în afară de cazul când dovedeşte că nu le-a cunoscut şi că, potrivit împrejurărilor, nu era dator să le cunoască.


Garanţia pentru lipsa calităţilor convenite


Art.1801 - Dispoziţiile privitoare la garanţia contra viciilor ascunse se aplică şi atunci când bunul dat în locaţiune nu corespunde calităţilor convenite de către părţi.

Tulburările de fapt

Art.1802 – Locatorul nu este ţinut să-l garanteze pe locatar de tulburarea cauzată prin fapta unui terţ care nu pretinde vreun drept asupra bunului, afară numai dacă tulburările începute înaintea predării bunului împiedică pe locatar să-l preia, caz în care dispoziţiile art.1803 alin. (2) sunt aplicabile.


Tulburările de drept
Art.1803 – (1) Dacă un terţ pretinde vreun drept asupra bunului dat în locaţiune, locatorul este dator să-l apere pe locatar chiar şi în lipsa unei tulburări de fapt. Dacă locatarul este lipsit în tot sau în parte de folosinţa bunului, locatorul trebuie să-l despăgubească pentru toate prejudiciile suferite din această cauză.

(2) Indiferent de gravitatea tulburării, dacă i-a comunicat-o locatorului, fără ca acesta să o înlăture de îndată, locatarul poate cere o scădere proporţională a chiriei. Dacă tulburarea este atât de gravă încât, dacă ar fi cunoscut-o, locatarul nu ar fi contractat, el poate rezilia contractul în condiţiile legii.

(3) Locatarul care, la încheierea contractului, cunoştea cauza de evicţiune nu are dreptul la daune-interese.


Chemarea în garanţie a locatorului

Art.1804 – (1) Dacă locatarul este chemat în judecată de un terţ care pretinde un drept asupra bunului închiriat, inclusiv un drept de servitute, şi există riscul pierderii, în tot sau în parte, a folosinţei bunului, el are dreptul să ceară introducerea în proces a locatorului, în condiţiile Codului de procedură civilă.

(2) Locatarul va fi ţinut să îl despăgubească pe locator de toate prejudiciile suferite ca urmare a necomunicării tulburării de către locatar. El nu va fi însă ţinut la despăgubiri dacă dovedeşte că locatorul nu ar fi avut câştig de cauză sau că, având cunoştinţă de tulburare, nu a acţionat.

§3. Obligaţiile locatarului


Obligaţii principale


Art.1805 – Locatarul are următoarele obligaţii principale:

a) să ia în primire bunul dat în locaţiune;

b) să plătească chiria în cuantumul şi la termenul stabilite prin contract;

c) să folosească bunul cu prudenţă şi diligenţă;

d) să restituie bunul la încetarea, din orice cauză, a contractului de locaţiune.


Data plăţii chiriei


Art.1806 – (1) În lipsă de stipulaţie contrară, locatarul este obligat să plătească chiria la termenele stabilite potrivit uzanţelor.

(2) Dacă nu există uzanţe şi în lipsa unei stipulaţii contrare, chiria se plăteşte după cum urmează:

în avans pentru toată durata contractului, dacă aceasta nu depăşeşte o lună;
în prima zi lucrătoare a fiecărei luni, dacă durata locaţiunii este mai mare de o lună, dar mai mică de un an;
în prima zi lucrătoare a fiecărui trimestru, dacă durata locaţiunii este de cel puţin un an.

Caracter executoriu


Art.1807 – Contractele de locaţiune încheiate în formă autentică, precum şi cele încheiate prin înscris sub semnătură privată şi înregistrate la organele fiscale constituie titluri executorii pentru plata chiriei la termenele şi în modalităţile stabilite în contract.


Obligaţii privind folosirea bunului


Art.1808 – Locatarul este obligat să folosească bunul luat în locaţiune cu prudenţă şi diligenţă, potrivit destinaţiei stabilite prin contract sau, în lipsă, potrivit celei prezumate după anumite împrejurări, cum ar fi natura bunului, destinaţia sa anterioară ori cea potrivit căreia locatarul îl foloseşte.


Schimbarea formei ori destinaţiei bunului. Folosirea abuzivă


Art.1809 - Dacă locatarul modifică bunul ori îi schimbă destinaţia sau dacă îl întrebuinţează astfel încât îl prejudiciază pe locator, acesta din urmă poate cere daune-interese şi, după caz, rezilierea contractului.

Înştiinţarea locatorului despre nevoia de reparaţii


Art.1810 – Locatarul este obligat, sub sancţiunea plăţii de daune-interese şi a suportării oricăror alte cheltuieli, să notifice de îndată locatorului necesitatea efectuării reparaţiilor care sunt în sarcina acestuia din urmă.


Reparaţiile locative


Art.1811 – În lipsă de stipulaţie contrară, reparaţiile de întreţinere curentă sunt în sarcina locatarului.


Lipsa de folosinţă în caz de reparaţii urgente


Art.1812 –(1) Dacă în timpul locaţiunii bunul are nevoie de reparaţii care nu pot fi amânate până la sfârşitul locaţiunii sau a căror amânare ar expune bunul pericolului de a fi distrus, locatarul va suporta restrângerea necesară a locaţiunii cauzată de aceste reparaţii.

(2) Dacă, totuşi, reparaţiile durează mai mult de zece zile, preţul locaţiunii va fi scăzut proporţional cu timpul şi cu partea bunului de care locatarul a fost lipsit.

(3) Dacă reparaţiile sunt de aşa natură încât, în timpul executării lor, bunul devine impropriu pentru întrebuinţarea convenită, locatarul poate rezilia contractului.


Obligaţia de a permite examinarea bunului


Art.1813 – Locatarul este obligat să permită examinarea bunului de către locator la intervale de timp rezonabile în raport cu natura şi destinaţia bunului, precum şi de către cei care doresc să-l cumpere sau, care, la încetarea contractului, doresc să-l ia în locaţiune, fără însă ca prin aceasta să i se cauzeze o stânjenire nejustificată a folosinţei bunului.

§4. Sublocaţiunea şi cesiunea contractului de locaţiune


Dreptul de a subcontracta şi de a ceda contractul


Art.1814 – Locatarul poate să încheie o sublocaţiune, totală sau parţială, ori chiar să cedeze locaţiunea, în tot sau în parte, unei alte persoane dacă această facultate nu i-a fost interzisă în mod expres. Cu toate acestea, dacă bunul este mobil, sublocaţiunea ori cesiunea nu este permisă decât cu acordul scris al locatorului.


Interdicţia sublocaţiunii şi a cesiunii


Art.1815 – (1) Interdicţia de a încheia o sublocaţiune include şi pe aceea de a ceda locaţiunea. Interdicţia de a ceda locaţiunea nu include pe aceea de a încheia o sublocaţiune.

(2) Interdicţia de a încheia o sublocaţiune priveşte atât sublocaţiunea totală, cât şi pe cea parţială. Interdicţia de a ceda locaţiunea priveşte atât cesiunea totală, cât şi pe cea parţială.


Efectele sublocaţiunii. Acţiuni împotriva sublocatarului


Art.1816 – (1) În caz de neplată a chiriei cuvenite în temeiul locaţiunii, locatorul îl poate urmări pe sublocatar până la concurenţa chiriei pe care acesta din urmă o datorează locatarului principal. Plata anticipată a chiriei către locatarul principal nu poate fi opusă locatorului.

(2) Locatorul îşi păstrează dreptul prevăzut la alin.(1) atunci când creanţa având ca obiect chiria datorată în temeiul sublocaţiunii a fost cedată.

(3) Locatorul poate, de asemenea, să se îndrepte direct împotriva sublocatarului pentru a-l constrânge la executarea celorlalte obligaţii asumate prin contractul de sublocaţiune.


Efectele cesiunii locaţiunii


Art.1817 – (1) Prin cesiunea contractului de locaţiune de către locatar, cesionarul dobândeşte drepturile şi este ţinut de obligaţiile locatarului izvorâte din contractul de locaţiune.

(2) Dispoziţiile privind cesiunea contractului se aplică în mod corespunzător.

§5. Expirarea termenului şi tacita relocaţiune


Expirarea termenului


Art.1818 – (1) Contractul de locaţiune încetează de drept la expirarea termenului convenit de părţi sau, după caz, prevăzut de lege, fără a fi necesară o înştiinţare prealabilă.

(2) În privinţa obligaţiei de restituire a bunului dat în locaţiune, contractul încheiat pe durată determinată reprezintă titlu executoriu la expirarea termenului.


Tacita relocaţiune


Art.1819 – (1) Dacă, după împlinirea termenului, locatarul continuă să deţină bunul şi să-şi îndeplinească obligaţiile fără vreo împotrivire din partea locatorului se consideră încheiată o nouă locaţiune, în condiţiile celei vechi, inclusiv în privinţa garanţiilor.

(2) Noua locaţiune va fi însă pe durată nedeterminată, dacă prin lege sau convenţia părţilor nu se prevede altfel.

§6. Înstrăinarea bunului dat în locaţiune


Opozabilitatea contractului de locaţiune faţă de dobânditor


Art.1820 – Dacă bunul dat în locaţiune este înstrăinat, dreptul locatarului este opozabil dobânditorului, după cum urmează:

a) în cazul imobilelor înscrise în cartea funciară, dacă locaţiunea a fost notată în cartea funciară;

b) în cazul imobilelor neînscrise în cartea funciară, dacă data certă a locaţiunii este anterioară datei certe a înstrăinării;

c) în cazul mobilelor supuse unor formalităţi de publicitate, dacă locatarul a îndeplinit aceste formalităţi;

d) în cazul celorlalte bunuri mobile, dacă la data înstrăinării bunul se afla în folosinţa locatarului.


Încetarea locaţiunii în caz de înstrăinare


Art.1821 – (1) Locaţiunea încetează în cazul în care prin contractul de locaţiune s-a prevăzut încetarea pe motiv de înstrăinare.

(2) Cu toate acestea, locaţiunea rămâne opozabilă dobânditorului chiar şi după ce locatarului i s-a notificat înstrăinarea, pentru un termen de două ori mai mare decât cel care s-ar fi aplicat notificării denunţării contractului, conform art.1825 alin.(2).

(3) Locatarul căruia i s-a comunicat încetarea contractului cu respectarea alin.(2) nu are drept la despăgubire nici împotriva locatorului, nici împotriva dobânditorului.


Raporturile dintre locatar şi dobânditor


Art.1822 – (1) În cazurile prevăzute la art.1820, dobânditorul se subrogă în toate drepturile şi obligaţiile locatorului care izvorăsc din locaţiune.

(2) Dacă dobânditorul nu îşi execută obligaţiile, locatorul răspunde solidar cu acesta pentru despăgubirile datorate locatarului.


Efectele garanţiilor constituite de locatar


Art.1823 – Când locatarul bunului înstrăinat a dat garanţii locatorului pentru îndeplinirea obligaţiilor sale, dobânditorul se subrogă în drepturile izvorând din aceste garanţii, în condiţiile legii.

Cesiunea şi plata anticipată a chiriei

Art.1824 – Plata anticipată a chiriei sau cesiunea creanţei privind chiria nu poate fi opusă dobânditorului decât dacă, în privinţa acesteia, au fost îndeplinite, înainte ca înstrăinarea să devină opozabilă locatarului, formalităţile de publicitate prevăzute de lege sau dacă plata anticipată ori cesiunea a fost cunoscută de dobânditor pe altă cale.

§7. Încetarea contractului


Denunţarea contractului


Art.1825 – (1) Dacă locaţiunea a fost făcută fără determinarea duratei, oricare dintre părţi poate denunţa contractul prin notificare.

(2) Notificarea făcută cu nerespectarea termenului de preaviz stabilit de lege sau, în lipsă, de uzanţe, nu produce efecte decât de la împlinirea acelui termen.

(3) La împlinirea termenului de preaviz, obligaţia de restituire a bunului devine exigibilă, iar contractul de locaţiune este titlu executoriu în privinţa executării acestei obligaţii.


Rezilierea locaţiunii


Art.1826 – Neexecutarea obligaţiilor născute din contract conferă părţii prejudiciate dreptul de a rezilia locaţiunea, cu daune-interese dacă este cazul, potrivit legii.


Imposibilitatea folosirii bunului

Art.1827 - (1) Dacă bunul este distrus în întregime sau nu mai poate fi folosit potrivit destinaţiei stabilite, locaţiunea încetează de drept.

(2) Dacă imposibilitatea folosirii bunului este numai parţială, locatarul poate, după împrejurări, să ceară fie rezilierea locaţiunii, fie reducerea proporţională a chiriei.

(3) Atunci când bunul este doar deteriorat, locaţiunea continuă, dispoziţiile art.1797 fiind aplicabile.

(4) În toate cazurile în care imposibilitatea totală sau parţială de folosire a lucrului este fortuită, locatarul nu are drept la daune-interese.


Desfiinţarea titlului locatorului


Art.1828 – (1) Desfiinţarea dreptului care permitea locatorului să asigure folosinţa bunului închiriat determină încetarea de drept a contractului de locaţiune.

(2) Cu toate acestea, locaţiunea va continua să producă efecte şi după desfiinţarea titlului locatorului pe durata stipulată de părţi, fără a se depăşi un an de la data desfiinţării titlului locatorului, însă numai dacă locatarul a fost de bună-credinţă la încheierea locaţiunii.


Moartea locatorului sau a locatarului


Art.1829 – (1) Locaţiunea nu încetează prin moartea locatorului sau a locatarului.

(2) Cu toate acestea, în cazul locaţiunii cu durată determinată, moştenitorii locatarului pot denunţa contractul în termen de 60 de zile de la data la care au luat cunoştinţă de moartea locatarului şi existenţa locaţiunii.


Restituirea bunului


Art.1830 – (1) La încetarea locaţiunii, locatarul este obligat să restituie bunul luat în locaţiune în starea în care l-a primit, în afară de ceea ce a pierit sau s-a deteriorat din cauza vechimii.

(2) Până la proba contrară, locatarul este prezumat că a primit bunul în stare corespunzătoare de întrebuinţare potrivit destinaţiei stabilite.

(3) Restituirea bunurilor mobile luate în locaţiune se face în locul în care au fost predate.


Răspunderea locatarului pentru bunul închiriat


Art.1831 – (1) Locatarul răspunde pentru degradarea bunului închiriat în timpul folosinţei sale, inclusiv cea cauzată de incendiu, dacă nu dovedeşte că a survenit fortuit.

(2) El răspunde inclusiv pentru degradarea cauzată de membrii familiei sale, de sublocatarul său, ca şi de fapta altor persoane cărora le-a îngăduit în orice mod folosirea, deţinerea sau accesul la bun.


Îmbunătăţirile făcute de locatar


Art.1832 – (1) Locatorul are dreptul de a păstra lucrările adăugate şi autonome efectuate asupra bunului pe durata locaţiunii şi nu poate fi obligat la despăgubiri decât dacă locatarul a efectuat lucrările cu acordul prealabil al locatorului.

(2) Dacă lucrările au fost efectuate fără acordul prealabil al locatorului, acesta poate alege să ceară locatarului aducerea bunului în starea iniţială, precum şi plata de despăgubiri pentru orice pagubă ar fi cauzată bunului de către locatar.

(3) În cazul în care nu a avut acordul prealabil al locatorului, locatarul nu poate invoca, în niciun caz, dreptul de retenţie.

(4) Dispoziţiile art.1797 alin.(3) şi (4) rămân aplicabile.


Secţiunea a 2-a
Reguli particulare în materia închirierii locuinţelor


Închirierea făcută fără determinarea duratei

Art.1833 – (1) Atunci când contractul de închiriere s-a încheiat fără determinarea duratei şi nu s-a convenit altfel, chiriaşul poate denunţa contractul prin notificare, cu respectarea unui termen de preaviz care nu poate fi mai mic decât sfertul intervalului de timp pentru care s-a stabilit plata chiriei.

(2) În cazul prevăzut la alin.(1), locatorul poate denunţa contractul prin notificare cu respectarea unui termen de preaviz care nu poate fi mai mic de:

a) 60 de zile, dacă intervalul de timp pentru care s-a stabilit plata chiriei este de o lună sau mai mare;

b) 15 zile, dacă intervalul de timp pentru care s-a stabilit plata chiriei este mai mic de o lună.


Denunţarea închirierii încheiate pe durată determinată

Art.1834 – (1) Dacă închirierea este pe durată determinată, locatarul poate denunţa unilateral contractul prin notificare, cu respectarea unui termen de preaviz de cel puţin 60 de zile. Orice clauză contrară este considerată nescrisă.

(2) În cazul în care închirierea este pe durată determinată iar în contract s-a prevăzut că locatorul poate denunţa unilateral contractul în vederea satisfacerii nevoilor locative proprii sau ale familiei sale, acestei denunţări i se aplică termenul de preaviz prevăzut la art.1833 alin.(2).


Clauze nescrise


Art.1835 – Este considerată nescrisă orice clauză în temeiul căreia:

a) chiriaşul este obligat să încheie o asigurare cu un asigurător impus de locator;

b) se prevede răspunderea solidară sau indivizibilă a chiriaşilor din apartamente diferite situate în acelaşi imobil în cazul degradării elementelor de construcţii şi a instalaţiilor, obiectelor şi dotărilor aferente părţilor comune ale imobilului;

c) chiriaşul se obligă să recunoască sau să plătească în avans, cu titlu de reparaţii locative, sume stabilite pe baza estimărilor făcute exclusiv de locator;

d) locatorul este îndreptăţit să diminueze sau să suprime, fără contraprestaţie echivalentă, prestaţiile la care s-a obligat prin contract.


Vicii care ameninţă sănătatea ori integritatea corporală

Art.1836 – (1) Dacă imobilul închiriat, prin structură sau prin starea sa, constituie o primejdie gravă pentru sănătatea celor care lucrează sau locuiesc în el, chiriaşul, chiar dacă a renunţat la acest drept, va putea rezilia contractul de închiriere, în condiţiile legii.

(2) Chiriaşul are dreptul şi la daune-interese dacă, la data încheierii contractului, nu a cunoscut viciile bunului.


Dreptul de preferinţă al chiriaşului la închiriere


Art.1837 – (1) La încheierea unui nou contract de închiriere a locuinţei, chiriaşul are, la condiţii egale, drept de preferinţă. El nu are, însă, acest drept atunci când nu şi-a executat obligaţiile născute în baza închirierii anterioare.

(2) Dispoziţiile referitoare la exercitarea dreptului de preempţiune în materia vânzării sunt aplicabile în mod corespunzător.


Folosirea părţilor şi instalaţiilor comune ale clădirii. Drepturi şi obligaţii


Art.1838 - (1) În clădirile cu mai multe apartamente, chiriaşii au dreptul de a întrebuinţa părţile şi instalaţiile de folosinţă comună ale clădirii potrivit cu destinaţia fiecăreia.

(2) Chiriaşii sunt obligaţi să contribuie la cheltuielile pentru iluminarea, încălzirea, curăţirea părţilor şi instalaţiilor de folosinţă comună, precum şi la orice alte cheltuieli pe care legea le stabileşte în sarcina lor.


Rezilierea contractului

Art.1839 – (1) Rezilierea contractului de închiriere poate fi obţinută de partea care este prejudiciată prin neexecutarea obligaţiilor ce revin celeilalte părţi.

(2) De asemenea, locatorul poate cere instanţei rezilierea contractului de închiriere şi în cazul în care chiriaşul, membrii familiei sale sau alte persoane cărora el le-a îngăduit, în orice mod, folosirea, deţinerea sau accesul în locuinţă, fie au un comportament care face imposibilă convieţuirea cu celelalte persoane care locuiesc în acelaşi imobil sau în imobile aflate în vecinătate, fie împiedică folosirea normală a locuinţei sau a părţilor comune.


Evacuarea chiriaşilor

Art.1840 – (1) Dacă prin lege nu se prevede altfel, evacuarea chiriaşului se face în baza unei hotărâri judecătoreşti.

(2) Chiriaşul este obligat la plata chiriei prevăzute în contract până la data eliberării efective a locuinţei, precum şi la repararea prejudiciilor de orice natură cauzate locatorului până la acea dată.

(3) Asociaţia de proprietari a imobilului în care se află locuinţa, precum şi orice persoană interesată poate cere în justiţie rezilierea contractului şi evacuarea chiriaşului în cazul prevăzut la art.1839 alin.(2) sau atunci când chiriaşul nu a plătit partea din cheltuielile comune care îi revenea pentru cel puţin trei luni, chiar dacă acestea nu sunt consecutive.


Alte persoane care locuiesc împreună cu chiriaşul


Art.1841 – (1) În lipsa unei interdicţii stipulate în acest sens, şi alte persoane pot locui împreună cu chiriaşul, caz în care vor fi ţinute solidar cu acesta, pe durata folosinţei exercitate, pentru oricare dintre obligaţiile izvorâte din contract.

(2) Încetarea, din orice cauză, a contractului de închiriere, precum şi hotărârea judecătorească de evacuare a chiriaşului sunt de drept opozabile şi se execută împotriva tuturor persoanelor care locuiesc, cu titlu sau fără titlu, împreună cu chiriaşul.


Subînchirierea şi cesiunea contractului de închiriere


Art. 1842 - Chiriaşul poate ceda contractul de închiriere a locuinţei sau subînchiria locuinţa numai cu acordul scris al locatorului, caz în care, în lipsa unei stipulaţii contrare, cesionarul, respectiv sublocatarul, răspunde solidar cu chiriaşul pentru obligaţiile asumate faţă de locator prin contractul de închiriere.


Decesul chiriaşului


Art.1843 - (1) Contractul de închiriere a locuinţei încetează în termen de 30 de zile de la decesul chiriaşului.

(2) Subînchirierea consimţită de chiriaş încetează la expirarea termenului prevăzut la alin.(1).


Locuinţe cu destinaţie specială


Art.1844 – Regimul închirierii prevăzut de legea specială pentru locuinţele sociale, locuinţele de necesitate, locuinţele de serviciu, locuinţele de intervenţie şi locuinţele de protocol se întregeşte cu prevederile prezentului cod.


Secţiunea a 3-a
Reguli particulare în materia arendării


Bunuri ce pot fi arendate


Art.1845 – Pot fi arendate orice bunuri agricole, cum ar fi:

a) terenurile cu destinaţie agricolă, şi anume terenuri agricole productive – arabile, viile, livezile, pepinierele viticole, pomicole, arbuştii fructiferi, plantaţiile de hamei şi duzi –, păşunile împădurite, terenurile ocupate cu construcţii şi instalaţii agrozootehnice, amenajările piscicole şi de îmbunătăţiri funciare, drumurile tehnologice, platformele şi spaţiile de depozitare care servesc nevoilor producţiei agricole şi terenurile neproductive care pot fi amenajate şi folosite pentru producţia agricolă;

b) animalele, construcţiile de orice fel, maşinile, utilajele şi alte asemenea bunuri destinate exploatării agricole.


Arendarea făcută pe durată nedeterminată


Art.1846 – Dacă durata nu este determinată, arendarea se consideră a fi făcută pentru toată perioada necesară recoltării fructelor pe care bunul agricol urmează să le producă în anul agricol în care se încheie contractul.


Condiţii de formă

Art.1847 – (1) Contractul de arendare trebuie încheiat în formă scrisă, sub sancţiunea nulităţii absolute.

(2) Sub sancţiunea unei amenzi civile de 100 de lei pentru fiecare zi de întârziere, arendaşul trebuie să depună un exemplar al contractului la consiliul local în a cărui rază teritorială se află bunurile agricole arendate, într-un registru special ţinut de secretarul consiliului local.

(3) Când bunurile arendate sunt situate în raza teritorială a mai multor consilii locale, câte un exemplar al contractului se depune la fiecare consiliu local în a cărui rază teritorială sunt situate bunurile arendate.

(4) Dispoziţiile în materie de carte funciară rămân aplicabile.

(5) Toate cheltuielile legate de încheierea, înregistrarea şi publicitatea contractului de arendare revin arendaşului.


Schimbarea categoriei de folosinţă


Art.1848 – Arendaşul poate schimba categoria de folosinţă a terenului arendat numai cu acordul prealabil, dat în scris, de către proprietar şi cu respectarea dispoziţiilor legale în vigoare

Asigurarea bunurilor arendate

Art.1849 – Arendaşul este obligat, chiar în lipsă de stipulaţie expresă, să asigure bunurile agricole pentru riscul pierderii recoltei ori al pieirii animalelor din cauza unor calamităţi naturale.


Reducerea arendei stabilite în bani în cazul pieirii recoltei

Art.1850 – (1) Atunci când, pe durata arendării, întreaga recoltă a unui an sau cel puţin o jumătate din ea a pierit fortuit, arendaşul poate cere reducerea proporţională a arendei dacă aceasta a fost stabilită într-o cantitate determinată de produse agricole, într-o sumă de bani determinată sau într-o sumă de bani determinabilă în funcţie de valoarea unei cantităţi determinate de produse agricole.

(2) Dacă arendarea este făcută pe mai mulţi ani, reducerea nu se va stabili decât la sfârşitul arendării, când se va face o compensare a recoltelor tuturor anilor de folosinţă.


Excepţii


Art.1851 – (1) Arendaşul nu poate obţine reducerea arendei în cazul în care pieirea recoltei a avut loc după ce a fost culeasă.

(2) Reducerea arendei nu va putea fi cerută nici atunci când cauza pagubei era cunoscută la data încheierii contractului.


Riscul pieirii fructelor în cazul în care arenda se plăteşte în fructe


Art.1852 – (1) Atunci când arenda este stabilită într-o cotă din fructe sau într-o sumă de bani determinabilă în funcţie de valoarea unei astfel de cote, pieirea fortuită, în tot sau în parte, a fructelor de împărţit este suportată proporţional şi nu dă nici uneia dintre părţi acţiune în despăgubire împotriva celeilalte.

(2) Dacă însă pieirea s-a produs după culegerea fructelor şi una dintre părţi întârzie în mod culpabil predarea sau recepţia lor, cota cuvenită acesteia se reduce cu fructele pierdute, iar cota celeilalte părţi se consideră ca şi cum nu ar fi survenit nici o pierdere, afară numai dacă fructele ar fi pierit chiar dacă predarea şi recepţia fructelor se făcea la timp.


Plata arendei în fructe


Art.1853 – Atunci când arenda se plăteşte în fructe, în lipsa altui termen prevăzut în contract, arendaşul este de drept în întârziere pentru predarea lor de la data culegerii, iar arendatorul este de drept în întârziere pentru recepţie de la data la care a fost notificat în scris de către arendaş.


Caracter executoriu


Art.1854 – Contractele de arendare încheiate în formă autentică, precum şi cele înregistrate la consiliul local constituie titluri executorii pentru plata arendei la termenele şi în modalităţile stabilite în contract.


Cesiunea arendării


Art.1855 – Cu acordul scris al arendatorului, arendaşul poate să cesioneze contractul de arendare soţului care participă la exploatarea bunurilor arendate sau descendenţilor săi majori.


Interdicţia subarendării


Art.1856 – (1) Nu sunt permise oficiile de arendaşi.

(2) Subarendarea totală sau parţială este interzisă, sub sancţiunea nulităţii absolute.


Reînnoirea arendării


Art.1857 – (1) Contractul de arendare se reînnoieşte de drept, pentru aceeaşi durată, dacă nici una dintre părţi nu a comunicat cocontractantului, în scris, refuzul său cu cel puţin 6 luni înainte de expirarea termenului, iar, în cazul terenurilor cu destinaţie agricolă, cu cel puţin un an.

(2) Dacă durata contractului de arendare este de un an sau mai scurtă, termenele de refuz al reînnoirii prevăzute la alin.(1) se reduc la jumătate.


Dreptul de preempţiune


Art.1858 – Arendaşul are drept de preempţiune cu privire la bunurile agricole arendate, care se exercită potrivit art.1739-1748 din prezentul cod.


Cazuri speciale de încetare a contractului


Art1859 – Contractul de arendare încetează prin decesul, incapacitatea sau falimentul arendaşului.


Capitolul VI

Contractul de antrepriză


Secţiunea 1

Reguli comune privind contractul de antrepriză


§1. Dispoziţii generale


Noţiune


Art.1860 - (1) Prin contractul de antrepriză, antreprenorul se obligă ca, pe riscul său, să execute o anumită lucrare, materială ori intelectuală, sau să presteze un anumit serviciu pentru beneficiar, în schimbul unui preţ.

(2) Dispoziţiile prezentei secţiuni sunt aplicabile, în mod corespunzător, şi antreprizei pentru lucrări de construcţii, dacă sunt compatibile cu regulile particulare prevăzute pentru acest contract.


Contractul de subantrepriză


Art.1861 -(1) Prin contractul de subantrepriză antreprenorul poate încredinţa unuia sau mai multor subantreprenori executarea unor părţi ori elemente ale lucrării sau serviciilor, afară de cazul în care contractul de antrepriză a fost încheiat în considerarea persoanei sale.

(2) În raporturile cu beneficiarul, antreprenorul răspunde pentru fapta subantreprenorului la fel ca pentru propria sa faptă.

(3) Subantrepriza este supusă dispoziţiilor prevăzute pentru contractul de antrepriză.


Incapacităţi


Art.1862 - Dispoziţiile art.1666 alin.(1) se aplică în mod corespunzător şi contractului de antrepriză.


Preţul

Art.1863 - (1) Preţul antreprizei poate consta într-o sumă de bani sau în orice alte bunuri sau prestaţii.

(2) Preţul trebuie să fie serios şi determinat sau cel puţin determinabil.

(3) Atunci când contractul nu cuprinde clauze referitoare la preţ, beneficiarul datorează preţul prevăzut de lege ori calculat potrivit legii, sau, în lipsa unor asemenea prevederi legale, preţul stabilit în raport cu munca depusă şi cheltuielile necesare pentru executarea lucrării ori prestarea serviciului, avându-se în vedere şi uzanţele existente.


Delimitare


Art.1864 – Contractul este de vânzare iar nu de antrepriză atunci când, potrivit intenţiei părţilor, executarea lucrării nu constituie scopul principal al contractului, avându-se în vedere şi valoarea bunurilor furnizate.


Acţiunea directă a lucrătorilor


Art.1865 – În măsura în care nu au fost plătite de antreprenor, persoanele care, în baza unui contract încheiat cu acesta, au desfăşurat o activitate pentru prestarea serviciilor sau executarea lucrării contractate, au acţiune directă împotriva beneficiarului, până la concurenţa sumei pe care acesta din urmă o datorează antreprenorului la momentul introducerii acţiunii.

§2. Obligaţiile părţilor


Procurarea, păstrarea şi întrebuinţarea materialelor

Art.1866 – (1) Dacă din lege sau din contract nu rezultă altfel, antreprenorul este obligat să execute lucrarea cu materialele sale.

(2) Antreprenorul care lucrează cu materialele sale răspunde pentru calitatea acestora potrivit dispoziţiilor de la contractul de vânzare.

(3) Antreprenorul căruia beneficiarul i-a încredinţat materialele este obligat să le păstreze şi să le întrebuinţeze potrivit destinaţiei lor, conform regulilor tehnice aplicabile, să justifice modul în care acestea au fost întrebuinţate şi să restituie ceea ce nu a fost folosit la executarea lucrării.


Informarea beneficiarului

Art.1867 – Antreprenorul este obligat să îl informeze fără întârziere pe beneficiar dacă normala executare a lucrării, trăinicia ei sau folosirea potrivit cu destinaţia acesteia ar fi primejduită din cauza:

materialelor procurate sau a celorlalte mijloace pe care, potrivit contractului, beneficiarul le-a pus la dispoziţie;
instrucţiunilor necorespunzătoare date de beneficiar;
existenţei sau ivirii unor împrejurări pentru care antreprenorul nu este ţinut să răspundă.


Neluarea măsurilor necesare de către beneficiar


Art.1868 – (1) În cazul în care beneficiarul, deşi a fost înştiinţat de către antreprenor în condiţiile art.1867, nu ia măsurile necesare într-un termen potrivit cu împrejurările, antreprenorul poate rezilia contractul sau poate continua executarea acestuia pe riscul beneficiarului, notificându-l în acest sens.

(2) Cu toate acestea, dacă lucrarea ar fi de natură să ameninţe sănătatea sau integritatea corporală a persoanelor, antreprenorul este obligat să ceară rezilierea contractului, sub sancţiunea de a prelua riscul şi de a răspunde pentru prejudiciile cauzate inclusiv terţilor.


Pieirea lucrării înainte de recepţie


Art.1869 - (1) Dacă anterior recepţiei lucrarea piere ori se deteriorează din cauze neimputabile beneficiarului, antreprenorul care a procurat materialul este dator să o refacă pe cheltuiala sa şi cu respectarea condiţiilor şi termenelor iniţiale, ţinând seama, dacă este cazul, de regulile privind suspendarea fortuită a executării obligaţiei.

(2) Atunci când materialul a fost procurat de beneficiar, acesta este ţinut să suporte cheltuielile refacerii lucrării numai dacă pieirea s-a datorat unui viciu al materialelor. În celelalte cazuri, beneficiarul este obligat să furnizeze din nou materialele, dacă pieirea sau deteriorarea nu este imputabilă antreprenorului.

(3) Dispoziţiile prezentului articol nu sunt aplicabile atunci când pieirea sau deteriorarea are loc după recepţia lucrării, situaţie în care antreprenorul rămâne răspunzător, dacă este cazul, în temeiul garanţiei contra viciilor şi pentru calităţile convenite.


Controlul executării lucrării


Art.1870 – Beneficiarul are dreptul ca, pe propria sa cheltuială, să controleze lucrarea în cursul executării ei, fără a-l stânjeni în mod nejustificat pe antreprenor, precum şi să-i comunice acestuia observaţiile sale.


Recepţia lucrării


Art.1871 – (1) De îndată ce a primit comunicarea prin care antreprenorul îl înştiinţează că lucrarea este finalizată, beneficiarul are obligaţia ca, într-un termen rezonabil, să o verifice şi, dacă aceasta corespunde condiţiilor stabilite prin contract, să o recepţioneze, precum şi, atunci când este cazul, să o ridice.

(2) Dacă, fără motive temeinice, beneficiarul nu se prezintă sau nu comunică neîntârziat antreprenorului rezultatul verificării, lucrarea se socoteşte recepţionată fără rezerve.

(3) Beneficiarul care a recepţionat lucrarea fără rezerve nu mai are dreptul de a invoca viciile aparente ale lucrării sau lipsa aparentă a calităţilor convenite.


Garanţia contra viciilor şi pentru calităţile convenite


Art.1872 – Antreprenorul datorează garanţie contra viciilor lucrării şi pentru calităţile convenite potrivit dispoziţiilor privind garanţia contra viciilor lucrului vândut, care se aplică în mod corespunzător.


Exigibilitatea preţului

Art.1873 – (1) Atunci când obiectul contractului este o lucrare, beneficiarul este obligat să plătească antreprenorului preţul la data şi locul recepţiei întregii lucrări, dacă prin lege sau contract nu se prevede altfel.

(2) În cazul în care lucrarea a pierit ori s-a deteriorat înainte de recepţie, fără vina beneficiarului, antreprenorul nu are dreptul la preţ atunci când el a dat materialul sau când pieirea ori deteriorarea a avut o altă cauză decât viciile materialului dat de beneficiar. În acest caz, contractul rămâne în fiinţă, fiind aplicabile dispoziţiile art.1869.


Preţul estimat


Art.1874 – (1) Atunci când, cu ocazia încheierii contractului, preţul lucrărilor sau al serviciilor a făcut obiectul unei estimări, antreprenorul trebuie să justifice orice creştere a preţului.

(2) Beneficiarul nu este ţinut să plătească această creştere decât în măsura în care ea rezultă din lucrări sau servicii care nu puteau fi prevăzute de către antreprenor la momentul încheierii contractului.


Preţul stabilit în funcţie de valoarea lucrărilor sau serviciilor


Art.1875 - Dacă preţul este stabilit în funcţie de valoarea lucrărilor executate, a serviciilor prestate sau a bunurilor furnizate, antreprenorul este ţinut, la cererea beneficiarului, să-i dea socoteală despre stadiul lucrărilor, despre serviciile deja prestate şi despre cheltuielile deja efectuate.


Preţul forfetar


Art.1876 - (1) Atunci când contractul este încheiat pentru un preţ global, beneficiarul trebuie să plătească preţul convenit şi nu poate cere o diminuare a acestuia motivând că lucrarea sau serviciul a necesitat mai puţină muncă ori a costat mai puţin decât s-a prevăzut.

(2) Tot astfel, antreprenorul nu poate pretinde o creştere a preţului pentru motive opuse celor menţionate la alin.(1).

(3) Preţul forfetar rămâne neschimbat, cu toate că s-au adus modificări cu privire la condiţiile de executare iniţial prevăzute, dacă părţile nu au convenit altfel.


Vânzarea bunurilor neridicate în termen


Art.1877 - (1) Dacă antreprenorul s-a obligat să execute o lucrare cu materialul beneficiarului sau să presteze un serviciu cu privire la un bun pe care beneficiarul i l-a predat în acest scop, iar acesta din urmă nu ridică bunul în termen de şase luni socotit din ziua convenită pentru recepţie sau, când lucrarea ori serviciul s-a finalizat mai târziu, de la data finalizării, antreprenorul, după ce a înştiinţat în scris pe beneficiar, are dreptul să vândă bunul cu diligenţa unui mandatar cu titlu gratuit al beneficiarului.

(2) După reţinerea preţului lucrării şi a cheltuielilor de vânzare, antreprenorul va consemna diferenţa la dispoziţia beneficiarului.

(3) Dispoziţiile prezentului articol nu sunt aplicabile în cazul în care beneficiarul introduce împotriva antreprenorului o acţiune întemeiată pe neexecutarea sau executarea necorespunzătoare a lucrării.


Ipoteca legală


Art.1878 - Pentru garantarea plăţii preţului datorat pentru lucrare, antreprenorul beneficiază de o ipotecă legală asupra lucrării, constituită şi conservată în condiţiile legii.

§3. Încetarea contractului


Decesul beneficiarului


Art.1879 - Decesul beneficiarului nu determină încetarea contractului, decât dacă aceasta face imposibilă sau inutilă executarea sa.


Decesul antreprenorului sau incapacitatea sa de a executa contractul

Art.1880 – (1) În cazul în care antreprenorul decedează sau devine, fără culpa sa, incapabil de a finaliza lucrarea sau de a presta serviciul, contractul încetează dacă a fost încheiat în considerarea aptitudinilor personale ale antreprenorului.

(2) Beneficiarul este ţinut să recepţioneze partea deja executată, dacă o poate folosi.

(3) De asemenea, în cazul prevăzut la alin.(1), beneficiarul este obligat să plătească, în proporţie cu preţul convenit, valoarea lucrărilor efectuate şi a cheltuielilor făcute în vederea finalizării lucrării, însă numai în măsura în care aceste lucrări şi cheltuieli îi sunt de folos.

(4) Beneficiarul are dreptul, cu condiţia de a plăti o indemnizaţie adecvată, să ceară predarea materialelor pregătite şi a planurilor pe cale de a fi puse în executare, dispoziţiile legale privitoare la drepturile de proprietate intelectuală rămânând aplicabile.


Rezilierea contractului din culpa antreprenorului


Art.1881 – Beneficiarul poate rezilia contractul în următoarele cazuri:

a) respectarea termenului convenit pentru recepţia lucrării a devenit vădit imposibilă;

b) lucrarea sau serviciul nu se execută în modul convenit şi, într-un termen stabilit de beneficiar potrivit cu împrejurările, antreprenorul nu remediază lipsurile constatate şi nu schimbă pentru viitor modul de executare a lucrării sau serviciului;

c) neexecutarea oricăror alte obligaţii ce revin antreprenorului potrivit legii sau în temeiul contractului.


Rezilierea contractului din culpa beneficiarului

Art.1882 –Dacă antreprenorul nu poate începe sau continua executarea contractului din cauza neîndeplinirii de către beneficiar a propriilor obligaţii, antreprenorul este îndreptăţit să obţină rezilierea contractului, cu daune-interese, dacă este cazul.

Secţiunea a 2-a

Contractul de antrepriză pentru lucrări de construcţii


Noţiune

Art.1883 – Prin contractul de antrepriză pentru lucrări de construcţii, antreprenorul se obligă să execute lucrări care, potrivit legii, necesită eliberarea autorizaţiei de construire.


Obligaţii accesorii ale beneficiarului

Art.1884 – Beneficiarul este obligat să permită antreprenorului, în măsura în care este necesară pentru executarea lucrării, folosirea căilor de acces, a instalaţiilor proprii de alimentare cu apă şi a altor utilităţi ce deservesc imobilul.


Controlul executării lucrărilor


Art.1885 – (1) În cursul executării contractului, beneficiarul are dreptul ca, fără a stânjeni activitatea normală a antreprenorului, să controleze stadiul de execuţie, calitatea şi aspectul lucrărilor efectuate şi ale materialelor întrebuinţate, precum şi orice alte aspecte referitoare la îndeplinirea de către antreprenor a obligaţiilor sale contractuale.

(2) Beneficiarul comunică antreprenorului constatările şi instrucţiunile sale în scris, dacă nu s-a convenit altfel.

(3) La finalizarea acelei părţi din lucrare ce urmează a fi acoperită prin executarea ulterioară a altor lucrări sau prin montarea unor elemente de construcţii, antreprenorul şi beneficiarul sunt obligaţi să constate împreună existenţa părţii finalizate şi conformitatea acesteia cu dispoziţiile legale şi clauzele contractului. În acest scop, dacă nu s-a convenit altfel, antreprenorul îl convoacă pe beneficiar la locul executării lucrării înăuntrul unui termen rezonabil, a cărui întindere se stabileşte, potrivit uzanţelor existente, în raport cu natura lucrării şi locul situării acesteia. În cazul în care beneficiarul nu se prezintă la termenul comunicat în scris sau pe altă cale convenită de către părţi, antreprenorul poate întocmi singur actul de constatare a lucrării ce urmează a fi acoperită.


Împrejurări care împiedică executarea lucrărilor


Art.1886 – (1) În cazul în care, în cursul executării contractului, constată greşeli sau lipsuri în lucrările de proiectare în temeiul cărora s-a încheiat contractul, antreprenorul este obligat să comunice de îndată beneficiarului şi proiectantului constatările sale, împreună cu propunerile de remediere, în măsura în care acestea intră în domeniul pregătirii sale profesionale, precum şi să ceară beneficiarului să ia măsurile corespunzătoare.

(2) Dacă beneficiarul, luând şi avizul proiectantului, nu comunică de îndată măsurile luate pentru înlăturarea greşelilor sau lipsurilor semnalate, ori dacă măsurile luate nu sunt corespunzătoare, antreprenorul poate să suspende executarea lucrărilor, înştiinţându-i de îndată despre aceasta pe beneficiar şi proiectant.


Recepţia lucrărilor. Riscul contractului

Art.1887 - (1) După finalizarea construcţiei, se va proceda, în condiţiile legii, la recepţia preliminară urmată de recepţia finală.

(2) Riscurile trec asupra beneficiarului de la data recepţiei preliminare.


Răspunderea pentru vicii


Art.1888 – (1) Termenele de garanţie contra viciilor lucrării sunt stabilite de legea specială.

(2) Arhitectul sau inginerul este exonerat de răspunderea pentru viciile lucrării numai dacă dovedeşte că acestea nu rezultă din culpa sa cu privire la expertizele sau planurile pe care le-a furnizat şi, dacă este cazul, cu privire la coordonarea sau supravegherea lucrărilor.

(3) Antreprenorul este exonerat de răspundere numai dacă dovedeşte că viciile rezultă dintr-o culpă în expertizele sau în planurile arhitectului ori ale inginerului ales de către beneficiar. Subantreprenorul nu este exonerat decât dacă dovedeşte că viciile rezultă din deciziile antreprenorului sau din expertizele ori planurile arhitectului sau ale inginerului.

(4) Fiecare dintre părţile prevăzute la alin.(2) şi (3) poate fi exonerată de răspundere dacă dovedeşte că aceste vicii rezultă din deciziile impuse de beneficiar în alegerea solului sau a materialelor ori în alegerea subantreprenorilor, a experţilor sau a metodelor de construire. Exonerarea de răspundere nu operează atunci când aceste vicii, deşi puteau să fie prevăzute în cursul executării lucrării, nu au fost notificate beneficiarului. Prevederile art.1868 rămân aplicabile.


Începutul prescripţiei privind răspunderea pentru vicii

Art.1889 – (1) Prescripţia dreptului la acţiune pentru vicii aparente începe să curgă de la data recepţiei finale sau, după caz, a împlinirii termenului acordat antreprenorului prin procesul-verbal de recepţie finală, pentru înlăturarea viciilor constatate.

(2) Prescripţia dreptului la acţiune pentru viciile lucrării de proiectare începe să curgă odată cu prescripţia dreptului la acţiune pentru viciile lucrărilor executate de antreprenor, afară numai dacă viciile lucrărilor de proiectare au fost descoperite mai înainte, caz în care prescripţia va începe să curgă de la data descoperirii acestora.

Capitolul VII

Contractul de societate

Secţiunea 1

Dispoziţii generale


Noţiune. Natură juridică


Art.1890 – (1) Prin contractul de societate două sau mai multe persoane se obligă reciproc să coopereze pentru desfăşurarea unei activităţi şi să contribuie la aceasta prin aporturi în bunuri, în cunoştinţe sau în muncă, cu scopul de a împărţi beneficiile ce ar putea rezulta.

(2) Fiecare asociat participă la pierderi proporţional cu participarea la beneficii, dacă prin contract nu s-a stabilit altfel.

(3) Societatea se poate constitui cu sau fără personalitate juridică.


Condiţii de validitate


Art.1891 – (1) Poate fi asociat orice persoană fizică sau persoană juridică, afară de cazul în care prin lege se dispune altfel. Un soţ nu poate deveni asociat prin aportarea de bunuri comune decât cu consimţământul celuilalt soţ, dispoziţiile art.364 aplicându-se în mod corespunzător.

(2) Orice societate trebuie să aibă un obiect determinat şi licit, în acord cu ordinea publică şi bunele moravuri.

(3) Fiecare asociat trebuie să contribuie cu aporturi proprii la formarea capitalului social.


Regimul aporturilor


Art.1892 – (1) În cazul unei societăţi cu personalitate juridică, aporturile intră în patrimoniul societăţii, iar în cazul unei societăţi fără personalitate juridică, aporturile devin coproprietatea asociaţilor afară de cazul în care au convenit, în mod expres, că vor trece în folosinţa lor comună.

(2) Transferul drepturilor asupra bunurilor aportate este supus formelor de publicitate prevăzute de lege. Dacă înscrierea dreptului în registrele de publicitate a fost făcută înainte de data înmatriculării societăţii, transferul drepturilor este, în toate cazurile, afectat de condiţia dobândirii personalităţii juridice.


Forma contractului


Art.1893 – (1) Contractul de societate se încheie în formă scrisă. Dacă prin lege nu se prevede altfel, forma scrisă este necesară numai pentru dovada contractului.

(2) Sub sancţiunea nulităţii absolute, contractul prin care se înfiinţează o societate cu personalitate juridică trebuie să se încheie în formă scrisă şi să prevadă asociaţii, aporturile, forma juridică, obiectul, denumirea şi sediul societăţii.


Durata societăţii


Art.1894 – (1) Durata societăţii este nedeterminată, dacă prin contract nu se prevede altfel.

(2) Asociaţii pot prelungi durata societăţii, înainte de expirarea acesteia.


Răspunderea asociaţilor fondatori şi a primilor administratori


Art.1895 – (1) Asociaţii fondatori şi primii administratori numiţi prin contract răspund solidar pentru prejudiciul cauzat prin nerespectarea unei condiţii de formă a contractului de societate sau a unei formalităţi necesare pentru constituirea societăţii ori, dacă este cazul, pentru dobândirea personalităţii juridice de către aceasta.

(2) În cazul modificării contractului, dispoziţiile alin.(1) se aplică administratorilor cu drept de reprezentare a societăţii aflaţi în funcţie la data modificării, respectiv la data la care ar fi trebuit să se îndeplinească formalităţile referitoare la această modificare.


Domeniu de aplicare


Art.1896 – (1) Prezentul capitol constituie dreptul comun în materia societăţilor.

(2) Legea poate reglementa diferite tipuri de societăţi în considerarea formei, naturii sau obiectului de activitate.


Formele societare


Art.1897 – După forma lor, societăţile pot fi:

a) simple;

b) în participaţie;

c) în nume colectiv;

d) în comandită simplă;

e) cu răspundere limitată;

f) pe acţiuni;

g) în comandită pe acţiuni;

h) cooperative;

i) alt tip de societate anume reglementat de lege.


Dobândirea personalităţii juridice


Art.1898 – (1) Prin contractul de societate sau printr-un act separat, asociaţii pot conveni constituirea unei societăţi cu personalitate juridică, cu respectarea condiţiilor prevăzute de lege. În acest caz, răspunderea lor pentru datoriile sociale este subsidiară, nelimitată şi solidară, dacă prin lege nu se dispune altfel.

(2) Societatea dobândeşte personalitate juridică prin şi de la data înmatriculării în registrul comerţului, dacă prin lege nu se dispune altfel.

(3) Până la data dobândirii personalităţii juridice, raporturile dintre asociaţi sunt guvernate de regulile aplicabile societăţii simple.


Respectarea formei societare

Art.1899 – Dacă, potrivit voinţei asociaţilor, societatea urmează să aibă personalitate juridică, indiferent de obiectul de activitate, ea poate fi constituită numai în forma şi condiţiile prevăzute de legea specială care îi conferă personalitate juridică.

Secţiunea a 2-a

Societatea simplă


§1. Încheierea contractului de societate


Condiţii de formă


Art.1900 – Contractul de societate nu este supus unor formalităţi speciale, cu excepţia celor prevăzute de art.1893 alin.(1) şi celor care rezultă din natura bunurilor ce constituie aport.


Modificarea contractului de societate

Art.1901 – În lipsă de stipulaţie contrară sau dacă prin lege nu se dispune altfel, modificarea contractului de societate se face cu respectarea dispoziţiilor prescrise de lege pentru încheierea sa valabilă.


Personalitatea juridică


Art.1902 – (1) Societatea simplă nu are personalitate juridică.

(2) Dacă asociaţii doresc dobândirea personalităţii juridice, prin actul de modificare a contractului de societate vor indica, în mod expres, forma juridică a acesteia şi vor pune de acord toate clauzele sale cu dispoziţiile legale aplicabile societăţii nou înfiinţate.

(3) În cazul prevăzut la alin.(2) dobândirea personalităţii juridice se face fără a se dispune dizolvarea societăţii simple. Asociaţii şi societatea nou înfiinţată răspund solidar şi indivizibil pentru toate datoriile societăţii născute înainte de dobândirea personalităţii juridice.


Societăţile de fapt


Art.1903 – Societăţile supuse condiţiei înmatriculării conform legii şi rămase neînmatriculate, precum şi societăţile de fapt sunt asimilate societăţilor simple.

§2. Efectele contractului de societate


I. Drepturile şi obligaţiile asociaţilor între ei


Formarea capitalului social


Art.1904 – (1) Fiecare dintre asociaţi trebuie să contribuie la formarea capitalului social al societăţii, prin aporturi în bunuri, respectiv în natură sau numerar, sau în muncă ori cunoştinţe specifice, după caz.

(2) Capitalul social subscris se divide în părţi egale, numite părţi sociale, care se distribuie asociaţilor proporţional cu aporturile fiecăruia, dacă prin lege sau contractul de societate nu se prevede altfel.


Realizarea aporturilor


Art.1905 – (1) Fiecare dintre asociaţi răspunde faţă de societate şi faţă de ceilalţi asociaţi pentru vărsarea aporturilor la care s-a obligat.

(2) Drepturile conferite de părţile sociale sau de industrie sunt suspendate până la vărsarea aporturilor.


Aportul în bunuri


Art.1906 – (1) Aportul în bunuri, altele decât cele fungibile, se efectuează prin transferul drepturilor asupra acestora şi predarea efectivă a bunurilor în stare de funcţionare potrivit destinaţiei sociale.

(2) Asociatul care aportează proprietatea sau un alt drept real asupra unui bun răspunde pentru efectuarea aportului întocmai unui vânzător faţă de cumpărător, iar asociatul care aportează folosinţa răspunde pentru efectuarea aportului întocmai unui locator faţă de locatar.

(3) Aporturile constând în bunuri fungibile sau consumptibile nu pot fi aduse cu titlu de aport în folosinţă, ci devin, în toate cazurile, proprietatea asociaţilor, chiar dacă în contractul de societate nu s-a stipulat aceasta în mod expres.


Aportul în bunuri incorporale


Art.1907 - (1) Asociatul care aportează o creanţă răspunde pentru existenţa creanţei la momentul aportului şi încasarea acesteia la scadenţă, fiind obligat să acopere cuantumul acesteia, dobânda legală de la scadenţă şi orice alte daune ar rezulta, dacă creanţa nu se încasează în tot sau în parte.

(2) Asociatul care aportează acţiuni sau părţi sociale emise de o altă societate răspunde pentru efectuarea aportului întocmai unui vânzător faţă de cumpărător.

(3) Asociatul care aportează cambii sau alte titluri de credit care circulă în comerţ, răspunde potrivit alin.(1).


Aportul în numerar


Art.1908 – Asociatul care s-a obligat să aporteze o sumă de bani, datorează în caz de neexecutare suma la care s-a obligat, dobânda legală de la scadenţă şi orice alte daune care ar rezulta, fiind de drept pus în întârziere.


Aporturile în muncă şi cunoştinţe specifice


Art.1909 – (1) Aportul în muncă sau cunoştinţe specifice este datorat atât timp cât asociatul care s-a obligat la acesta este membru al societăţii, iar asociatul este ţinut faţă de societate pentru toate câştigurile realizate din activităţile care fac obiectul aportului.

(2) Aporturile în muncă sau cunoştinţe specifice se efectuează prin desfăşurarea de către asociatul care s-a obligat a unor activităţi concrete şi prin punerea la dispoziţia societăţii a unor informaţii, pentru realizarea obiectului acesteia, în modalităţile şi condiţiile stabilite prin contractul de societate.

(3) Neexecutarea aportului în muncă sau cunoştinţe specifice dă loc numai la o acţiune în excludere cu daune-interese, dacă e cazul.


Regimul părţilor sociale


Art.1910 – (1) Părţile sociale sunt indivizibile.

(2) Orice parte socială plătită sau vărsată în întregime dă dreptul la un vot în adunarea asociaţilor, dacă prin contract nu s-a prevăzut altfel.

(3) Prin contract se poate limita numărul voturilor aparţinând asociaţilor care posedă mai mult de o parte socială.

(4) Când o parte socială devine proprietatea comună a mai multor persoane, acestea sunt obligate să desemneze un reprezentant unic pentru exercitarea drepturilor sociale aferente.

(5) Cât timp o parte socială este proprietatea comună a mai multor persoane, acestea răspund în mod solidar pentru efectuarea vărsămintelor datorate.


Transmiterea părţilor sociale


Art.1911 – (1) Transmiterea părţilor sociale se face în limitele şi condiţiile prevăzute de lege şi de contractul de societate. Transmiterea părţilor sociale către persoane din afara societăţii este permisă cu consimţământului tuturor asociaţilor. Părţile sociale se pot transmite şi prin moştenire, dacă prin contract nu se dispune altfel.

(2) Orice asociat poate răscumpăra, substituindu-se în drepturile dobânditorului, părţile sociale dobândite cu titlu oneros de un terţ fără consimţământul tuturor asociaţilor, în termen de 60 de zile de la data la care a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască cesiunea. Dacă mai mulţi asociaţi exercită concomitent acest drept, părţile sociale se alocă în cote egale.

(3) În cazul prevăzut la alin.(2) şi ori de câte ori legea impune obligatoriu cesiunea părţilor sociale, valoarea acestora este stabilită de un expert agreat de părţile cesiunii sau, în lipsa unui acord, de către instanţă.

(4) Cesiunea gratuită a părţilor sociale este asimilată unei cesiuni cu titlu oneros şi dă loc la aplicarea dispoziţiilor alin.(2) şi (3).

(5) Părţile sociale acordate în schimbul aportului în muncă sau cunoştinţe specifice nu se pot transmite şi se sting odată cu pierderea calităţii de asociat de către titularul acestora, încetarea vărsării aportului sau întreruperea nejustificată a acestuia, dacă în contract nu se prevede altfel.


Participarea la profit şi pierderi


Art.1912 – (1) Participarea la profitul societăţii implică participarea la pierderile societăţii, în condiţiile prevăzute de contractul de societate, ale prezentului capitol sau ale legii speciale aplicabile, după caz.

(2) Partea fiecărui asociat la profituri şi pierderi este proporţională cu aportul său la capitalul social, dacă nu s-a convenit altfel. Partea la profituri şi pierderi a asociatului al cărui raport constă în muncă este egală cu cea a asociatului care a contribuit cu aportul cel mai mic.

(3) Asociaţii pot participa la câştig în proporţie diferită de participarea la pierderi, cu condiţia ca astfel de diferenţe să fie rezonabile potrivit cu împrejurările şi să fie expres prevăzute în contract.

(4) Când contractul stabileşte numai partea de câştig, aceeaşi proporţie are loc şi cât priveşte pierderile.

(5) Orice clauză prin care un asociat este exclus de la împărţirea beneficiilor sau de la participarea la pierderi este considerată nescrisă.

(6) Prin excepţie de la art.1890 alin.(2), asociatul al cărui aport constă în muncă sau cunoştinţe specifice este scutit, în măsura corespunzătoare acestui aport, de a participa la pierderi, dacă această scutire a fost prevăzută în mod expres în contractul de societate.


Obligaţia de neconcurenţă


Art.1913 – (1) Asociatul nu poate face concurenţă societăţii pe cont propriu sau pe contul unei terţe persoane şi nici nu poate face pe socoteala sa ori pe socoteala altuia vreo operaţiune care ar putea fi păgubitoare pentru societate.

(2) Asociatul nu poate lua parte pe cont propriu sau pe contul unei terţe persoane la o activitate care ar conduce la privarea societăţii de bunurile, munca sau cunoştinţele specifice la care asociatul s-a obligat.

(3) Beneficiile rezultând din oricare dintre activităţile interzise potrivit alin.(1) şi (2) se cuvin societăţii, iar asociatul este ţinut pentru orice daune ce ar putea rezulta.


Folosirea bunurilor sociale

Art.1914 – (1) În lipsă de stipulaţie contrară, fiecare asociat poate folosi bunurile sociale în interesul societăţii, potrivit cu destinaţia acestora şi fără să stânjenească drepturile celorlalţi asociaţi.

(2) Asociatul care, fără consimţământul scris al celorlalţi asociaţi, întrebuinţează bunurile sociale în folosul său sau al unei alte persoane, este obligat să restituie societăţii beneficiile ce au rezultat şi să acopere daunele ce ar putea rezulta.


Folosirea fondurilor sociale


Art.1915 - (1) Nici un asociat nu poate lua din fondurile sociale mai mult decât i s-a fixat pentru cheltuielile făcute sau pentru cele ce urmează să se facă în interesul societăţii.

(2) Asociatul care încalcă dispoziţiile alin.(1) este răspunzător de sumele luate şi de toate daunele-interese ce ar putea rezulta.

(3) Se va putea stipula, prin contractul de societate, că asociaţii pot lua din casa societăţii anumite sume de bani pentru cheltuielile lor particulare.


Imputaţia plăţii creanţelor contra debitorului comun


Art.1916 – În cazul în care un debitor comun plăteşte o parte din datoriile sale având aceeaşi scadenţă, asociatul în mâinile căruia s-a făcut plata va aloca suma primită stingerii creanţei sale şi creanţei sociale, proporţional cu raportul dintre acestea.


Cheltuielile făcute pentru societate


Art.1917 – (1) Asociatul are dreptul la rambursarea cheltuielilor pe care le-a făcut pentru societate şi indemnizat pentru obligaţiile sau pierderile pe care le-a asumat sau suferit acţionând de bună-credinţă în interesul societăţii.

(2) Asociatul nu poate compensa cheltuielile şi pierderile prevăzute la alin.(1) cu datoriile sale faţă de societate şi nici paguba cauzată societăţii din culpa sa cu foloasele ce i-a adus prin diferite operaţiuni.

(3) Este interzisă compensarea între datoria unui terţ faţă de societate şi creanţa acestuia contra unui asociat.


Asocierea asupra drepturilor sociale şi cedarea acestora


Art.1918 – (1) Un asociat îşi poate asocia o terţă persoană la drepturile sale sociale fără consimţământul celorlalţi asociaţi, dar persoana respectivă nu va putea deveni asociat al societăţii fără consimţământul celorlalţi asociaţi care trebuie dat în condiţiile dispoziţiilor art.1911.

(2) Asociatul nu poate ceda, fără consimţământul tuturor celorlalţi asociaţi, drepturile sale sociale, sub sancţiunea aplicării prevederilor art.1911 alin.(2) şi (3).

(3) Asociatul nu poate garanta în nici un fel obligaţiile personale sau ale vreunui terţ cu drepturile sociale, fără consimţământul tuturor asociaţilor, sub sancţiunea nulităţii absolute a garanţiei.

(4) Asociatul unei societăţi cu durata nedeterminată nu poate cere, înainte de încetarea societăţii, restituirea sau contravaloarea părţii care i se cuvine din bunurile comune ale societăţii, afară de cazul retragerii sau excluderii sale.


Promisiunea asupra drepturilor sociale


Art.1919 – Orice promisiune făcută de un asociat de a ceda, vinde, garanta în orice fel sau renunţa la drepturile sale sociale, în caz de neexecutare, conferă beneficiarului acesteia numai dreptul la daunele ce ar rezulta din neexecutare.


Hotărârile privind societatea


Art.1920 – (1) Asociaţii, chiar lipsiţi de dreptul de administrare, au dreptul să participe la luarea hotărârilor colective ale adunării asociaţilor.

(2) Dacă nu se stabileşte prin contract o majoritate calificată superioară sau unanimitatea, hotărârile cu privire la societate se iau cu majoritatea voturilor asociaţilor, indiferent de partea lor în societate.

(3) Prin excepţie de la prevederile alin.(2), hotărârile privind modificarea contractului de societate sau numirea unui administrator unic se iau cu consimţământul tuturor asociaţilor.

(4) Obligaţiile unui asociat nu pot fi mărite fără consimţământul acestuia.

(5) Orice clauză contrară dispoziţiilor prezentului articol este considerată nescrisă.


Adoptarea hotărârilor


Art.1921 - (1) Hotărârile sunt adoptate de asociaţii reuniţi în adunarea asociaţilor. Contractul poate prevedea modul de convocare şi desfăşurare a acesteia, iar în lipsă, hotărârea poate fi adoptată şi prin consultarea scrisă a acestora.

(2) Hotărârile pot de asemenea rezulta din consimţământul tuturor asociaţilor exprimat în actul încheiat de societate.


Contestarea hotărârilor


Art.1922 – (1) Asociatul nemulţumit de o hotărâre luată cu majoritate o poate contesta la instanţa judecătorească, în termen de 15 zile de la data la care a fost luată, dacă a fost prezent, şi de la data comunicării, dacă a fost lipsă. Dacă hotărârea nu i-a fost comunicată, termenul curge de la data la care a luat la cunoştinţă de aceasta, dar nu mai târziu de un an de la data la care a fost luată hotărârea.

(2) Termenul de 15 zile prevăzut la alin.(1) este termen de decădere.

II. Administrarea societăţii


Numirea administratorilor


Art.1923 – (1) Numirea administratorilor, modul de organizare a acestora, limitele mandatului, precum şi orice alt aspect legat de administrarea societăţii se stabilesc prin contract sau prin acte separate .

(2) Administratorii pot fi asociaţi sau neasociaţi, persoane fizice sau persoane juridice, române sau străine.

(3) Dacă prin contract nu se dispune altfel, societatea este administrată de asociaţi, care au mandat reciproc de a administra unul pentru altul în interesul societăţii. Operaţiunea făcută de oricare dintre ei este valabilă şi pentru partea celorlalţi, chiar fără a le fi luat consimţământul în prealabil.

(4) Oricare dintre ei se pot opune, în scris, operaţiunii mai înainte ca ea să fie încheiată.

(5) Opoziţia nu produce, însă, efecte faţă de terţii de bună-credinţă.


Limitele şi revocarea mandatului de administrator


Art.1924 – (1) Administratorul, în absenţa opoziţiei asociaţilor, poate face orice act de administrare în interesul societăţii.

(2) Administratorul poate fi revocat potrivit regulilor de la contractul de mandat, dacă nu se prevede altfel în contractul de societate.

(3) Clauzele care limitează puterile de administrare conferite de lege sunt considerate nescrise faţă de terţii de bună-credinţă.


Răspunderea administratorilor


Art.1925 – (1) Administratorii răspund personal faţă de societate şi terţi, pentru prejudiciile aduse prin încălcarea legii, a mandatului primit sau prin culpa în administrarea societăţii.

(2) Dacă mai mulţi administratori au lucrat împreună, răspunderea este solidară. Cu toate acestea, în privinţa raporturilor dintre ei, instanţa poate stabili o răspundere proporţională cu culpa individuală în producerea prejudiciului.


Pluralitatea de administratori

Art.1926 – Când sunt mai mulţi administratori, fără ca prin împuternicire să se determine puterile fiecăruia sau să fie obligaţi să lucreze împreună, fiecare poate administra singur în interesul societăţii, cu bună-credinţă. Dacă împuternicirea stipulează să lucreze împreună, nici unul dintre ei nu poate face actele de administrare fără ceilalţi, chiar dacă aceştia ar fi în imposibilitate.


Adoptarea deciziilor


Art.1927 – Dacă s-a stipulat că administratorii decid cu unanimitate sau cu majoritate, după caz, aceştia nu pot efectua acte de administrare decât împreună, cu excepţia cazurilor de forţă majoră când absenţa unei decizii ar putea cauza o pagubă gravă societăţii.


Drepturile asociaţilor care nu sunt administratori


Art.1928 – (1) Actele de administrare a societăţii şi cele de dispoziţie asupra bunurilor acesteia sunt interzise asociaţilor care nu au calitatea de administrator, sub sancţiunea acoperirii daunelor ce ar putea rezulta. Drepturile terţilor de bună-credinţă rămân neatinse.

(2) Dacă legea nu prevede altfel, oricare dintre asociaţi are dreptul de a consulta registrele şi situaţiile financiare ale societăţii, de a lua la cunoştinţă de operaţiunile acesteia şi de a consulta orice document al societăţii, fără a stânjeni operaţiunile societăţii şi afecta drepturile celorlalţi asociaţi.

(3) Administratorii vor întocmi un raport anual cu privire la mersul societăţii, care va fi comunicat asociaţilor. Oricare dintre aceştia poate solicita dezbaterea raportului de către toţi asociaţii, caz în care administratorii sunt obligaţi să convoace reunirea asociaţilor la sediul social pentru acest scop.

(4) Orice clauză contractuală contrară dispoziţiilor prezentului articol este considerată nescrisă.


Reprezentarea în justiţie

Art.1929 – (1) Societatea este reprezentată prin administratorii cu drept de reprezentare sau, în lipsa numirii, prin oricare dintre asociaţi, dacă nu s-a stipulat prin contract dreptul de reprezentare numai pentru unii dintre aceştia.

(2) Societatea stă în justiţie sub denumirea prevăzută în contract sau cea înregistrată, în mod legal, după caz, dacă prin lege nu se prevede altfel. Terţii de bună-credinţă se pot prevala de oricare dintre acestea.

III. Obligaţiile asociaţilor faţă de terţi


Obligaţiile faţă de creditorii societăţii


Art.1930 – (1) În executarea obligaţiilor faţă de creditorii societăţii, fiecare asociat răspunde cu propriile sale bunuri proporţional cu aportul său la patrimoniul social, numai în cazul în care creditorul comun nu a putut fi îndestulat din bunurile comune ale asociaţilor.

(2) Creditorul personal al unui asociat, în măsura în care nu s-a putut îndestula din bunurile proprii ale acestuia, va putea cere, după caz, să se înapoieze sau să se despartă şi să se atribuie debitorului său partea ce se cuvine acestuia din bunurile comune ale asociaţilor, dispoziţiile art.1939 rămânând aplicabile.


Răspunderea asociaţilor aparenţi


Art.1931 – (1) Orice persoană care pretinde că este asociat sau creează terţilor deliberat o aparenţă convingătoare în acest sens răspunde faţă de terţii de bună-credinţă întocmai ca un asociat.

(2) Societatea nu va răspunde faţă de terţul astfel indus în eroare decât dacă i-a dat motive suficiente pentru a fi considerat ca atare sau, cunoscând manoperele pretinsului asociat, nu ia măsurile rezonabile pentru a împiedica inducerea terţului în eroare.


Răspunderea asociaţilor oculţi


Art.1932 – Asociaţii oculţi răspund faţă de terţii de bună-credinţă ca şi asociaţii aparenţi.


Interdicţia emiterii de obligaţiuni şi alte titluri negociabile

Art.1933 – (1) Societatea nu poate emite obligaţiuni sau alte titluri negociabile, sub sancţiunea nulităţii absolute a actelor încheiate în acest scop, a obligaţiunilor şi titlurilor emise, în afară de cazul în care prin lege se dispune altfel.

(2) Asociaţii, chiar neadministratori, răspund solidar pentru orice daune s-ar cauza terţilor de bună-credinţă prejudiciaţi prin încălcarea interdicţiei prevăzute la alin.(1).


Obligaţiile administratorilor faţă de terţi


Art.1934 – Administratorii societăţii vor informa terţii asupra puterilor lor înainte de încheierea actului cu aceştia.

§3. Pierderea calităţii de asociat


Cazuri generale


Art.1935 – Pierderea calităţii de asociat are loc prin cesiunea părţilor în societate, executarea silită a acestora, moartea, falimentul, interdicţia, retragerea şi excluderea din societate.


Retragerea din societatea cu durată nedeterminată


Art.1936 – Asociatul unei societăţi cu durată nedeterminată sau al cărei contract prevede dreptul de retragere, se poate retrage din societate notificând societatea cu un preaviz rezonabil, dacă este de bună-credinţă şi retragerea sa în acel moment nu produce o pagubă iminentă societăţii.


Retragerea din societatea cu durată determinată


Art.1937 – (1) Asociatul unei societăţi cu durată determinată sau având un obiect care nu se poate înfăptui decât într-un anumit timp se poate retrage pentru motive temeinice, cu acordul majorităţii celorlalţi asociaţi, dacă prin contract nu se prevede altfel.

(2) Dacă acordul nu este întrunit, asociatul se poate adresa justiţiei, care, stabilind asupra retragerii, va aprecia legitimitatea şi temeinicia motivelor, oportunitatea retragerii în raport cu împrejurările şi buna-credinţă a părţilor. În toate cazurile, asociatul este ţinut să acopere daunele ce ar putea rezulta din retragerea sa.


Excluderea din societate


Art.1938 – La cererea unui asociat, instanţa judecătorească, pentru motive temeinice, poate hotărî excluderea din societate a oricăruia dintre asociaţi.


Drepturile asociatului exclus


Art.1939 – (1) Un asociat care îşi pierde calitatea, altfel decât prin cesiune sau executarea silită a părţilor sale în societate, poate obţine valoarea părţilor sale de la data încetării calităţii de asociat, iar ceilalţi asociaţi sunt ţinuţi să-i plătească imediat ce aceasta a fost stabilită, cu dobânda legală de la data încetării calităţii de asociat.

(2) Valoarea părţilor se stabileşte în condiţiile art.1911 alin.(3).

(3) În cazul în care în urma unei expertize părţile nu convin asupra valorii, aceasta se va stabili de către instanţă.

§4. Încetarea contractului de societate şi dizolvarea societăţii


Cazurile generale de încetare


Art.1940 – (1) Sub rezerva unor dispoziţii legale speciale, contractul încetează şi societatea se dizolvă prin:

a) realizarea obiectului societăţii sau imposibilitatea realizării acestuia, dacă aceasta este neîndoielnică;

consimţământul tuturor asociaţilor;
hotărârea instanţei, pentru motive legitime şi temeinice;
împlinirea duratei societăţii, dacă nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art.1941;
nulitatea societăţii;
alte cauze stipulate în contractul de societate.
(2) Societatea care intră în dizolvare se lichidează.


Prelungirea tacită a contractului de societate


Art.1941 – Societatea este tacit prorogată atunci când, cu toate că durata sa a expirat, societatea continuă să execute operaţiunile sale, iar asociaţii continuă să execute contractul şi să se comporte ca asociaţi. Prorogarea este făcută pe durată de un an şi operează din an în an, de la data expirării duratei.


Nulitatea societăţii


Art.1942 - (1) Nulitatea societăţii poate rezulta exclusiv din încălcarea dispoziţiilor imperative ale prezentului capitol, stipulate sub sancţiunea nulităţii, sau din nesocotirea condiţiilor generale de validitate a contractelor, dacă legea specială nu prevede altfel.

(2) Este considerată nescrisă orice clauză contractuală contrară unei dispoziţii imperative din prezentul capitol a cărei încălcare nu este sancţionată cu nulitatea societăţii.


Regimul nulităţii


Art.1943 - (1) Nulitatea se acoperă şi nu va fi declarată, în cazul în care cauza nulităţii a fost înlăturată înainte de a se pune concluzii în fond în faţa instanţei de judecată.

(2) Instanţa, sesizată cu o cerere în nulitate, este obligată să pună în discuţia părţilor posibilitatea de remediere a cauzelor de nulitate care afectează contractul de societate şi să fixeze un termen util pentru acoperirea nulităţii, chiar dacă părţile se împotrivesc.

(3) Dreptul la acţiunea în nulitate, cu excepţia nulităţii pentru obiectul ilicit al societăţii, se prescrie în termen de trei ani de la data încheierii contractului.


Regularizarea societăţii


Art.1944 - (1) În cazul nulităţii societăţii pentru vicierea consimţământului sau incapacitatea unui asociat, şi atunci când regularizarea este posibilă, orice persoană interesată poate să pună în întârziere pe acela care este îndreptăţit să invoce nulitatea, fie pentru a se face regularizarea, fie pentru a exercita acţiunea în nulitate în termen de şase luni de zile de când a fost pus în întârziere, sub sancţiunea decăderii. Despre punerea în întârziere va fi înştiinţată şi societatea.

(2) Societatea sau orice asociat poate, în termenul arătat la alin.(1), să propună instanţei învestite cu acţiunea în anulare orice măsuri de acoperire a nulităţii, în special prin răscumpărarea drepturilor sociale care aparţin reclamantului. În acest caz, instanţa poate, fie să pronunţe nulitatea, fie să declare obligatorii măsurile propuse, dacă acestea din urmă au fost în prealabil adoptate de societate în condiţiile cerute pentru modificările aduse contractului de societate. La adoptarea acestor din urmă măsuri nu se ţine seama de votul reclamantului.

(3) În caz de contestare a valorii drepturilor sociale care revin asociatului, valoarea acestora se determină cu respectarea dispoziţiilor art.1911 alin.(3).


Efectele nulităţii


Art.1945 – (1) Societatea încetează de la data rămânerii definitive a hotărârii prin care a fost constatată sau, după caz, declarată nulitatea şi intră în lichidarea patrimoniului social.

(2) Prin hotărârea judecătorească de anulare a societăţii se vor numi şi lichidatorii.

(3) Nici societatea, nici asociaţii nu se pot prevala de nulitate faţă de terţii de bună-credinţă.


Răspunderea pentru nulitatea societăţii


Art.1946 - (1) Dreptul la acţiunea în repararea prejudiciului cauzat prin anularea societăţii se prescrie în termen de trei ani care începe să curgă de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti de anulare.

(2) Dispariţia cauzei de nulitate sau regularizarea societăţii împiedică exercitarea dreptului la acţiune în despăgubiri pentru repararea prejudiciului suferit de existenţa cauzei de nulitate. În aceste caz, dreptul la acţiune se prescrie în termen de trei ani din ziua în care nulitatea a fost acoperită.


Pieirea bunurilor aduse ca aport


Art.1947 - (1) Când unul dintre asociaţi a promis să pună în comun proprietatea sau folosinţa unui bun care a pierit ori s-a pierdut înainte ca aportul să fi fost făcut, societatea încetează faţă de toţi asociaţii, afară de cazul în care societatea poate continua şi fără asociatul care a subscris bunul ce a pierit ori s-a pierdut.

(2) Societatea încetează, de asemenea, în toate cazurile, prin pieirea bunului, dacă a fost pusă în comun numai folosinţa acestuia, iar proprietatea a rămas asociatului, afară de cazul în care societatea poate continua şi fără asociatul care a subscris bunul ce a pierit.


Alte cazuri de încetare


Art.1948 - În cazul în care contractul nu prevede altfel, societatea încetează şi prin:

moartea ori punerea sub interdicţie a uneia dintre persoanele fizice asociate;
încetarea calităţii de subiect de drept a uneia dintre persoanele juridice asociate;
falimentul unui asociat.

Continuarea contractului în cazul morţii unui asociat

Art.1949 – În contractul de societate se poate stipula ca la moartea unui asociat, societatea să continue de drept cu moştenitorii acestuia.

Drepturile moştenitorilor în cadrul societăţii


Art.1950 - Dacă s-a stipulat că, în cazurile prevăzute de art.1948, societatea va continua între ceilalţi asociaţi, asociatul ori, după caz, moştenitorul său nu are drept decât la partea sa ori a autorului său, după starea societăţii, la data când evenimentul s-a produs. El nu participă la drepturile ulterioare decât în măsura în care acestea sunt urmarea necesară a operaţiilor făcute înaintea acestui eveniment.

§5. Lichidarea societăţii


Numirea şi revocarea lichidatorului


Art.1951 – (1) Lichidarea se face, dacă nu s-a prevăzut altfel în contractul de societate sau prin convenţie ulterioară, de toţi asociaţii sau de un lichidator numit de ei cu unanimitate. În caz de neînţelegere, lichidatorul este numit de instanţa judecătorească, la cererea oricăruia dintre asociaţi.

(2) Lichidatorul numit de asociaţi poate fi revocat de unanimitatea asociaţilor. El poate fi, de asemenea, revocat pentru motive temeinice, la cererea oricărei persoane interesate, de instanţa judecătorească.

(3) Lichidatorul numit de instanţa judecătorească poate fi revocat numai de către aceasta, la cererea oricărei persoane interesate.

(4) Pot fi numiţi lichidatori atât persoane fizice cât şi persoane juridice, dacă acestea din urmă au ca obiect de activitate operaţiuni de lichidare.

(5) Când sunt mai mulţi lichidatori, hotărârile lor se iau cu majoritate absolută.


Obligaţiile şi răspunderea lichidatorilor


Art.1952 – Obligaţiile şi răspunderea lichidatorilor sunt reglementate de dispoziţiile aplicabile administratorilor, în afară de cazul în care prin lege sau prin contractul de societate se dispune altfel.


Inventarul


Art.1953 – (1) Administratorii trebuie să predea lichidatorilor bunurile şi documentele sociale şi să prezinte acestora bilanţul ultimului an financiar.

(2) Lichidatorii trebuie să întocmească inventarul bunurilor şi fondurilor sociale şi să stabilească activul şi pasivul patrimoniului social. Inventarul trebuie să fie semnat de administratori şi lichidatori.


Puterile lichidatorilor


Art.1954 – (1) Lichidatorii pot să încheie toate actele necesare lichidării şi, dacă asociaţii nu au stipulat altfel, pot să vândă, chiar în bloc, bunurile sociale, să încheie compromisuri în vederea arbitrajului şi să facă tranzacţii.

(2) Ei reprezintă societatea în justiţie, în condiţiile prevăzute de lege.

(3) Lichidatorii nu pot însă să facă noi operaţiuni, sub sancţiunea de a răspunde personal şi solidar pentru toate daunele ce ar putea rezulta.


Plata datoriilor sociale

Art.1955 – (1) Asociaţii sau, după caz, lichidatorul sunt ţinuţi a plăti creditorii societăţii, a consemna sumele necesare pentru plata creanţelor exigibile la o dată ulterioară, contestate sau care nu au fost înfăţişate de creditori şi a înapoia cheltuielile ori avansurile făcute în interesul social de unii asociaţi.

(2) După efectuarea acestor operaţiuni, se restituie asociaţilor, în natură sau prin echivalent, toate aporturile ce au rămas, potrivit art.1956.


Restituirea aporturilor şi împărţirea excedentului rămas în urma lichidării

Art.1956 - (1) Bunurile aduse în uzufruct sau în folosinţă se restituie în natură.

(2) În schimbul bunurilor aduse în proprietate, fiecare asociat are drept la o sumă egală cu valoarea lor la data când s-a făcut aportul sau, dacă astfel s-a convenit astfel, la data lichidării.

(3) Pentru aportul bunurilor prevăzute la alin.(1) sau pentru aportul în muncă nu se datorează beneficiu, în afară de cazul în care s-a stipulat altfel.

(4) Dacă rămâne un excedent, el se împarte între asociaţi, potrivit cu partea lor de câştig.

(5) Dacă în urma lichidării excedentul rămas constă într-un bun a cărui atribuire către asociaţi este interzisă de lege, lichidatorul va vinde bunul la licitaţie publică, cu încuviinţarea prealabilă a instanţei competente, iar suma se împarte asociaţilor.


Suportarea pasivului

Art.1957 – Dacă activul net este neîndestulător pentru înapoierea în întregime a aporturilor şi pentru plata obligaţiilor sociale, pierderea se suportă de asociaţi potrivit cu partea lor la pagubă.


Împărţeala bunurilor sociale


Art.1958 - Împărţeala în natură a bunurilor societăţii se face potrivit regulilor privitoare la împărţeala bunurilor proprietate comună.

Secţiunea a 3-a

Asocierea în participaţie


Natura juridică


Art.1959 – Contractul de asociere în participaţie este contractul prin care o persoană acordă uneia sau mai multor persoane o participaţie la beneficiile şi pierderile uneia sau mai multor operaţiuni pe care le întreprinde. Contractul se probează prin act scris.


Personalitatea juridică


Art.1960 – Asocierea în participaţie nu poate dobândi personalitate juridică şi nu constituie faţă de terţi o persoană distinctă de persoana asociaţilor. Terţul nu are nici un drept faţă de asociere şi nu se obligă decât faţă de asociatul cu care a contractat.


Regimul aporturilor


Art.1961 – (1) Asociaţii rămân proprietarii bunurilor puse la dispoziţia asociaţiei.

(2) Ei pot conveni ca bunurile aduse în asociere, precum şi cele obţinute în urma folosirii acestora să devină proprietate comună.

(3) Bunurile puse la dispoziţia asocierii pot trece în tot sau în parte în proprietatea unuia dintre asociaţi pentru realizarea obiectului de activitate al societăţii, în condiţiile convenite prin contract şi cu respectarea formalităţilor de publicitate prevăzute de lege.

(4) Asociaţii pot stipula redobândirea în natură a bunurilor prevăzute la alin.(3) la încetarea asocierii.


Raporturile dintre asociaţi şi faţă de terţi

Art.1962 – (1) Asociaţii, chiar acţionând pe contul asocierii, contractează şi se angajează în nume personal faţă de terţi.

(2) Cu toate acestea, dacă asociaţii acţionează în această calitate, faţă de terţi sunt ţinuţi solidar de actele încheiate de oricare dintre ei.

(3) Asociaţii exercită toate drepturile decurgând din contractele încheiate de oricare dintre ei, dar terţul este ţinuţi exclusiv faţă de asociatul cu care a contractat, cu excepţia cazului în care acesta din urmă a declarat calitatea sa la momentul încheierii actului.

(4) Orice clauză din contractul de asociere care limitează răspunderea asociaţilor faţă de terţi este inopozabilă acestora.

(5) Orice clauză care stabileşte un nivel minim garantat de beneficii pentru unul sau unii dintre asociaţi este considerată nescrisă.


Forma şi condiţiile societăţii


Art.1963 – Cu excepţia dispoziţiilor art.1959-1962, convenţia părţilor determină forma contractului, întinderea şi condiţiile asocierii, precum şi cauzele de dizolvare şi lichidare a acesteia.

Capitolul VIII

Contractul de transport


Secţiunea 1

Dispoziţii generale


Noţiune


Art.1964 – Prin contractul de transport, o parte numită transportator se obligă, cu titlu principal, să transporte o persoană sau un bun dintr-un loc în altul, în schimbul unui preţ pe care pasagerul, expeditorul sau destinatarul se obligă să-l plătească, la timpul şi locul convenite.


Dovada contractului


Art.1965 – Contractul de transport se dovedeşte prin documente de transport, precum scrisoare de trăsură, recipisă de bagaje, foaie de parcurs, conosament, tichet ori legitimaţie de călătorie sau altele asemenea, de la caz la caz.


Modalităţi de transport


Art.1966 – (1) Transportul poate fi realizat de unul sau mai mulţi transportatori, în acest din urmă caz putând fi succesiv ori combinat.

(2) Transportul succesiv este cel efectuat de doi sau mai mulţi transportatori succesivi care utilizează acelaşi mod de transport, iar transportul combinat este cel în care transportatorii succesivi utilizează moduri de transport diferite.

(3) Transportatorii care se succedă îşi predau unul altuia bunurile şi bagajele transportate, până la destinaţie, fără intervenţia expeditorului sau a călătorului.


Domeniu de aplicare


Art.1967 – (1) Dispoziţiile prezentului capitol se aplică tuturor modurilor de transport, în măsura în care nu se dispune altfel prin legi speciale sau nu sunt aplicabile uzanţe ori practici stabilite între părţi.

(2) Cu excepţia situaţiei în care este efectuat de un transportator care îşi oferă serviciile publicului în cadrul activităţii sale profesionale, transportul cu titlu gratuit nu este supus dispoziţiilor cuprinse în acest capitol. În acest caz, transportatorul este ţinut numai de o obligaţie de prudenţă şi diligenţă.

(3) Transportatorul care îşi oferă serviciile publicului trebuie să transporte orice persoană care solicită serviciile sale şi orice bun al cărui transport este solicitat, dacă nu are un motiv întemeiat de refuz. Pasagerul, expeditorul şi destinatarul sunt obligaţi să respecte instrucţiunile transportatorului.


Răspunderea transportatorului

Art.1968 – (1) Transportatorul nu poate exclude sau limita răspunderea sa decât în cazurile prevăzute de lege.

(2) Transportatorul răspunde pentru prejudiciile cauzate prin întârzierea ajungerii la destinaţie sau prin întârzierea livrării mărfurilor, cu excepţia cazului fortuit şi a forţei majore.


Substituirea


Art.1969 – (1) Dacă transportatorul îşi substituie un alt transportator pentru executarea totală sau parţială a obligaţiei sale, acesta din urmă este considerat parte în contractul de transport.

(2) Plata efectuată unuia dintre transportatori este liberatorie în privinţa tuturor transportatorilor, care au substituit pe alţii sau au fost substituiţi.

Secţiunea a 2-a

Contractul de transport de bunuri


Documentul de transport


Art.1970 – (1) La remiterea bunurilor pentru transport, expeditorul trebuie să predea transportatorului, în afară de documentul de transport, toate documentele suplimentare vamale, sanitare, fiscale şi altele asemenea, necesare efectuării transportului, potrivit legii.

(2) Documentul de transport este semnat de expeditor şi trebuie să cuprindă, între altele, menţiuni privind identitatea expeditorului, a transportatorului şi a destinatarului şi, după caz, a persoanei care trebuie să plătească transportul. Documentul de transport menţionează, de asemenea, locul şi data luării în primire a bunului, punctul de plecare şi cel de destinaţie, preţul şi termenul transportului, natura, cantitatea, volumul sau masa şi starea aparentă a bunului la predarea spre transport, caracterul periculos al bunului, dacă este cazul, precum şi documentele suplimentare care au fost predate şi însoţesc transportul. Părţile pot conveni să introducă şi alte menţiuni în documentul de transport. Dispoziţiile legii speciale rămân aplicabile.

(3) Expeditorul răspunde faţă de transportator pentru prejudiciile cauzate de un viciu propriu al bunului sau de orice omisiune, insuficienţă ori inexactitate a menţiunilor din documentul de transport sau, dacă este cazul, din documentele suplimentare. Transportatorul rămâne răspunzător faţă de terţi pentru prejudiciile rezultate dintr-o astfel de cauză, având drept de regres împotriva expeditorului.


Pluralitatea de exemplare. Recipisa de primire


Art.1971 – (1) Documentul de transport se întocmeşte în cel puţin trei exemplare, câte unul pentru transportator şi expeditor şi altul care însoţeşte bunul transportat până la destinaţie.

(2) În lipsa documentului de transport, transportatorul trebuie să elibereze expeditorului, la cererea acestuia, o recipisă de primire a bunului spre transport, dispoziţiile art.1970 alin.(2) aplicându-se în mod corespunzător.

(3) Documentul de transport sau, în lipsa acestuia, recipisa de primire dovedeşte până la proba contrară luarea în primire a bunului spre transport, natura, cantitatea şi starea aparentă a acestuia.


Documente de transport individuale


Art.1972 – În cazul în care expeditorul predă pentru transport mai multe colete, transportatorul are dreptul să îi solicite acestuia câte un document de transport pentru fiecare colet în parte.


Documente de transport negociabile


Art.1973 – (1) Documentul de transport nu este negociabil, cu excepţia cazului în care părţile sau legea specială dispun astfel.

(2) În cazul în care este negociabil, documentul de transport la ordin se transmite prin gir, iar cel la purtător prin remitere.


Transmiterea documentelor de transport la ordin sau la purtător


Art.1974 - (1) Atunci când documentul de transport este la ordin sau la purtător, proprietatea bunurilor transportate se transferă prin efectul transmiterii acestui document.

(2) Forma şi efectele girurilor, anularea şi înlocuirea documentului de transport sunt supuse dispoziţiilor privitoare la cambie şi biletul la ordin.

(3) Ultimul giratar al unui şir neîntrerupt de giruri care este posesor al titlului este considerat proprietar. Debitorul care îşi îndeplineşte obligaţia rezultând din titlu este eliberat, numai dacă nu a există fraudă sau culpă gravă din partea sa.


Ambalajul


Art.1975 – (1) Expeditorul are obligaţia să ambaleze bunurile corespunzător naturii acestora şi a modului de transport.

(2) Expeditorul răspunde faţă de transportator pentru prejudiciile cauzate acestuia de ambalajul necorespunzător sau de ambalarea defectuoasă a bunurilor predate spre transport. Transportatorul rămâne răspunzător faţă de terţi pentru pagubele cauzate astfel, cu drept de regres contra expeditorului.


Predarea bunurilor transportatorului


Art.1976 – Expeditorul trebuie să predea bunurile la locul şi în condiţiile convenite prin clauzele contractului sau, în lipsa acestora, potrivit uzanţelor ori practicilor stabilite între părţi, să completeze şi să predea documentul de transport, fiind răspunzător pentru prejudiciile cauzate prin întârziere.


Obligaţia de a transporta bunurile


Art.1977 - Transportatorul are obligaţia de a transporta bunurile predate pentru transport până la destinaţie.

Termenul de transport


Art.1978 – Transportul trebuie efectuat în termenul stabilit de părţi. Dacă termenul în care trebuie făcut transportul nu a fost determinat de părţi, se ţine seama de uzanţele aplicate la locul de plecare, de practicile stabilite între părţi, iar în lipsa acestora se stabileşte potrivit împrejurărilor.


Suspendarea transportului şi contraordinul


Art.1979 – (1) Expeditorul poate suspenda transportul şi cere restituirea bunurilor sau predarea lor altei persoane decât aceleia arătate în documentul de transport, ori dispune cum va crede de cuviinţă, fiind obligat să plătească transportatorului cheltuielile şi contravaloarea daunelor care sunt consecinţa imediată a acestui contraordin. Dispoziţiile art.1980 sunt aplicabile.

(2) Pentru a exercita dreptul de contraordin trebuie prezentat documentul de transport semnat de transportator sau recipisa de primire, dacă un asemenea document a fost eliberat; modificările ce decurg din contraordin trebuie înscrise în documentul de transport sau pe recipisă sub o nouă semnătură a transportatorului.

(3) Dreptul la contraordin încetează din momentul în care destinatarul a cerut predarea bunurilor, cu respectarea dispoziţiilor art.1989.

(4) Transportatorul răspunde pentru prejudiciile produse prin executarea contraordinelor date cu încălcarea dispoziţiilor prezentului articol.


Împiedicarea executării transportului. Consecinţe


Art.1980 – (1) În caz de împiedicare la transport, transportatorul are dreptul să-i ceară instrucţiuni sau, în lipsa unui răspuns din partea acestuia, să transporte bunul la destinaţie, modificând itinerariul. În acest din urmă caz, dacă nu a fost o faptă ce-i este imputabilă, transportatorul are drept la preţul transportului, la taxele accesorii şi la cheltuieli, pe ruta efectiv parcursă, precum şi la modificarea, în mod corespunzător, a termenului de executare a transportului.

(2) Dacă nu există o altă rută de transport sau dacă, din alte motive, continuarea transportului nu este posibilă, transportatorul va proceda potrivit instrucţiunilor date de expeditor prin documentul de transport pentru cazul împiedicării la transport, iar în lipsa acestora sau dacă instrucţiunile nu pot fi executate, împiedicarea va fi adusă fără întârziere la cunoştinţa expeditorului, cerându-i-se instrucţiuni.

(3) Expeditorul înştiinţat de ivirea împiedicării poate denunţa contractul plătind transportatorului numai cheltuielile făcute de acesta şi preţul transportului în proporţie cu parcursul efectuat.


Modificări aduse de transportator


Art.1981 – (1) Dacă în termen de cinci zile de la trimiterea înştiinţării prevăzute în art.1980 alin.(2) expeditorul nu dă, în condiţiile legii speciale, instrucţiuni ce pot fi executate şi nici nu îi comunică denunţarea contractului, transportatorul poate să păstreze bunul în depozit sau îl poate depozita la un terţ. În cazul în care depozitarea nu este posibilă ori bunul se poate altera sau deteriora ori valoarea acestuia nu poate acoperi preţul transportului, taxele accesorii şi cheltuielile, transportatorul va valorifica bunul, potrivit dispoziţiilor legii.

(2) Când bunul a fost vândut, preţul, după scăderea drepturilor băneşti ale transportatorului, trebuie să fie pus la dispoziţia expeditorului iar dacă preţul este mai mic decât drepturile băneşti ale transportatorului, expeditorul trebuie să plătească diferenţa.

(3) În cazul în care împiedicarea la transport a încetat înainte de sosirea instrucţiunilor expeditorului, bunul se transmite la destinaţie, fără a se mai aştepta aceste instrucţiuni, expeditorul fiind înştiinţat despre aceasta fără întârziere.


Dreptul de dispoziţie ulterioară


Art.1982 – (1) Expeditorul are dreptul, prin dispoziţie ulterioară scrisă, să retragă înainte de plecare bunul ce urma să fie transportat, să-l oprească în cursul transportului, să amâne predarea lui către destinatar ori să dispună înapoierea lui la locul de plecare, să schimbe persoana destinatarului ori locul de destinaţie sau să dispună o altă modificare a condiţiilor de executare a transportului.

(2) Expeditorul care a dat o dispoziţie ulterioară este obligat să plătească transportatorului, după caz, preţul părţii efectuate din transport, taxele datorate şi cheltuielile pricinuite prin executarea dispoziţiei ulterioare, precum şi să-l despăgubească de orice pagubă suferită.

(3) Expeditorul nu poate da dispoziţie ulterioară care să aibă ca efect divizarea transportului în afară de cazul când legea dispune altfel.


Trecerea dreptului la destinatar

Art.1983– Dreptul expeditorului de a modifica contractul de transport se stinge de îndată ce destinatarul şi-a manifestat voinţa de a-şi valorifica drepturile ce rezultă pentru el din contractul de transport potrivit art.1986 sau de îndată ce expeditorul a predat destinatarului duplicatul de pe documentul de transport. Din acel moment, dreptul de a modifica contractul de transport prin dispoziţie ulterioară trece asupra destinatarului.


Dreptul de refuz al transportatorului

Art.1984 - (1) Transportatorul, conformându-se dispoziţiilor legii speciale, poate refuza executarea dispoziţiei ulterioare, înştiinţând fără întârziere pe cel de la care ea emană, dacă executarea dispoziţiei ar fi de natură să tulbure în mod grav bunul mers al exploatării ori dacă, în cazul schimbării locului de destinaţie, sporul de taxe şi cheltuieli nu ar fi garantat de valoarea bunului sau în alt fel. Dispoziţiile art.1991 sunt aplicabile.

(2) Transportatorul are obligaţia de înştiinţare şi în cazul în care, la primirea dispoziţiei, executarea acesteia nu mai este posibilă.


Obligaţia de predare şi de informare


Art.1985 – (1) Transportatorul este obligat să pună bunurile transportate la dispoziţia destinatarului sau posesorului documentului de transport la ordin sau la purtător, în locul şi termenele indicate în contract sau în lipsă, potrivit uzanţelor sau practicilor stabilite între părţi. Posesorul documentului de transport la ordin sau la purtător este obligat să îl remită transportatorului la preluarea bunurilor transportate.

(2) Predarea bunurilor transportate se face la domiciliul sau sediul destinatarului, dacă din contract, din uzanţele sau practicile stabilite între părţi nu rezultă contrariul.

(3) Transportatorul înştiinţează pe destinatar cu privire la sosirea bunurilor şi la termenul pentru preluarea acestora, dacă predarea nu se face la domiciliul sau sediul acestuia, potrivit alin.(2).


Data dobândirii drepturilor şi obligaţiilor de către destinatar


Art.1986 – Fără a aduce atingere drepturilor expeditorului, destinatarul dobândeşte drepturile şi obligaţiile decurgând din contractul de transport prin acceptarea acestuia sau a bunurilor transportate.

Preţul şi alte cheltuieli


Art.1987 – (1) Preţul transportului şi al serviciilor accesorii prestate de transportator sunt datorate de expeditor şi se plătesc la predarea bunurilor pentru transport, dacă nu se prevede altfel prin contract sau legea specială, după caz.

(2) Dacă bunurile nu sunt de aceeaşi natură cu cele descrise în documentul de transport sau valoarea lor este superioară, transportatorul are dreptul la preţul pe care l-ar fi cerut dacă ar fi cunoscut aceste împrejurări, dispoziţiile legii speciale fiind aplicabile.

(3) Dacă preţul se plăteşte la destinaţie, transportatorul va preda bunurile contra plăţii acestuia de către destinatar.

(4) Preţul serviciilor accesorii şi al cheltuielilor efectuate pe parcursul transportului este datorat de destinatar, dacă prin contract sau legea specială nu se prevede altfel.


Constatarea stării bunului


Art.1988 – (1) La primirea bunurilor transportate, destinatarul are dreptul să ceară să se constate, pe cheltuiala sa, identitatea, cantitatea şi starea bunurilor transportate.

(2) Dacă se va stabili existenţa unor vicii, cheltuielile făcute sunt în sarcina transportatorului.

(3) În lipsa convenţiei contrare, viciile vor fi verificate potrivit dispoziţiilor alin.(4) şi (8) ale prezentului articol.

(4) În caz de neînţelegere asupra calităţii sau stării unei mărfi, instanţa, la cererea uneia dintre părţi, poate dispune, pe cale de ordonanţă preşedinţială, constatarea stării acesteia de unul sau mai mulţi experţi numiţi din oficiu.

(5) Prin aceeaşi hotărâre se poate dispune, sechestrarea mărfii sau depunerea ei într-un depozit public sau, în lipsă, într-un alt loc ce se va determina.

(6) Dacă păstrarea mărfii ar putea aduce mari pagube sau ar ocaziona cheltuieli însemnate, se va putea dispune chiar vânzarea ei pe cheltuiala celui căruia îi aparţine, în condiţiile care se vor determina prin hotărâre.

(7) Hotărârea de vânzare va trebui comunicată, înainte de punerea ei în executare, celeilalte părţi sau reprezentantului său, dacă unul dintre aceştia se află în localitate; în caz contrar, hotărârea va fi comunicată în termen de trei zile de la executarea ei.

(8) Partea care nu s-a prevalat de dispoziţiile alin.(4)-(7) trebuie, în caz de contestaţie, să stabilească atât identitatea mărfii, cât şi viciile ei.


Plata sumelor datorate transportatorului


Art.1989 – (1) Destinatarul nu poate intra în posesia bunurilor transportate decât dacă plăteşte transportatorului sumele datorate potrivit contractului şi eventualele rambursuri cu care transportul a fost grevat, în condiţiile prevăzute de art.1987 alin.(3).

(2) În caz de neînţelegere asupra sumei datorate, destinatarul poate prelua bunurile transportate dacă plăteşte transportatorului suma pe care susţine că o datorează acestuia din urmă şi consemnează diferenţa reclamată de transportator la o instituţie de credit.


Imposibilitatea predării bunurilor


Art.1990 – (1) Dacă destinatarul nu este găsit, refuză sau neglijează preluarea bunurilor, ori dacă există neînţelegeri privind preluarea bunurilor între mai mulţi destinatari sau din orice motiv, fără culpa sa, transportatorul nu poate preda bunurile transportate, acesta va solicita imediat instrucţiuni expeditorului, care este obligat să i le transmită în maximum 15 zile, sub sancţiunea returnării bunurilor către expeditor, pe cheltuiala acestuia, sau a vânzării lor de către transportator, după caz.

(2) În cazurile prevăzute la alin.(1), dacă există urgenţă sau bunurile sunt perisabile, transportatorul va retransmite bunurile expeditorului, pe cheltuiala acestuia, sau le va vinde, potrivit art.1735, fără să mai solicite instrucţiuni destinatarului.

(3) La sfârşitul perioadei de depozitare sau la expirarea termenului pentru primirea instrucţiunilor destinatarului, obligaţiile expeditorului sunt cele de la depozitul gratuit, cu obligaţia pentru expeditor de a-i rambursa integral cheltuielile de conservare şi depozitare a bunurilor.

(4) Transportatorul va fi despăgubit de destinatar sau expeditor, după caz, pentru pagubele cauzate de întârzierea destinatarului în preluarea bunurilor transportate.


Garantarea creanţelor transportatorului

Art.1991 – (1) Pentru garantarea creanţelor sale izvorâte din contractul de transport, transportatorul se bucură, cu privire la bunul transportat, de drepturile unui creditor gajist cât timp deţine acel bun.

(2) Transportatorul poate exercita drepturile prevăzute în alin. (1) şi după predarea către destinatar a bunului transportat, dar numai timp de 24 de ore de la predare şi doar dacă destinatarul mai deţine bunul.


Predarea bunurilor fără încasarea sumelor datorate

Art.1992 – (1) Transportatorul care predă bunurile transportate fără a încasa de la destinatar sumele ce i se datorează lui, transportatorilor anteriori sau expeditorului ori fără a pretinde destinatarului consemnarea sumei asupra căreia există neînţelegeri, pierde dreptul de regres şi răspunde faţă de expeditor şi transportatorii anteriori pentru toate sumele ce li se cuveneau.

(2) În toate cazurile însă, transportatorul are acţiune împotriva destinatarului, chiar dacă acesta a ridicat bunurile transportate.


Răspunderea transportatorului pentru pierderea sau alterarea bunurilor


Art.1993 –Transportatorul răspunde pentru prejudiciul cauzat prin pierderea totală ori parţială a bunurilor sau prin alterarea ori deteriorarea acestora, survenită pe parcursul transportului.

Repararea prejudiciului


Art.1994 – (1) În caz de pierdere a bunurilor, transportatorul trebuie să acopere valoarea reală a bunurilor pierdute sau a părţilor pierdute din bunurile transportate.

(2) În caz de alterare sau deteriorare a bunurilor, transportatorul va acoperi scăderea lor de valoare.

(3) Pentru aplicarea alin.(1) şi (2) se va avea în vedere valoarea bunurilor la locul şi momentul predării.


Restituirea preţului şi a cheltuielilor


Art.1995 – Transportatorul trebuie să restituie de asemenea, preţul transportului, al serviciilor accesorii şi cheltuielile transportului, proporţional, după caz, cu valoarea bunurilor pierdute sau cu diminuarea valorii cauzate de alterarea ori deteriorarea acestora.


Calcularea cuantumului despăgubirii


Art.1996 - În cazul în care valoarea bunului a fost declarată la predare, despăgubirea se calculează în raport cu acea valoare. Cu toate acestea, dacă valoarea reală a bunului de la locul şi momentul predării este mai mică, despăgubirea se calculează în raport cu această din urmă valoare.


Cazuri speciale


Art.1997– (1) Transportatorul nu este ţinut să transporte documente, sume de bani în numerar, titluri de valoare, bijuterii sau alte bunuri de mare valoare.

(2) Dacă acceptă transportul unor bunuri dintre cele prevăzute la alin.(1), transportatorul trebuie să acopere, în caz de pierdere, deteriorare sau alterare, numai valoarea declarată a acestora. În situaţia în care s-a declarat o natură diferită a bunurilor ori o valoare mai mare, transportatorul este exonerat de orice răspundere.


Limitarea răspunderii


Art.1998 – În toate cazurile, despăgubirea nu poate depăşi cuantumul stabilit prin legea specială.


Agravarea răspunderii


Art.1999 – Dacă transportatorul a acţionat cu intenţie sau culpă gravă, acesta datorează despăgubiri, fără limitările sau exonerarea de răspundere prevăzute la art.1996-1998.


Înlăturarea răspunderii


Art.2000 – (1) Transportatorul nu răspunde dacă pierderea totală ori parţială sau, după caz, alterarea ori deteriorarea s-a produs din cauza:

a) unor fapte în legătură cu încărcarea sau descărcarea bunului, dacă această operaţiune s-a efectuat de către expeditor sau destinatar;

b) lipsei ori defectuozităţii ambalajului dacă după aspectul exterior nu putea fi observată la primirea bunului pentru transport;

c) expedierii sub o denumire necorespunzătoare, inexactă ori incompletă a unor bunuri excluse de la transport sau admise la transport numai sub anumite condiţii, precum şi a nerespectării de către expeditor a măsurilor de siguranţă prevăzute pentru aceste din urmă;

d) unor evenimente naturale inerente transportului în vehicule deschise, dacă potrivit dispoziţiilor legii speciale sau contractului bunul trebuie transportat astfel;

e) naturii bunului transportat, dacă aceasta îl expune pierderii sau stricăciunii prin sfărâmare, spargere, ruginire, alterare interioară spontană şi altele asemenea;

f) pierderii de greutate, oricare ar fi distanţa parcursă, dacă şi în măsura în care bunul transportat este dintre acelea care prin natura lor suferă, obişnuit, prin simplul fapt al transportului, o asemenea pierdere;

g) pericolului inerent al transportului de animale vii;

h) faptului că prepusul expeditorului, care însoţeşte bunul în cursul transportului, nu a luat măsurile necesare pentru a asigura conservarea bunului;

i) oricărei alte împrejurări prevăzute prin lege specială.

(2) Dacă se constată că pierderea sau deteriorarea ori alterarea a putut surveni din una dintre cauzele prevăzute în alin.(1), se prezumă că paguba a fost produsă din acea cauză.

(3) Transportatorul este, de asemenea, exonerat de răspundere, dacă dovedeşte că pierderea totală sau parţială ori alterarea sau deteriorarea s-au produs din cauza :

a) unei alte fapte decât cele prevăzute în alin.(1), săvârşite cu intenţie ori din culpă de către expeditor sau destinatar, ori a instrucţiunilor date de către unul dintre aceştia;

b) forţei majore sau faptei unui terţ pentru care transportatorul nu este ţinut să răspundă.


Răspunderea pentru neefectuarea transportului sau pentru întârziere


Art.2001 – Transportatorul răspunde şi pentru paguba cauzată prin neefectuarea transportului sau prin depăşirea termenului de transport.

Răspunderea pentru rambursuri şi formalităţi vamale


Art.2002 – Răspunderea transportatorului pentru încasarea rambursurilor cu care expeditorul a grevat transportul şi pentru îndeplinirea operaţiunilor vamale e reglementată de dispoziţiile privitoare la mandat.


Cazuri de decădere


Art.2003 – (1) În cazul în care cel îndreptăţit primeşte bunurile fără a face rezerve, nu se mai pot formula împotriva transportatorului, pretenţiile izvorâte din pierderea parţială sau alterarea ori deteriorarea bunurilor transportate ori din nerespectarea termenului de transport.

(2) În cazul în care pierderea parţială sau alterarea ori deteriorarea nu puteau fi descoperite la primirea bunului, cel îndreptăţit poate pretinde transportatorului daune-interese, chiar dacă bunul transportat a fost primit fără rezerve. Daunele-interese pot fi cerute numai dacă cel îndreptăţit a adus la cunoştinţa transportatorului, pieirea sau alterarea ori deteriorarea de îndată ce a descoperit-o, însă nu mai târziu de cinci zile de la primirea bunului, iar pentru bunurile perisabile sau animalele vii, nu mai târziu de şase ore de la primirea acestora.

(3) În caz de intenţie sau culpă gravă a transportatorului, dispoziţiile de mai sus privitoare la stingerea pretenţiilor celui îndreptăţit, precum şi cele privitoare la termenul de înştiinţare nu sunt aplicabile.


Clauze de exonerarea sau înlăturare a răspunderii


Art.2004 – (1) Clauza prin care se înlătură sau restrânge răspunderea stabilită prin lege în sarcina transportatorului se consideră nescrisă.

(2) Cu toate acestea, expeditorul îşi poate asuma riscul transportului în cazul pagubelor cauzate de ambalaj sau în cazul transporturilor speciale care măresc riscul pierderii sau stricăciunii bunurilor.


Bunuri periculoase


Art.2005 – (1) Expeditorul care predă pentru transport bunuri periculoase, fără să informeze transportatorul în prealabil, va despăgubi pe acesta pentru orice pagube cauzate de natura periculoasă a transportului.

(2) În cazul de la alin.(1), expeditorul va acoperi cheltuielile şi riscurile decurgând din depozitul unor astfel de bunuri.


Răspunderea expeditorului


Art.2006 – (1) Expeditorul va despăgubi transportatorul pentru orice pagube cauzate de natura sau viciul bunurilor predate pentru transport.

(2) Transportatorul rămâne însă răspunzător faţă de terţi pentru pagubele cauzate astfel, cu drept de regres împotriva expeditorului.


Transportatorul care se obligă să transporte pe liniile altuia

Art.2007 – Dacă nu s-a convenit altfel, transportatorul care se angajează să transporte bunurile atât pe liniile sale de exploatare, cât şi pe cele ale altui transportator răspunde pentru transportul efectuat pe celelalte linii numai ca expeditor comisionar.


Răspunderea în transportul succesiv sau combinat


Art.2008 – Dacă prin lege nu se prevede altfel, în cazul transportului succesiv sau combinat acţiunea în răspundere se poate exercita împotriva transportatorului care a încheiat contractul de transport sau împotriva ultimului transportator.


Raporturile dintre transportatorii succesivi


Art.2009 – (1) În raporturile dintre ei, fiecare transportator contribuie la despăgubiri proporţional cu partea ce i se cuvine din preţul transportului. Dacă însă paguba este produsă cu intenţie sau din culpa gravă a unuia dintre transportatori, întreaga despăgubire incumbă acestuia.

(2) Atunci când unul dintre transportatori dovedeşte că faptul păgubitor nu s-a produs pe durata transportului său, acesta nu este ţinut să contribuie la despăgubire.

(3) Se prezumă că bunurile au fost predate în stare bună de la un transportator la altul dacă aceştia nu solicită menţionarea în documentul de transport a stării în care au fost preluate bunurile.


Reprezentarea în transportul succesiv sau combinat


Art.2010– (1) În transportul succesiv sau combinat, cel din urmă transportator îi reprezintă pe ceilalţi în ceea ce priveşte încasarea sumelor ce li se cuvin în temeiul contractului de transport, precum şi cu privire la exercitarea drepturilor prevăzute de art.1991.

(2) Transportatorul care nu îşi îndeplineşte obligaţiile prevăzute la alin.(1) răspunde faţă de transportatorii precedenţi pentru sumele ce li se cuvin acestora.

Secţiunea a 3-a

Contractul de transport de persoane şi bagaje


Conţinutul obligaţiei de a transporta

Art.2011– (1) Obligaţia de transport a persoanelor cuprinde, în afara operaţiunilor de transport, şi operaţiunile de îmbarcare şi debarcare.

(2) Transportatorul este ţinut să aducă la timp călătorul, nevătămat şi în siguranţă, la locul de destinaţie.

(3) Transportatorul poate refuza sau accepta transportul în anumite condiţii, în cazurile prevăzute de legea specială.


Obligaţii ale părţilor


Art.2012 – (1) În temeiul contractului de transport, transportatorul este obligat faţă de călător:

a) să pună la dispoziţia acestuia un loc corespunzător legitimaţiei sale de călătorie;

b) să transporte copiii care călătoresc împreună cu acesta, fără plată sau cu tarif redus, în condiţiile legii speciale;

c) să transporte fără o altă plată bagajele acestuia, în cantitatea şi condiţiile prevăzute prin dispoziţiile legii speciale.

(2) În timpul transportului, călătorul este obligat să se supună măsurilor luate potrivit dispoziţiilor legale de prepuşii transportatorului.


Răspunderea pentru persoana călătorului


Art.2013 – (1) Transportatorul răspunde pentru moartea sau vătămarea integrităţii corporale ori a sănătăţii călătorului.

(2) El răspunde, de asemenea, pentru daunele directe şi imediate rezultând din neexecutarea transportului, din executarea lui în alte condiţii decât cele stabilite sau din întârzierea executării acestuia.

(3) În cazul în care, după împrejurări, din cauza întârzierii executării transportului, contractul nu mai prezintă interes pentru călător, acesta îl poate denunţa , solicitând rambursarea preţului.

(4) Transportatorul nu răspunde dacă dovedeşte că paguba a fost cauzată de călător, cu intenţie sau din culpă gravă. De asemenea, transportatorul nu răspunde nici atunci când dovedeşte că paguba a fost cauzată de starea de sănătate a călătorului, fapta unui terţ pentru care nu este ţinut să răspundă sau forţa majoră. Cu toate acestea, transportatorul rămâne răspunzător pentru paguba cauzată de mijlocul de transport folosit sau de starea sa de sănătate ori a angajaţilor lui.

(5) Este considerată nescrisă orice clauză prin care se înlătură sau se restrânge răspunderea transportatorului pentru prejudiciile prevăzute în prezentul articol.


Răspunderea pentru bagaje şi alte bunuri


Art.2014 – (1) Transportatorul răspunde pentru pierderea sau deteriorarea bagajelor sau a altor bunuri ale călătorului, dacă nu se dovedeşte că prejudiciul a fost cauzat de viciul acestora, culpa călătorului sau forţa majoră.

(2) Pentru bagajele de mână sau alte bunuri pe care călătorul le ţine cu sine, transportatorul răspunde numai dacă se dovedeşte intenţia sau culpa acestuia din urmă cu privire la pierderea sau deteriorarea lor.

(3) Transportatorul răspunde pentru pierderea sau deteriorarea bagajelor sau a altor bunuri ale călătorului în limita valorii declarate sau, dacă valoarea nu a fost declarată, în raport cu natura, conţinutul obişnuit al acestora şi alte asemenea elemente, după împrejurări.

(4) În măsura în care nu se prevede altfel prin prezentul articol, dispoziţiile Secţiunii a 2-a din prezentul capitol se aplică în mod corespunzător transportului bagajelor şi a altor bunuri pe care călătorul le ţine cu sine, fără a deosebi după cum acestea au fost sau nu predate transportatorului.


Răspunderea în cadrul transportului succesiv sau combinat


Art.2015 – (1) În cadrul transportului succesiv sau combinat, transportatorul pe al cărui parcurs al transportului a intervenit decesul, vătămarea integrităţii corporale ori a sănătăţii călătorului, pierderea sau deteriorarea bagajelor ori a altor bunuri ale călătorului răspunde pentru prejudiciul astfel cauzat. Cu toate acestea, transportatorul nu răspunde dacă prin contractul de transport s-a stipulat în mod expres că unul dintre transportatori răspunde integral.

(2) Pentru pierderea sau deteriorarea bagajelor sau a altor bunuri ale călătorului ce au fost predate, fiecare dintre transportatori este ţinut să contribuie la despăgubire, potrivit art.2009, care se aplică în mod corespunzător.

(3) Răspunderea pentru întârzierea sau întreruperea transportului intervine numai dacă, la terminarea întregului parcurs, întârzierea subzistă.


Cedarea drepturilor din contractul de transport


Art.2016 – În lipsă de stipulaţie contrară sau dacă prin lege nu se prevede altfel, călătorul poate ceda drepturile sale ce izvorăsc din contractul de transport înainte de începerea transportului, fără a fi obligat să îl înştiinţeze pe transportator.


Înlăturarea răspunderii

Art.2017 – Dispoziţiile art.2000 alin.(3) se aplică şi transportului de persoane.


Capitolul IX
Contractul de mandat


Secţiunea 1

Dispoziţii comune


Noţiune


Art.2018 – Mandatul este contractul prin care o parte, numită mandatar, se obligă să încheie unul sau mai multe acte juridice pe seama celeilalte părţi, numită mandant.

Remuneraţia mandatarului


Art.2019 – (1) Mandatul este cu titlu gratuit sau cu titlu oneros. Mandatul dintre două persoane fizice se prezumă a fi cu titlu gratuit. Cu toate acestea, mandatul profesional se prezumă a fi cu titlu oneros.

(2) Dacă mandatul este cu titlu oneros, iar remuneraţia mandatarului nu este determinată prin contract, aceasta se va stabili potrivit legii, uzanţelor ori, în lipsă, după valoarea serviciilor prestate.

(3) Dreptul la acţiunea pentru stabilirea cuantumului remuneraţiei se prescrie odată cu dreptul la acţiunea pentru plata acesteia.

Felurile mandatului


Art.2020 – Mandatul este cu sau fără reprezentare

Puterea de reprezentare


Art.2021 – (1) Dacă din împrejurări nu rezultă altfel, mandatarul îl reprezintă pe mandant la încheierea actelor pentru care a fost împuternicit.

(2) Împuternicirea pentru reprezentare sau, dacă este cazul, înscrisul care o constată se numeşte procură.

(3) Dispoziţiile referitoare la reprezentarea în contracte se aplică în mod corespunzător.

Secţiunea a 2-a

Mandatul cu reprezentare


§1. Forma şi întinderea mandatului


Forma mandatului


Art.2022 - (1) Contractul de mandat poate fi încheiat în formă scrisă ori verbală. Acceptarea mandatului poate rezulta şi din executarea sa de către mandatar.

(2) Mandatul dat pentru încheierea unui act juridic supus, potrivit legii, unei anumite forme trebuie să respecte acea formă, sub sancţiunea aplicabilă actului însuşi. Prevederea nu se aplică atunci când forma este necesară doar pentru opozabilitatea actului faţă de terţi, dacă prin lege nu se prevede altfel.


Caz special de acceptare tacită


Art.2023 – (1) În absenţa unui refuz neîntârziat, mandatul se consideră acceptat dacă priveşte actele a căror încheiere intră în exercitarea profesiei mandatarului ori pentru care acesta şi-a oferit serviciile fie în mod public, fie direct mandantului.

(2) În aplicarea dispoziţiilor alin.(1) se va ţine seama, între altele, de prevederile legale, de practicile stabilite între părţi şi de uzanţe.


Durata mandatului


Art.2024 – Dacă părţile nu au prevăzut un termen, contractul de mandat încetează în trei ani de la încheierea lui.


Întinderea mandatului


Art.2025 – (1) Mandatul general autorizează pe mandatar să efectueze numai acte de conservare şi de administrare.

(2) Pentru a încheia acte de înstrăinare sau grevare, tranzacţii ori compromisuri, pentru a se putea obliga prin cambii sau bilete la ordin ori pentru a intenta acţiuni în justiţie, precum şi pentru a încheia orice alte acte de dispoziţie, mandatarul trebuie să fie împuternicit în mod expres.

(3) Mandatul se întinde şi asupra tuturor actelor necesare executării lui, chiar dacă nu sunt precizate în mod expres.

§2. Obligaţiile mandatarului


Executarea mandatului


Art.2026 – (1) Mandatarul nu poate să depăşească limitele stabilite prin mandat.

(2) Cu toate acestea, el se poate abate de la instrucţiunile primite dacă îi este imposibil să îl înştiinţeze în prealabil pe mandant şi se poate prezuma că acesta ar fi aprobat abaterea dacă ar fi cunoscut împrejurările ce o justifică. În acest caz, mandatarul este obligat să îl înştiinţeze de îndată pe mandant cu privire la schimbările aduse executării mandatului.


Diligenţa mandatarului


Art.2027 – (1) Dacă mandatul este cu titlu oneros, mandatarul este ţinut să execute mandatul cu diligenţa unui bun proprietar. Dacă însă mandatul este cu titlu gratuit, mandatarul este obligat să îl îndeplinească cu diligenţa pe care o manifestă în propriile afaceri.

(2) Mandatarul este obligat să îl înştiinţeze pe mandant despre împrejurările care au apărut ulterior încheierii mandatului şi care pot determina revocarea sau modificarea acestuia.


Obligaţia de a da socoteală


Art.2028 – (1) Orice mandatar este ţinut să dea socoteală despre gestiunea sa şi să remită mandantului tot ceea ce a primit în temeiul împuternicirii sale, chiar dacă ceea ce a primit nu ar fi fost datorat mandantului.

(2) Pe perioada în care bunurile primite cu ocazia executării mandatului, de la mandant ori în numele lui, se află în deţinerea mandatarului, acesta este obligat să le conserve.


Dobânzile la sumele datorate

Art.2029 - Mandatarul datorează dobânzi pentru sumele întrebuinţate în folosul său începând din ziua întrebuinţării, iar pentru cele cu care a rămas dator, din ziua în care a fost pus în întârziere.


Răspunderea pentru obligaţiile terţilor


Art.2030 – În lipsa unei convenţii contrare, mandatarul care şi-a îndeplinit mandatul nu răspunde faţă de mandant cu privire la executarea obligaţiilor asumate de persoanele cu care a contractat, cu excepţia cazului în care insolvabilitatea lor i-a fost sau ar fi trebuit să îi fi fost cunoscută la data încheierii contractului cu acele persoane.


Pluralitatea de mandatari


Art.2031 – (1) În absenţa unei stipulaţii contrare, mandatul conferit mai multor persoane pentru a lucra împreună nu are efect dacă nu a fost acceptat de către toate aceste persoane.

(2) Când mai multe persoane au acceptat acelaşi mandat, actele lor obligă pe mandant chiar dacă au fost încheiate numai de una dintre ele, afară de cazul când s-a stipulat că vor lucra împreună.

(3) În lipsă de stipulaţie contrară, mandatarii răspund solidar faţă de mandant dacă s-au obligat să lucreze împreună.


Substituirea făcută de mandatar


Art.2032 – (1) Mandatarul este ţinut să îndeplinească personal mandatul, cu excepţia cazului în care mandantul l-a autorizat în mod expres să-şi substituie o altă persoană în executarea în tot sau în parte a mandatului.

(2) Chiar în absenţa unei autorizări exprese, mandatarul îşi poate substitui un terţ dacă:

a) împrejurări neprevăzute îl împiedică să aducă la îndeplinire mandatul,

b) îi este imposibil să îl înştiinţeze în prealabil pe mandant asupra acestor împrejurări,

c) se poate prezuma că mandantul ar fi aprobat substituirea dacă ar fi cunoscut împrejurările ce o justifică.

(3) În cazurile prevăzute la alin.(2), mandatarul este obligat să îl înştiinţeze de îndată pe mandant cu privire la substituire.

(4) Dacă substituirea nu a fost autorizată de mandant, mandatarul răspunde pentru actele persoanei pe care şi-a substituit-o ca şi cum le-ar fi îndeplinit el însuşi.

(5) Dacă substituirea a fost autorizată, mandatarul nu răspunde decât pentru diligenţa cu care a ales persoana care l-a substituit şi i-a dat instrucţiunile privind executarea mandatului.

(6) În toate cazurile, mandantul are acţiune directă împotriva persoanei pe care mandatarul şi-a substituit-o.


Măsuri de conservare a bunurilor mandantului


Art.2033 – (1) Mandatarul va exercita drepturile mandantului faţă de terţi, dacă bunurile primite pentru mandant prezintă semne de deteriorare sau au ajuns cu întârziere.

(2) În caz de urgenţă, mandatarul poate proceda la vânzarea bunurilor cu diligenţa unui bun proprietar.

(3) În cazurile prevăzute la alin.(1) şi (2) mandatarul trebuie să îl anunţe de îndată pe mandant.

§3. Obligaţiile mandantului


Sumele necesare executării mandatului


Art.2034 – (1) În lipsa unei convenţii contrare, mandantul este obligat să pună la dispoziţia mandatarului mijloacele necesare executării mandatului.

(2) Mandantul va restitui mandatarului cheltuielile rezonabile avansate de acesta din urmă pentru executarea mandatului, împreună cu dobânzile legale aferente, calculate de la data efectuării cheltuielilor.


Despăgubirea mandatarului


Art.2035 – Mandantul este obligat să repare prejudiciul suferit de către mandatar în executarea mandatului, dacă acest prejudiciu nu provine din culpa mandatarului.


Remuneraţia mandatarului


Art.2036 – Dacă mandatul este cu titlu oneros, mandantul este obligat să plătească mandatarului remuneraţia, chiar şi în cazul în care, fără culpa mandatarului, mandatul nu a putut fi executat.


Pluralitatea de mandanţi


Art.2037 – Când mandatul a fost dat aceluiaşi mandatar de mai multe persoane pentru o afacere comună, fiecare dintre ele răspunde solidar faţă de mandatar de toate efectele mandatului.


Dreptul de retenţie al mandatarului


Art.2038 – Pentru garantarea tuturor creanţelor sale împotriva mandantului izvorâte din mandat, mandatarul are un drept de retenţie asupra bunurilor primite cu ocazia executării mandatului de la mandant ori pe seama acestuia.

§4. Încetarea mandatului


Moduri de încetare


Art.2039 – Pe lângă cauzele generale de încetare a contractelor, mandatul încetează prin oricare dintre următoarele moduri :

a) revocarea sa de către mandant;
b) renunţarea mandatarului;
c) moartea, incapacitatea sau falimentul mandantului ori mandatarului. Cu toate acestea, atunci când are ca obiect încheierea unor acte succesive în cadrul unei activităţi cu caracter de continuitate, mandatul nu încetează dacă această activitate este în curs de desfăşurare, cu respectarea dreptului de revocare sau renunţare al părţilor sau al moştenitorilor acestora.

Condiţiile revocării


Art.2040 – (1) Mandantul poate oricând revoca mandatul, expres sau tacit, indiferent de forma în care contractul de mandat a fost încheiat şi chiar dacă a fost declarat irevocabil.

(2) Împuternicirea dată unui nou mandatar pentru aceeaşi afacere revocă mandatul iniţial.

(3) Mandatul dat în condiţiile prevăzute de art.2037 nu poate fi revocat decât cu acordul tuturor mandanţilor.


Efectele revocării


Art.2041 – (1) Mandantul care revocă mandatul rămâne ţinut să-şi execute obligaţiile faţă de mandatar. El este de asemenea obligat să repare prejudiciile suferite de mandatar din cauza revocării nejustificate ori intempestive.

(2) Atunci când părţile au declarat mandatul irevocabil, revocarea se consideră a fi nejustificată dacă nu este determinată de culpa mandatarului sau de un caz fortuit ori de forţă majoră.


Publicitatea revocării procurii autentice notariale


Art.2042 – (1) Dacă procura s-a acordat în formă autentică notarială, în vederea informării terţilor mandantul poate cere notarului care a autentificat procura să aplice menţiunea de revocare asupra exemplarului care se păstrează în arhiva sa, precum şi asupra tuturor copiilor de pe acest exemplar pe care le va elibera în viitor. Totodată, notarul transmite revocarea către registrul naţional special, potrivit legii.

(2) Notarul care autentifică actul pentru încheierea căruia s-a acordat procura are obligaţia să verifice dacă pe procură s-a aplicat ori nu menţiunea de revocare conform alin.(1).


Renunţarea mandatarului


Art.2043 – (1) Mandatarul poate renunţa oricând la mandat, notificând mandantului renunţarea sa.

(2) Dacă mandatul este cu titlul oneros, mandatarul poate pretinde remuneraţia pentru actele pe care le-a încheiat pe seama mandantului până la data renunţării.

(3) Mandatarul este obligat să îl despăgubească pe mandant pentru prejudiciile suferite prin efectul renunţării, cu excepţia cazului când continuarea executării mandatului i-ar fi cauzat mandatarului însuşi o pagubă însemnată, care nu putea fi prevăzută la data acceptării mandatului.


Moartea, incapacitatea sau falimentul uneia dintre părţi


Art.2044 – (1) În caz de deces, incapacitate sau faliment a uneia dintre părţi, moştenitorii ori reprezentanţii acesteia au obligaţia de a informa de îndată cealaltă parte.

(2) În cazul prevăzut la alin.(1), mandatarul sau moştenitorii ori reprezentanţii săi sunt obligaţi să continue executarea mandatului dacă întârzierea acesteia riscă să pună în pericol interesele mandantului ori ale moştenitorilor săi.


Necunoaşterea cauzei de încetare a mandatului


Art.2045 – Tot ceea ce mandatarul a făcut, în numele mandantului, înainte de a cunoaşte sau de a fi putut cunoaşte cauza de încetare a mandatului este socotit ca valabil făcut în executarea acestuia.


Menţinerea unor obligaţii ale mandatarului


Art.2046 – La încetarea în orice mod a mandatului, mandatarul este ţinut să-şi execute obligaţiile prevăzute de art.2028 şi 2029.

Încetarea mandatului în caz de pluralitate de mandatari


Art.2047 – În lipsa unei convenţii contrare, mandatul dat mai multor mandatari obligaţi să lucreze împreună încetează chiar şi atunci când cauza încetării priveşte numai pe unul dintre ei.

Secţiunea a 3-a

Mandatul fără reprezentare


§1. Dispoziţii generale


Noţiune


Art.2048 – (1) Mandatul fără reprezentare este contractul în temeiul căruia o parte, numită mandatar, încheie acte juridice în nume propriu dar pe seama celeilalte părţi, numite mandant, şi îşi asumă faţă de terţi obligaţiile care rezultă din aceste acte, chiar dacă terţii aveau cunoştinţă despre mandat.

(2) Dispoziţiile prezentei secţiuni se completează, în mod corespunzător, cu regulile aplicabile mandatului cu reprezentare.


Efecte faţă de terţi


Art.2049 – (1) Terţii nu au niciun raport juridic cu mandantul.

(2) Cu toate acestea, mandantul, substituindu-se mandatarului, poate exercita drepturile de creanţă născute din executarea mandatului, dacă şi-a executat propriile sale obligaţii faţă de mandatar.


Bunurile dobândite de mandatar


Art.2050 - (1) Mandantul poate revendica bunurile mobile dobândite pe seama sa de către mandatarul care a acţionat în nume propriu, cu excepţia bunurilor dobândite de terţi prin efectul posesiei de bună-credinţă.

(2) Dacă bunurile dobândite de mandatar sunt imobile, acesta este obligat să le transmită mandantului. În caz de refuz, mandantul poate solicita instanţei de judecată să pronunţe o hotărâre care să ţină loc de act de transmitere a bunurilor dobândite.

(3) Dispoziţiile alin.(2) se aplică prin asemănare şi bunurilor mobile supuse unor formalităţi de publicitate.


Creditorii mandatarului


Art.2051 - Creditorii mandatarului nu pot urmări bunurile dobândite de acesta în nume propriu dar pe seama mandantului dacă mandatul fără reprezentare are dată certă şi aceasta este anterioară luării oricărei măsuri asigurătorii sau de executare.

§2. Contractul de comision


Noţiune


Art.2052 – Contractul de comision este mandatul care are ca obiect achiziţionarea sau vânzarea de bunuri ori prestarea de servicii pe seama comitentului şi în numele comisionarului, care acţionează cu titlu profesional, în schimbul unei remuneraţii numită comision.


Forma contractului

Art.2053 - (1) Contractul de comision se încheie în formă scrisă.

(2) Dacă prin lege nu se prevede altfel, forma scrisă este necesară numai pentru dovada contractului.


Obligaţiile terţului contractant


Art.2054 – Terţul contractant este ţinut direct faţă de comisionar pentru obligaţiile sale.


Cedarea acţiunilor


Art.2055 – (1) în caz de neexecutare a obligaţiilor de către terţ, comitentul poate exercita acţiunile decurgând din contractul cu terţul, subrogându-se, la cerere, în drepturile comisionarului.

(2) În acest scop, la cererea comitentului, comisionarul are obligaţia să îi cedeze acestuia deîndată acţiunile contra terţului, printr-un act de cesiune sub semnătură privată, fără nici o contraprestaţie din partea comitentului.

(3) Comisionarul răspunde pentru daunele cauzate comitentului, prin refuzul sau întârzierea cedării acţiunilor împotriva terţului.


Vânzarea pe credit


Art.2056 – (1) Comisionarul care vinde pe credit, fără autorizarea comitentului, răspunde personal, fiind ţinut, la cererea comitentului, să plătească de îndată creditele acordate împreună cu dobânzile şi alte foloase ce ar rezulta.

(2) În acest caz, comisionarul este obligat să-l înştiinţeze de îndată pe comitent, arătându-i persoana cumpărătorului şi termenul acordat; în caz contrar, se presupune că operaţiunile s-au făcut pe bani gata, proba contrară nefiind admisă.


Instrucţiunile comitentului

Art.2057 – (1) Comisionarul are obligaţia să respecte întocmai instrucţiunile exprese primite de la comitent.

(2) Cu toate acestea, comisionarul se poate îndepărta de la instrucţiunile primite de la comitent, numai dacă sunt întrunite cumulativ următoarele condiţii:

(a) nu este suficient timp pentru a se obţine autorizarea sa prealabilă în raport cu natura afacerii;
(b) se poate considera în mod rezonabil că acesta, cunoscând împrejurările schimbate, şi-ar fi dat autorizarea; şi
(c) îndepărtarea de la instrucţiuni nu schimbă fundamental natura şi scopul sau condiţiile economice ale împuternicirii primite.
(3) În cazul prevăzut la alin.(2) comisionarul are obligaţia să îl înştiinţeze pe comitent deîndată ce este posibil.

(4) În afara cazului prevăzut la alin. (2), orice operaţiune a comisionarului, cu încălcarea sau depăşirea puterilor primite, rămâne în sarcina sa, dacă nu este ratificată de comitent; de asemenea, comisionarul poate fi obligat şi la plata de daune interese.


Comisionul


Art.2058 – (1) Comitentul nu poate refuza plata comisionului atunci când terţul execută întocmai contractul încheiat de comisionar cu respectarea împuternicirii primite.

(2) Dacă nu s-a stipulat altfel, comisionul se datorează chiar dacă terţul nu execută obligaţia sa, ori invocă excepţia de neexecutare a contractului.

(3) Dacă împuternicirea pentru vânzarea unui imobil s-a dat exclusiv unui comisionar, comisionul rămâne datorat de proprietar chiar dacă vânzarea s-a făcut direct de către acesta sau prin intermediul unui terţ.

(4) Dacă părţile nu au stabilit cuantumul comisionului, acesta se determină potrivit cu art.2019 alin.(2).


Vânzarea de titluri de credit şi alte bunuri cotate


Art.2059 -(1) În lipsă de stipulaţie contrară, când împuternicirea priveşte vânzarea sau cumpărarea unor titluri de credit circulând în comerţ, sau alte mărfuri cotate pe pieţe organizate, comisionarul poate să procure comitentului la preţul cerut, ca vânzător, bunurile pe care era împuternicit să le cumpere, sau să reţină pentru sine la preţul curent, în calitate de cumpărător, bunurile pe care trebuia să le vândă în contul comitentului.

(2) Comisionarul care se comportă el însuşi ca vânzător sau cumpărător, are dreptul la comision.

(3) Dacă în cazurile mai sus arătate, comisionarul, după îndeplinirea însărcinării sale, nu face cunoscut comitentului persoana cu care a contractat, comitentul are dreptul să considere că vânzarea sau cumpărarea s-a făcut în contul său şi să ceară de la comisionar executarea contractului.


Revocarea comisionului


Art.2060 - (1) Comitentul poate revoca împuternicirea dată comisionarului până în momentul în care acesta a încheiat actul cu terţul.

(2) În acest caz, comisionarul are dreptul la o parte din comision, care se determină ţinând cont de diligenţele depuse şi de cheltuielile efectuate cu privire la îndeplinirea împuternicirii până în momentul revocării.


Răspunderea comisionarului


Art.2061 - (1) Comisionarul nu răspunde faţă de comitent în cazul în care terţul nu-şi execută obligaţiile decurgând din act.

(2) Cu toate acestea, el îşi poate lua expres obligaţia de a garanta pe comitent de executarea obligaţiilor terţului. În acest caz, în lipsă de stipulaţie contrară, comitentul va plăti comisionarului un comision special „pentru garanţie”, sau „pentru credit”, ori un alt asemenea comision stabilit prin convenţia lor sau, în lipsă, de către instanţă, care va ţine cont de împrejurări şi de valoarea obligaţiei garantate.

Dreptul de retenţie aparţinând comisionarului


Art.2062 – (1) Pentru creanţele sale împotriva comitentului, comisionarul are un drept de retenţie asupra bunurilor acestuia, aflate în detenţia sa.

(2) Comisionarul va avea preferinţă faţă de vânzătorul neplătit.

§3. Contractul de consignaţie


Noţiune

Art.2063 – (1) Contractul de consignaţie este comisionul care are ca obiect vânzarea unor bunuri mobile pe care consignantul le-a predat consignatarului în acest scop.

(2) Contractul de consignaţie este guvernat de regulile prezentei secţiuni, de legea specială, precum şi de dispoziţiile privitoare la contractul de comision şi mandat, în măsura în care acestea din urmă nu contravin prezentei secţiuni.


Proba


Art.2064 – Contractul de consignaţie se încheie în formă scrisă. Dacă prin lege nu se prevede altfel, forma scrisă este necesară numai pentru dovada contractului.


Preţul vânzării


Art.2065 – (1) Preţul la care bunul urmează să fie vândut este cel stabilit de părţile contractului de consignaţie sau, în lipsă, preţul curent al mărfurilor de pe piaţa relevantă, de la momentul vânzării.

(2) Consignantul poate modifica unilateral preţul de vânzare stabilit, iar consignatarul va fi ţinut de această modificare de la momentul la care i-a fost adusă la cunoştinţă în scris.

(3) În lipsă de dispoziţii contrare ale contractului sau ale instrucţiunilor scrise ale consignantului, vânzarea se va face numai contra numerar, virament sau cec barat şi numai la preţurile curente ale mărfurilor, potrivit alin.(1).


Remiterea bunurilor. Dreptul de inspecţie, control şi dispoziţie asupra bunurilor. Reluarea bunurilor


Art.2066 – (1) Consignantul va remite bunurile consignatarului pentru executarea contractului, păstrând dreptul de a inspecta şi controla starea acestora pe toată durata contractului.

(2) Consignantul dispune de bunurile încredinţate consignatarului, pe toată durata contractului. El le poate relua oricând, chiar în cazul în care contractul a fost încheiat pe durată determinată.

(3) În cazul de la aliniatul precedent, consignantul va da consignatarului un preaviz necesar pentru pregătirea predării bunurilor.

(4) În caz de faliment al consignantului, bunurile intră la masa credală, iar în caz de faliment al consignatarului, bunurile sunt excluse de la masa credală şi vor fi reluate imediat de consignant.


Remuneraţia consignatarului


Art.2067 – (1) Contractul de consignaţie este prezumat oneros, iar remuneraţia la care are dreptul consignatarul se stabileşte prin contract sau în lipsă, ca diferenţă dintre preţul de vânzare stabilit de consignant şi preţul efectiv al vânzării.

(2) Dacă vânzarea s-a făcut la preţul curent, remuneraţia se va stabili de către instanţă, potrivit cu dificultatea vânzării, diligenţele consignatarului şi remuneraţiile practicate pe piaţa relevantă pentru operaţiuni similare.


Cheltuielile de conservare, vânzare a bunurilor şi executare a contractului


Art.2068 – (1) Consignantul va acoperi consignatarului cheltuielile de conservare şi vânzare a bunurilor, dacă prin contract nu se prevede altfel.

(2) În cazul în care consignantul reia bunurile sau dispune luarea acestora din posesia consignatarului, precum şi în cazul în care contractul de consignaţie nu se poate executa, fără vreo culpă din partea consignatarului, acesta are dreptul să-i fie acoperite toate cheltuielile făcute pentru executarea contractului.

(3) Consignantul va fi ţinut de plata cheltuielilor de întreţinere şi de depozitare a bunurilor, ori de câte ori va ignora obligaţia sa de a relua bunurile.

(4) Dacă potrivit împrejurărilor, bunurile nu pot fi reluate imediat de consignant în caz de încetarea a contractului prin renunţarea consignatarului, acesta rămâne ţinut de obligaţiile sale de păstrare a bunurilor, asigurare şi întreţinere a acestora până când acestea sunt reluate de consignant. Acesta are obligaţia să întreprindă toate diligenţele necesare reluării bunurilor imediat după încetarea contractului, sub sancţiunea acoperirii cheltuielilor de conservare, depozitare şi întreţinere.


Primirea, păstrarea şi asigurarea bunurilor


Art.2069 – (1) Consignatarul va primi şi păstra bunurile ca un bun proprietar şi le va remite cumpărătorului sau consignantului, după caz, în starea în care le-a primit spre vânzare.

(2) Consignatarul va asigura bunurile la valoarea stabilită de părţile contractului de consignaţie sau, în lipsă, la valoarea de circulaţie de la data primirii lor în consignaţie. El va fi ţinut faţă de consignant pentru deteriorarea sau pieirea bunurilor din cauze de forţă majoră sau fapta unui terţ, dacă acestea nu au fost asigurate la primirea lor în consignaţie sau asigurarea a expirat şi nu a fost reînnoită sau societatea de asigurări nu a fost agreată de consignant. Consignatarul este obligat să plătească cu regularitate primele de asigurare.

(3) Consignantul va putea asigura bunurile pe cheltuiala consignatarului, dacă acesta omite să o facă.

(4) Asigurările sunt contractate de drept în favoarea consignantului, cu condiţia ca acesta să notifice asigurătorului contractul de consignaţie înainte de plata despăgubirilor.


Vânzarea pe credit


Art.2070 – (1) Dacă consignatarul primeşte autorizarea să vândă pe credit, atunci el poate acorda cumpărătorului un termen pentru plata preţului de maximum 90 de zile şi exclusiv pe baza de cambii acceptate sau bilete la ordin.

(2) Dacă nu se prevede altfel prin contract, consignatarul este solidar răspunzător cu cumpărătorul faţă de consignant, pentru plata preţului mărfurilor vândute pe credit.


Dreptul de retenţie aparţinând consignatarului


Art.2071 - (1) Dacă prin contractul de consignaţie se prevede astfel, consignatarul are un drept de retenţie asupra bunurilor primite în consignaţie şi a sumelor cuvenite consignantului, pentru creanţele sale împotriva acestuia.

(2) Obligaţiile consignatarului privind întreţinerea bunurilor rămân valabile în caz de exercitare a dreptului de retenţie, dar cheltuielile de depozitare incumbă consignantului, dacă exercitarea dreptului de retenţie a fost întemeiată.


Încetarea contractului


Art.2072 – Contractul de consignaţie încetează prin revocarea sa de către consignant, renunţarea consignatarului, din cauzele indicate în contract, moartea, dizolvarea, falimentul, interdicţia sau radierea consignantului sau consignatarului.

§4. Contractul de expediţie


Noţiune

Art.2073 – Contractul de expediţie este comisionul prin care expeditorul se obligă să încheie, în nume propriu şi în contul comitentului, un contract de transport şi să îndeplinească operaţiunile accesorii.


Revocarea


Art.2074 – Până la încheierea contractului de transport, comitentul poate revoca ordinul de expediţie, plătind expeditorului cheltuielile şi o compensaţie pentru diligenţele desfăşurate până la comunicarea revocării ordinului de expediţie.


Contraordinul


Art.2075 – Din momentul încheierii contractului de transport, expeditorul este obligat să exercite, la cererea comitentului, dreptul la contraordin aplicabil contractului de transport.


Obligaţiile expeditorului


Art.2076 – (1) În alegerea traseului, mijloacelor şi modalităţilor de transport al mărfii, expeditorul va respecta instrucţiunile comitentului, iar dacă nu există asemenea instrucţiuni, va acţiona în interesul comitentului.

(2) În cazul în care expeditorul îşi asumă şi obligaţia de predare a bunurilor la locul de destinaţie, se prezumă că această obligaţie nu este asumată faţă de destinatar.

(3) Expeditorul nu are obligaţia de a asigura bunurile decât dacă aceasta a fost stipulată în contract sau rezultă din uzanţe.

(4) Premiile, bonificaţiile şi reducerile tarifelor, obţinute de expeditor, aparţin de drept comitentului, dacă nu se prevede altfel în contract.


Răspunderea expeditorului


Art.2077 – (1) Expeditorul răspunde de întârzierea transportului, de pieirea, pierderea, sustragerea sau stricăciunea bunurilor în caz de neglijenţă în executarea expedierii, în special în ceea ce priveşte preluarea şi păstrarea bunurilor, alegerea transportatorului ori a expeditorilor intermediari.

(2) Atunci când, fără motive temeinice, se abate de la modul de transport indicat de comitent, expeditorul răspunde de întârzierea transportului, pieirea, pierderea, sustragerea sau stricăciunea bunurilor, cauzată de cazul fortuit, dacă el nu dovedeşte că aceasta s-ar fi produs chiar dacă s-ar fi conformat instrucţiunilor primite.


Drepturile expeditorului


Art.2078 – (1) Expeditorul are dreptul la comisionul prevăzut în contract sau, în lipsă, stabilit potrivit tarifelor profesionale ori uzanţelor sau, dacă acestea nu există, de către instanţă în funcţie de dificultatea operaţiunii şi de diligenţele expeditorului.

(2) Compensaţia pentru prestaţiile accesorii şi cheltuielile se rambursează de comitent pe baza facturilor sau altor înscrisuri care dovedesc efectuarea acestora, dacă părţile nu au convenit anticipat o sumă globală pentru comision, prestaţii accesorii şi cheltuieli.


Expeditorul transportator


Art.2079 – Expeditorul care ia asupra sa obligaţia executării transportului, cu mijloace proprii sau ale altuia, în tot sau în parte, are drepturile şi obligaţiile transportatorului.


Termen de prescripţie


Art.2080 – Dreptul la acţiune izvorând din contractul de expediţie se prescrie în termen de un an socotit din ziua predării bunurilor la locul de destinaţie sau din ziua în care ar fi trebuit să se facă predarea lor, cu excepţia dreptului la acţiunea referitoare la transporturile care încep sau se termină în afara Europei, care se prescrie în termen de 18 luni.

Capitolul X

Contractul de agenţie


Noţiune


Art.2081 – (1) Agenţia este contractul prin care comitentul îl împuterniceşte în mod statornic pe agent fie să negocieze, fie atât să negocieze, cât şi să încheie contracte, în numele şi pe seama sa, în schimbul unei remuneraţii, în una sau mai multe regiuni determinate.

(2) Agentul este un intermediar independent care acţionează cu titlu profesional. El nu poate fi în acelaşi timp prepusul comitentului.


Domeniu de aplicare


Art.2082 – (1) Dispoziţiile prezentului capitol nu se aplică activităţii persoanelor care:

a) acţionează ca intermediar în cadrul burselor de valori şi al pieţelor reglementate de mărfuri şi instrumente financiare derivate;

b) au calitatea de agent sau broker de asigurări şi reasigurări;

c) prestează un serviciu neremunerat în calitate de agent.

(2) Nu constituie agent, în înţelesul prezentului capitol, persoana care:

a) are calitatea de organ legal sau statutar al unei persoane juridice, având drept de reprezentare a acesteia;

b) este asociat ori acţionar şi este împuternicită în mod legal să îi reprezinte pe ceilalţi asociaţi sau acţionari;

c) are calitatea de administrator judiciar, lichidator, tutore, curator, custode sau sechestru în raport cu comitentul.

Exclusivitatea


Art.2083 – (1) Agentul nu poate negocia sau încheia pe seama sa, fără consimţământul comitentului, în regiunea determinată prin contractul de agenţie, contracte privind bunuri şi servicii similare celor care fac obiectul contractului de agenţie.

(2) În lipsă de stipulaţie contrară, agentul poate reprezenta mai mulţi comitenţi, iar comitentul poate să contracteze cu mai muţi agenţi, în aceeaşi regiune şi pentru acelaşi tip de contracte.

(2) Agentul poate reprezenta mai mulţi comitenţi concurenţi, pentru aceeaşi regiune şi pentru acelaşi tip de contracte, numai dacă se stipulează expres în acest sens.


Clauza de neconcurenţă


Art.2084 – (1) În sensul prezentului capitol, prin clauză de neconcurenţă se înţelege acea stipulaţie contractuală al cărei efect constă în restrângerea activităţii profesionale a agentului pe perioada contractului de agenţie sau ulterior încetării sale.

(2) Clauza de neconcurenţă trebuie redactată în scris, sub sancţiunea nulităţii absolute.

(3) Clauza de neconcurenţă se aplică doar pentru regiunea geografică sau pentru grupul de persoane şi regiunea geografică la care se referă contractul de agenţie şi doar pentru bunurile şi serviciile în legătură cu care agentul este împuternicit să negocieze şi să încheie contracte. Orice extindere a sferei clauzei de neconcurenţă este considerată nescrisă.

(4) Restrângerea activităţii prin clauza de neconcurenţă nu se poate întinde pe o perioadă mai mare de doi ani de la data încetării contractului de agenţie. Dacă s-a stabilit un termen mai lung de doi ani, acesta se va reduce de drept la termenul maxim din prezentul alineat.


Vânzarea pe credit


Art.2085 – În lipsă de stipulaţie contrară, agentul nu poate vinde pe credit şi nu poate acorda reduceri sau amânări de plată pentru creanţele comitentului.


Reclamaţii privind bunurile


Art.2086 – (1) Agentul poate primi reclamaţii privind viciile bunurilor vândute sau serviciilor prestate de comitent, fiind obligat să îl înştiinţeze de îndată pe acesta.

(2) La rândul său, agentul poate lua orice măsuri asigurătorii în interesul comitentului, precum şi orice alte măsuri necesare pentru conservarea drepturilor acestuia din urmă.


Forma contractului


Art.2087 – (1) Contractul de agenţie se încheie în formă scrisă. Dacă prin lege nu se prevede altfel, forma scrisă este necesară numai pentru dovada contractului.

(2) Oricare parte are dreptul să obţină de la cealaltă parte, la cerere, un document scris semnat, cuprinzând conţinutul contractului de agenţie, inclusiv modificările acestuia. Părţile nu pot renunţa la acest drept.


Obligaţiile agentului


Art.2088 – (1) Agentul trebuie să îndeplinească, personal sau prin prepuşii săi, obligaţiile ce decurg din împuternicirea care îi este dată, cu bună-credinţă şi loialitate.

(2) În mod special, agentul este obligat:

a) să îi procure şi să îi comunice comitentului informaţiile care l-ar putea interesa pe acesta privitoare la regiunile stabilite în contract, precum şi să comunice toate celelalte informaţii necesare de care dispune;

b) să depună diligenţele necesare pentru negocierea şi, dacă este cazul, încheierea contractelor pentru care este împuternicit, în condiţii cât mai avantajoase pentru comitent;

c) să respecte instrucţiunile rezonabile primite de la comitent;

d) să ţină în registrele sale evidenţe separate pentru contractele care îl privesc pe fiecare comitent;

e) să depoziteze bunurile sau eşantioanele într-o modalitate care să asigure identificarea lor.

(3) Substituirea agentului în tot sau în parte este supusă regulilor aplicabile în materia contractului de mandat.

(4) Agentul care se află în imposibilitate de a continua executarea obligaţiilor ce îi revin trebuie să îl înştiinţeze de îndată pe comitent, sub sancţiunea plăţii de daune interese.


Obligaţiile comitentului

Art.2089 – (1) În raporturile sale cu agentul, comitentul trebuie să acţioneze cu loialitate şi cu bună-credinţă.
(2) În mod special, comitentul este obligat:
a) să pună la dispoziţie agentului în timp util şi într-o cantitate corespunzătoare mostre, cataloage, tarife şi orice altă documentaţie, necesare agentului pentru executarea împuternicirii sale;
b) să furnizeze agentului informaţiile necesare executării contractului de agenţie;
c) să îl înştiinţeze pe agent, într-un termen rezonabil, atunci când anticipează că volumul contractelor va fi semnificativ mai mic decât acela la care agentul s-ar fi putut aştepta în mod normal;
d) să plătească agentului remuneraţia în condiţiile şi la termenele stabilite în contract sau prevăzute de lege.
(3) De asemenea, comitentul trebuie să îl informeze pe agent într-un termen rezonabil cu privire la acceptarea, refuzul ori neexecutarea unui contract negociat sau, după caz, încheiat de agent.

Renunţarea comitentului la încheierea contractelor sau actelor de comerţ negociate


Art.2090 – În cazul în care agentul a fost împuternicit doar să negocieze, iar comitentul nu comunică în termen rezonabil acordul său pentru încheierea contractului negociat de agent conform împuternicirii primite, se consideră că a renunţat la încheierea acestuia.

Remuneraţia agentului


Art.2091 – (1) Agentul are dreptul la o remuneraţie pentru toate contractele încheiate ca efect al intervenţiei sale.

(2) Remuneraţia poate fi exprimată în cuantum fix sau variabil, prin raportare la numărul contractelor sau actelor de comerţ, ori la valoarea acestora, când se numeşte comision.

(3) În lipsa unei stipulaţii exprese sau a unei prevederi legale, agentul are dreptul la o remuneraţie stabilită potrivit uzanţelor aplicabile fie în locul în care agentul îşi desfăşoară activitatea, fie în legătură cu bunurile care fac obiectul contractului de agenţie.

(4) Dacă nu există astfel de uzanţe, agentul este îndreptăţit să primească o remuneraţie rezonabilă, în funcţie de toate aspectele referitoare la contractele încheiate.

(5) Dispoziţiile art.2092-2096 sunt aplicabile numai în măsura în care agentul este remunerat total sau parţial cu un comision.


Condiţiile comisionului


Art.2092 – Agentul este îndreptăţit la comision pentru contractele încheiate pe durata contractului de agenţie, dacă acestea sunt încheiate:

a) ca urmare a intervenţiei sale;

b) fără intervenţia agentului, dar cu un client procurat anterior de acesta pentru contracte sau acte de comerţ similare;

c) cu un client dintr-o regiune sau grup de persoane determinate, pentru care agentul a primit împuternicire exclusivă.

Remunerarea după încetarea contractului


Art.2093 – (1) Agentul este îndreptăţit la comision pentru un contract încheiat ulterior încetării contractului de agenţie, dacă:

a) acesta a fost încheiat în principal datorită intervenţiei agentului pe durata contractului de agenţie şi încheierea a avut loc într-un termen rezonabil de la încetarea contractului de agenţie;

b) comanda emisă de terţ a fost primită de comitent sau de agent anterior încetării contractului de agenţie, în cazurile prevăzute de dispoziţiile art.2092.

(2) Agentul nu are dreptul la comisionul prevăzut de art.2092, dacă acesta este datorat agentului precedent potrivit alin.(1), cu excepţia cazului în care rezultă din circumstanţe că este echitabil ca agenţii să împartă acel comision.


Dreptul la comision


Art.2094 – (1) Dacă părţile nu convin altfel, dreptul la comision se naşte la data la care este îndeplinită una dintre condiţiile următoare:

a) comitentul şi-a executat obligaţiile contractuale faţă de terţa persoană;

b) comitentul ar fi trebuit să îşi execute obligaţiile contractuale potrivit convenţiei sale cu terţul;

c) terţul şi-a executat obligaţiile contractuale.

(2) Comisionul se plăteşte cel mai târziu în ultima zi a lunii care urmează trimestrului pentru care se datorează.


Dreptul la comision în cazul contractelor neexecutate


Art.2095 – (1) Comisionul se datorează şi pentru contractele încheiate, dar la a căror executare părţile acestora au renunţat, dacă agentul şi-a îndeplinit obligaţiile.

(2) Atunci când contractul încheiat nu se execută de către părţi ca urmare a unor circumstanţe imputabile agentului, dreptul la comision se stinge sau comisionul se reduce proporţional cu neexecutarea, după caz.

(3) În caz de executare parţială din partea terţului, agentul este îndreptăţit doar la plata unei părţi din comisionul stipulat, proporţional cu executarea contractului încheiat între comitent şi terţ.

(4) În ipotezele prevăzute la alin.(2) şi (3) comisioanele primite vor fi rambursate, după caz, în tot sau în parte.


Calculul valorii comisionului


Art.2096 – (1) La sfârşitul fiecărui trimestru comitentul trebuie să trimită agentului copiile de pe facturile care au fost expediate terţilor, precum şi descrierea calcului valorii comisionului.

(2) La cererea agentului, comitentul îi va comunica de îndată informaţiile necesare calculării comisionului, inclusiv extrasele relevante din registrele sale contabile.

(3) Clauza prin care se derogă de la alin.(1) şi (2) în defavoarea agentului se consideră nescrisă.


Durata contractului


Art.2097 – Contractul de agenţie încheiat pe durată determinată, care continuă să fie executat de părţi după expirarea termenului, se consideră prelungit pe durată nedeterminată.


Denunţarea unilaterală


Art.2098 – (1) Contractul de agenţie pe durată nedeterminată poate fi denunţat unilateral de oricare dintre părţi, cu un preaviz obligatoriu.

(2) Dispoziţiile alin.(1) sunt aplicabile şi contractului de agenţie pe durată determinată care prevede o clauză expresă privind posibilitatea denunţării unilaterale anticipate.

(3) În primul an de contract termenul de preaviz trebuie să aibă o durată de cel puţin o lună.

(4) În cazul în care durata contractului este mai mare de un an, termenul minim de preaviz se măreşte cu câte o lună pentru fiecare an suplimentar început, fără ca durata termenului de preaviz să depăşească 6 luni.

(5) Părţile nu pot stabili prin convenţie termene de preaviz mai scurte decât cele prevăzute la alin.(3) şi (4).

(6) Dacă părţile convin termene de preaviz mai lungi decât cele prevăzute la alin.(3) şi (4), prin contractul de agenţie nu se pot stabili în sarcina agentului termene de preaviz mai lungi decât cele stabilite în sarcina comitentului.

(7) Dacă părţile nu convin altfel, termenul de preaviz expiră la sfârşitul unei luni calendaristice.

(8) Dispoziţiile alin.(1)-(7) se aplică în mod corespunzător şi contractului pe durată determinată prelungit pe durată nedeterminată potrivit dispoziţiilor art.2099. În acest caz, la calculul termenului de preaviz se va ţine seama de întreaga perioadă a contractului, cuprinzând atât durata determinată, cât şi perioada în care acesta se consideră încheiat pe durată nedeterminată.


Denunţarea unilaterală în cazuri speciale


Art.2099 – (1) În toate cazurile, contractul de agenţie poate fi denunţat fără preaviz de oricare dintre părţi, cu repararea prejudiciilor astfel cauzate celeilalte părţi, atunci când circumstanţe excepţionale, altele decât forţa majoră ori cazul fortuit, fac imposibilă continuarea colaborării dintre comitent şi agent.

(2) În ipoteza prevăzută la alin.(1) contractul încetează la data primirii notificării scrise prin care acesta a fost denunţat.

Indemnizaţii în caz de încetare a contractului


Art.2100 – (1) La încetarea contractului de agenţie agentul are dreptul să primească de la comitent o indemnizaţie, în măsura în care:

a) i-a procurat noi clienţi comitentului sau a sporit semnificativ volumul operaţiunilor cu clienţii existenţi, iar comitentul obţine încă foloase substanţiale din operaţiunile cu aceşti clienţi; şi

b) plata acestei indemnizaţii este echitabilă, având în vedere circumstanţele concrete, în special comisioanele pe care agentul ar fi trebuit să le primească în urma operaţiunilor încheiate de comitent cu clienţii prevăzuţi la lit. a), precum şi posibila restrângere a activităţii profesionale a agentului din cauza existenţei în contractul de agenţie a unei clauze de neconcurenţă.

(2) Valoarea indemnizaţiei nu poate depăşi o sumă echivalentă cuantumului unei remuneraţii anuale, calculată pe baza mediei anuale a remuneraţiilor încasate de agent pe parcursul ultimilor 5 ani de contract. Dacă durata contractului nu însumează 5 ani, remuneraţia anuală este calculată pe baza mediei remuneraţiilor încasate în cursul perioadei respective.

(3) Acordarea indemnizaţiei prevăzute la alin.(1) nu aduce atingere dreptului agentului de a cere despăgubiri, în condiţiile legii.

(4) În cazul în care contractul de agenţie încetează ca urmare a decesului agentului, dispoziţiile alin.(1)-(3) se aplică în mod corespunzător.

(5) Dreptul la indemnizaţia, prevăzută la alin.(1) sau, după caz, la alin.(4), se stinge dacă agentul ori, după caz, moştenitorul acestuia nu îl pune în întârziere pe comitent, cu privire la pretenţiile sale, într-un termen de un an de la data încetării contractului de agenţie.

Excepţii


Art.2101 – Agentul nu are dreptul la indemnizaţia prevăzută la art.2100 în următoarele situaţii:

a) comitentul reziliază contractul din cauza încălcării de către agent a obligaţiilor sale;

b) agentul denunţă unilateral contractul, cu excepţia cazului în care această denunţare este motivată de circumstanţe precum vârsta, infirmitatea ori boala agentului, în considerarea cărora, în mod rezonabil, nu i se poate cere acestuia continuarea activităţilor;

c) în cazul cesiunii contractului de agenţie prin înlocuirea agentului cu un terţ;

d) dacă nu se convine altfel de către părţile contractului de agenţie, în cazul novaţiei acestui contract prin înlocuirea agentului cu un terţ.


Ineficacitatea clauzei de neconcurenţă


Art.2102 – (1) Comitentul nu se poate prevala de clauza de neconcurenţă atunci când contractul de agenţie încetează în următoarele situaţii:

a) fără a fi aplicabile prevederile art.2099, comitentul denunţă unilateral contractul de agenţie cu nerespectarea termenului de preaviz, legal sau convenţional, şi fără a exista un motiv grav pentru care nu respectă preavizul, pe care comitentul să îl fi comunicat de îndată agentului;

b) contractul de agenţie este reziliat ca urmare a cuplei comitentului.

(2) La cererea agentului instanţa poate, ţinând seama şi de interesele legitime ale comitentului, să înlăture sau să limiteze efectele clauzei de neconcurenţă, atunci când consecinţele prejudiciabile ale acesteia pentru agent sunt grave şi vădit inechitabile.

Dispoziţii imperative


Art.2103 – Nu se poate deroga în defavoarea intereselor agentului de la prevederile art.2088, 2089, 2093, 2094, 2095 alin.(1), (2) şi (4), 2100 şi 2101. Orice clauză contrară este considerată nescrisă.

Alte dispoziţii aplicabile


Art.2104 – (1) Dispoziţiile prezentului capitol se completează cu prevederile referitoare la contractul de comision, în măsura în care acestea din urmă sunt compatibile.

(2) Dacă agentul are şi puterea de a-l reprezenta pe comitent la încheierea contractelor, dispoziţiile prezentului capitol se completează cu cele privind contractul de mandat cu reprezentare, în măsura în care acestea din urmă sunt compatibile.

Capitolul XI
Contractul de intermediere


Noţiunea


Art.2105 – (1) Intermedierea este contractul prin care intermediarul se obligă faţă de client să îl pună în legătură cu un terţ, în vederea încheierii unui contract.

(2) Intermediarul nu este prepusul părţilor intermediate şi este independent faţă de acestea în executarea obligaţiilor sale.

Remunerarea intermediarului


Art.2106 – (1) Intermediarul are dreptul la o remuneraţie din partea clientului, numai în cazul în care contractul intermediat se încheie ca urmare a intermedierii sale.

(2) În lipsa convenţiei părţilor sau a unor prevederi legale speciale, intermediarul are dreptul la o remuneraţie în conformitate cu practicile anterioare stabilite între părţi sau cu uzanţele existente între profesionişti pentru astfel de contracte.


Restituirea cheltuielilor


Art.2107 – Intermediarul este îndreptăţit la restituirea cheltuielilor efectuate pentru intermediere, dacă se stipulează expres în contract.


Remuneraţia în cazul pluralităţii de intermediari


Art.2108 – (1) În cazul în care intermedierea a fost realizată de mai mulţi intermediari, fiecare are dreptul la o cotă egală din remuneraţia stabilită global, dacă prin contract nu s-a stipulat altfel.

(2) Dispoziţiile alin.(2) se aplică atât în cazul în care pluralitatea de intermediari rezultă din contracte de intermediere separate, cât şi în cazul în care rezultă din acelaşi contract de intermediere.


Obligaţia de informare


Art.2109 – Intermediarul este obligat să comunice persoanelor intermediate toate informaţiile cu privire la avantajele şi oportunitatea încheierii contractului intermediat, cu condiţia ca să nu prejudicieze în mod culpabil interesele clientului.


Comunicarea încheierii contractului intermediat


Art.2110 – (1) Clientul are obligaţia să comunice intermediarului dacă s-a încheiat contractul intermediat, în termen de cel mult 15 zile de la data încheierii acestuia, sub sancţiunea dublării remuneraţiei, dacă prin contract nu se prevede altfel.

(2) De asemenea, în cazul în care remuneraţia se stabileşte în funcţie de valoarea contractului intermediat sau alte elemente esenţiale ale acestuia, clientul este obligat să le comunice în condiţiile indicate în alin.(1) din prezentul articol.


Reprezentarea părţilor intermediate

Art.2111 – Intermediarul poate reprezenta părţile intermediate la încheierea contractului intermediat sau a altor acte de executare a acestuia numai dacă a fost împuternicit expres în acest sens.

Capitolul XII

Contractul de depozit


Secţiunea 1

Reguli comune privind contractul de depozit

§1. Dispoziţii generale


Noţiune


Art.2112 – (1) Depozitul este contractul prin care depozitarul primeşte de la deponent un bun mobil, cu obligaţia de a-l păstra pentru o perioadă de timp şi de a-l restitui în natură.

(2) Remiterea bunului este o condiţie pentru încheierea valabilă a contractului de depozit, cu excepţia cazului când depozitarul deţine deja bunul cu alt titlu.

Forma


Art.2113 – Pentru a putea fi dovedit, contractul de depozit trebuie încheiat în scris.


Delimitare

Art.2114 – (1) Când sunt remise fonduri băneşti sau alte asemenea bunuri fungibile şi consumptibile prin natura lor, acestea devin proprietatea celui care le primeşte şi nu trebuie să fie restituite în individualitatea lor.

(2) În această situaţie se aplică, în mod corespunzător, regulile de la împrumutul de consumaţie, cu excepţia cazului în care intenţia principală a părţilor a fost aceea ca bunurile să fie păstrate în interesul celui care le predă. Existenţa acestei intenţii se prezumă atunci când părţile au convenit că restituirea se poate cere anterior expirării termenului pentru care bunurile au fost primite.


Remuneraţia depozitarului


Art.2115 – (1) Depozitul este cu titlu gratuit, dacă din convenţia părţilor sau din uzanţe ori din alte împrejurări, precum profesia depozitarului, nu rezultă că trebuie să fie plătită o remuneraţie.

(2) Când cuantumul remuneraţiei nu este stabilit prin contract, instanţa judecătorească îl va stabili în raport cu valoarea serviciilor prestate.

§2. Obligaţiile depozitarului


Diligenţa depozitarului

Art.2116 – (1) Dacă nu s-a convenit altfel, depozitarul răspunde numai în cazul în care nu a depus diligenţa dovedită pentru păstrarea propriilor sale bunuri.

(2) În lipsă de stipulaţie contrară, atunci când depozitarul este remunerat sau este un profesionist ori i s-a permis să se folosească de bunul depozitat, el are obligaţia de a păstra bunul cu prudenţă şi diligenţă.


Folosirea bunului


Art.2117 – Depozitarul nu se poate servi de bunul încredinţat lui fără învoirea expresă sau prezumată a deponentului.


Răspunderea depozitarului incapabil

Art.2118 - (1) Dacă depozitarul este minor sau pus sub interdicţie, deponentul poate cere restituirea bunului remis atât timp cât acesta se află în mâinile depozitarului incapabil. În cazul în care restituirea în natură nu mai este posibilă, deponentul are dreptul de a cere să i se plătească o sumă de bani egală cu valoarea bunului, dar numai până la concurenţa sumei cu care s-a îmbogăţit depozitarul.


Dovada proprietăţii


Art.2119 – Dacă nu se prevede altfel prin lege, depozitarul nu poate solicita deponentului să facă dovada că este proprietar al bunului depozitat. Această dovadă nu poate fi cerută nici persoanei desemnate de către deponent în vederea restituirii bunului.


Modul de executare


Art.2120 – Depozitarul este obligat să schimbe locul şi felul păstrării stabilite prin contract, dacă această schimbare este necesară pentru a feri bunul de pieire, pierdere, sustragere sau stricăciune şi este atât de urgentă încât consimţământul deponentului nu ar putea fi aşteptat.


Încredinţarea bunului

Art.2121 – Depozitarul nu poate încredinţa altuia păstrarea bunului, fără consimţământul deponentului, cu excepţia cazului în care este silit de împrejurări să procedeze astfel.


Încredinţarea bunului către subdepozitar

Art.2122 – (1) Depozitarul îndreptăţit să încredinţeze unei alte persoane păstrarea bunului răspunde numai pentru alegerea acesteia sau pentru instrucţiunile ce i-a dat, cu condiţia să fi adus de îndată la cunoştinţa deponentului locul depozitului şi numele persoanei care a primit bunul.

(2) În caz contrar, depozitarul răspunde pentru fapta subdepozitarului ca pentru fapta sa proprie.

(3) În toate cazurile, subdepozitarul răspunde faţă de deponent pentru fapta sa.


Răspundere

Art.2123 – Depozitarul care, fără a avea acest drept, a schimbat locul sau felul păstrării ori s-a folosit de bunul depozitat sau l-a încredinţat unei terţe persoane, răspunde şi pentru caz fortuit, cu excepţia situaţiei în care dovedeşte că bunul ar fi pierit chiar şi dacă nu şi-ar fi depăşit drepturile.


Denunţarea depozitului

Art.2124 – (1) Deponentul poate să solicite oricând restituirea bunului depozitat, chiar înăuntrul termenului convenit. El este însă obligat să ramburseze depozitarului cheltuielile pe care acesta le-a făcut în considerarea acestui termen.

(2) Atunci când depozitarul a emis un înscris care face dovada depozitului ori care conferă deţinătorului său dreptul de a retrage bunul depozitat, depozitarul poate cere să îi fie înapoiat acel înscris.

(3) Depozitarul poate constrânge pe deponent să reia bunul, dacă există motive grave pentru aceasta, chiar înaintea expirării termenului convenit.

(4) În cazul în care nu s-a convenit un termen, depozitarul poate restitui oricând bunul, dar poate fi obligat la plata de despăgubiri, dacă a făcut-o la un moment nepotrivit.


Restituirea bunului

Art.2125 – (1) Dacă nu s-a convenit altfel, restituirea bunului primit trebuie să se facă la locul unde el trebuia păstrat, iar cheltuielile ocazionate de restituire sunt în sarcina deponentului. Totuşi, atunci când depozitarul, fără să se fi aflat în ipoteza avută în vedere de art.2120, a schimbat unilateral locul păstrării bunului, deponentul poate cere depozitarului să suporte diferenţa dintre cheltuielile prilejuite de restituire şi acelea care s-ar fi făcut în lipsa acestei schimbări.

(2) Bunul se restituie în starea în care acesta se află la momentul restituirii. Deteriorarea ce nu a fost pricinuită de fapta depozitarului rămâne în sarcina deponentului.

(3) În caz de neexecutare culpabilă a obligaţiei de restituire, dacă bunul nu poate fi recuperat în natură de către deponent, depozitarul are obligaţia de a plăti despăgubiri, al căror cuantum se determină prin raportare la valoarea de înlocuire a bunului, iar nu la valoarea pe care acesta a avut-o la data la care a fost încheiat contractul.


Restituirea către moştenitorul deponentului

Art.2126 – (1) În caz de deces al deponentului, bunul se restituie moştenitorului, la cererea acestuia, chiar dacă prin contract fusese desemnată o altă persoană în acest scop. Atunci când există mai mulţi moştenitori, restituirea făcută unuia sau unora dintre aceştia nu le conferă alte drepturi decât cele rezultate din aplicarea prevederilor legale referitoare la moştenire.

(2) Aceste reguli se aplică în mod corespunzător atunci când deponentul este persoană juridică.


Restituirea fructelor şi plata dobânzilor


Art.2127 - (1) Depozitarul este obligat să restituie fructele bunului dacă le-a perceput.

(2) Depozitarul nu datorează dobândă pentru fondurile băneşti depozitate, decât din ziua în care a fost pus în întârziere să le restituie.


Pluralitate de deponenţi sau de depozitari

Art.2128 – (1) Când există mai mulţi deponenţi şi nu s-a convenit altfel, depozitarul este liberat prin restituirea bunului unuia dintre ei numai dacă obligaţia este indivizibilă sau solidară între aceştia. În celelalte cazuri, restituirea se face conform celor stabilite prin hotărârea instanţei.

(2) Dacă sunt mai mulţi depozitari, obligaţia de restituire revine aceluia sau acelora în deţinerea cărora se află bunul, cu notificarea către ceilalţi depozitari a efectuării restituirii.


Cazuri de nerestituire a bunului

Art.2129 – (1) Depozitarul este apărat de obligaţia de a restitui bunul, dacă acesta i-a fost cerut de către proprietar sau de o altă persoană îndreptăţită ori dacă a fost rechiziţionat de autoritatea publică sau dacă i-a fost în alt mod ridicat potrivit legii ori a pierit prin caz fortuit.

(2) Atunci când în locul bunului care i-a fost ridicat sau care a pierit depozitarul a primit o sumă de bani sau un alt bun, el este obligat să le predea deponentului.

(3) Dacă depozitarul descoperă că bunul depozitat fusese furat ori pierdut, precum şi pe adevăratul proprietar al bunului, el trebuie să-l informeze pe acesta din urmă despre depozitul ce i s-a făcut şi să-l someze să îşi exercite drepturile într-un termen determinat şi îndestulător, fără încălcarea dispoziţiilor penale aplicabile. Numai după expirarea acelui termen depozitarul se poate libera prin restituirea lucrului către deponent.

(4) În toate cazurile, depozitarul este ţinut, sub sancţiune de obligare la plata de despăgubiri, să denunţe deponentului procesul care i-a fost intentat de revendicant, intervenirea rechiziţiei sau a altei măsuri de ridicare ori faptul care îl împiedică să restituie bunul.


Obligaţia moştenitorului depozitarului


Art.2130 – Dacă moştenitorul depozitarului a vândut cu bună credinţă bunul, fără să fi ştiut că este depozitat, el este ţinut să înapoieze numai preţul primit sau să cedeze deponentului acţiunea sa împotriva cumpărătorului, dacă preţul nu i-a fost plătit.

§3. Obligaţiile deponentului


Cheltuieli şi despăgubiri


Art.2131 – (1) Deponentul este obligat să ramburseze depozitarului cheltuielile pe care acesta le-a făcut pentru păstrarea bunului.

(2) Deponentul trebuie, de asemenea, să despăgubească pe depozitar pentru toate pierderile suferite ca urmare a depozitării bunului, cu excepţia cazului în care depozitarul a primit bunul cunoscând sau trebuind să cunoască natura sa periculoasă.


Plata remuneraţiei


Art.2132 – (1) Dacă nu s-a convenit altfel, plata remuneraţiei către depozitar se face la data restituirii bunului.

(2) În lipsă de stipulaţie contrară, dacă restituirea are loc înainte de termen, depozitarul nu are dreptul decât la partea din remuneraţie convenită, corespunzătoare timpului cât a păstrat bunul.

Secţiunea a 2-a

Depozitul necesar

Noţiune


Art.2133 – (1) Dacă bunul a fost încredinţat unei persoane sub constrângerea unei întâmplări neprevăzute, care făcea cu neputinţă alegerea persoanei depozitarului şi întocmirea unui înscris constatator al contractului, depozitul este necesar.

(2) Depozitul necesar poate fi dovedit prin orice mijloc de probă, oricare ar fi valoarea lui.


Obligaţia de acceptare

Art.2134 – Depozitarul nu poate refuza primirea bunului, decât în cazul în care are un motiv serios pentru aceasta.


Regim juridic

Art.2135 – Cu excepţia dispoziţiilor cuprinse în prezenta secţiune, depozitul necesar este guvernat de regulile comune privind contractul de depozit.

Secţiunea a 3-a

Depozitul hotelier


Răspunderea pentru bunurile aduse în hotel


Art.2136 – (1) Persoana care oferă publicului servicii de cazare, denumită hotelier, este răspunzătoare, potrivit regulilor privitoare la răspunderea depozitarului, pentru prejudiciul cauzat prin furtul, distrugerea sau deteriorarea bunurilor aduse de client în hotel.

(2) Sunt considerate ca fiind aduse în hotel:

a) bunurile aflate în hotel pe perioada cazării clientului;

b) bunurile aflate în afara hotelului, pentru care hotelierul, un membru al familiei sale ori un prepus al hotelierului îşi asumă obligaţia de supraveghere pe perioada cazării clientului;

c) bunurile aflate în hotel sau în afara acestuia pentru care hotelierul, un membru al familiei sale ori un prepus al hotelierului îşi asumă obligaţia de supraveghere pentru un interval de timp rezonabil, anterior sau ulterior cazării clientului.

(3) Hotelierul răspunde şi pentru vehiculele lăsate în garajul hotelului, precum şi pentru bunurile care, în mod obişnuit, se găsesc în acestea.

(4) Dispoziţiile prezentei secţiuni nu se aplică în cazul animalelor vii.


Răspunderea limitată

Art.2137 – Răspunderea hotelierului este limitată până la concurenţa unei valori de zece ori mai mari decât preţul pentru o zi afişat pentru camera oferită spre închiriere clientului.


Răspunderea nelimitată

Art.2138 – Răspunderea hotelierului este nelimitată:

a) dacă prejudiciul este cauzat din culpa hotelierului sau a unei persoane pentru care acesta răspunde;

b) dacă bunurile au fost încredinţate spre păstrare hotelierului;

c) dacă hotelierul a refuzat primirea în depozit a bunurilor clientului pe care, potrivit legii, era obligat să le primească.


Lipsa răspunderii

Art.2139 – Hotelierul nu răspunde atunci când deteriorarea, distrugerea ori furtul bunurilor clientului este cauzată:

a) de client, de persoana care îl însoţeşte sau care se află sub supravegherea sa ori de vizitatorii săi;

b) de un caz de forţă majoră;

c) de natura bunului.


Obligaţii ale hotelierului


Art.2140 – (1) Hotelierul este obligat să primească în depozit documente, bani sau alte obiecte de valoare aparţinând clienţilor săi.

(2) Hotelierul nu poate refuza depozitul acestor bunuri decât în cazul în care, ţinând seama de importanţa şi condiţiile de exploatare ale hotelului, acestea sunt excesiv de valoroase ori sunt incomode sau periculoase.

(3) Hotelierul poate să examineze bunurile care îi sunt predate spre depozitare şi să ceară depozitarea acestora într-un loc închis sau sigilat.


Caz special

Art.2141 – Hotelierul care pune la dispoziţia clienţilor săi, în camerele de hotel, o casă de valori nu este presupus a fi primit în depozit bunurile care vor fi depuse de clienţii săi în casa de valori. În acest caz, sunt aplicabile dispoziţiile art.2137.


Dovada

Art.2142– Dovada introducerii bunurilor în hotel poate fi făcută prin martori, indiferent de valoarea acestor bunuri.


Decăderea din dreptul la repararea prejudiciului

Art.2143– (1) Clientul este decăzut din dreptul la repararea prejudiciului suferit prin furtul, distrugerea sau deteriorarea bunurilor pe care le-a adus el însuşi ori care au fost aduse pentru el în hotel dacă:

a) de îndată ce a cunoscut prejudiciului, nu a înştiinţat administraţia hotelului;

b) nu a exercitat dreptul la acţiunea în repararea prejudiciului în termen de şase luni de la data producerii acestuia.

(2) Dispoziţiile alin.(1) nu sunt aplicabile în privinţa bunurilor prevăzute la art.2138 lit.b) şi c).


Dreptul de retenţie


Art.2144– În cazul neplăţii de către client a preţului camerei şi a serviciilor hoteliere prestate, hotelierul are un drept de retenţie asupra bunurilor aduse de client, cu excepţia documentelor şi a efectelor personale fără valoare comercială.


Valorificarea bunurilor


Art.2145 – Hotelierul poate dispune de bunurile asupra cărora şi-a exercitat dreptul de retenţie, potrivit regulilor prevăzute de Codul de procedură civilă în materia urmăririi silite mobiliare. În acest scop, contractul de depozit hotelier constituie titlu executoriu, în temeiul căruia hotelierul poate cere sechestrarea bunurilor cu privire la care şi-a exercitat dreptul de retenţie.


Localuri asimilate hotelurilor


Art.2146 – Dispoziţiile prezentei secţiuni se aplică în mod corespunzător şi bunurilor aduse în localuri destinate spectacolelor publice, sanatorii, spitale, restaurante, pensiuni, vagoane de dormit şi altele asemănătoare.

Secţiunea a 4-a

Sechestrul convenţional


Noţiune

Art.2147 - Sechestrul convenţional este depozitul prin care două sau mai multe persoane încredinţează unui terţ, denumit administrator-sechestru, unul sau mai multe bunuri mobile ori imobile în privinţa cărora există o contestaţie sau incertitudine juridică, cu obligaţia pentru acesta de a le păstra şi a le restitui celui recunoscut ca titular al dreptului.


Obligaţiile, drepturile şi puterile administratorului –sechestru

Art.2148 - Obligaţiile, drepturile şi puterile administratorului - sechestru sunt determinate prin convenţia părţilor, iar în lipsă se aplică regulile prezentei secţiuni.

Conservarea şi înstrăinarea obiectului sechestrului
Art.2149 - (1) Administratorul-sechestru este ţinut să păzească şi să conserve obiectul sechestrului cu diligenţa unui depozitar.
(2) Dacă natura bunului o cere, administratorul-sechestru este ţinut să îndeplinească acte de administrare, regulile din materia mandatului fiind aplicabile în mod corespunzător.
(3) Cu autorizarea instanţei judecătoreşti, administratorul-sechestru poate să înstrăineze bunul, în cazul în care acesta nu poate fi conservat sau dacă, pentru un alt motiv, măsura înstrăinării este vădit necesară.
Liberarea administratorului - sechestru
Art.2150 - (1) Administratorul-sechestru trebuie să predea bunul celui desemnat de instanţa judecătorească sau, după caz, celui indicat prin acordul tuturor părţilor care l-au numit.
(2) Până la finalizarea contestaţiei sau până la încetarea stării de incertitudine juridică, administratorul-sechestru nu va putea fi liberat, decât prin acordul tuturor părţilor care l-au numit sau, pentru motive temeinice, prin hotărâre judecătorească.
Remuneraţie, cheltuieli şi despăgubiri
Art.2151 - (1) Dacă nu s-a convenit altfel, administratorul-sechestru are dreptul la o remuneraţie.
(2) Chiar şi în cazul sechestrului cu titlu gratuit, administratorul-sechestru are dreptul la restituirea tuturor cheltuielilor făcute pentru conservarea şi administrarea bunului sechestrat, precum şi la plata despăgubirilor pentru pierderile suferite în legătură cu acesta.
Sechestrul judiciar
Art.2152 - Sechestrul poate fi dispus de instanţa de judecată. În acest caz, se aplică prevederile Codului de procedură civilă şi, în completare, dispoziţiile prezentei secţiuni, în măsura în care acestea sunt compatibile.

Capitolul XIII

Contractul de împrumut

Secţiunea 1
Dispoziţii generale

Felurile împrumutului

Art.2153 - Împrumutul este de două feluri: împrumutul de folosinţă, numit şi comodat, şi împrumutul de consumaţie.


Promisiunea de împrumut


Art.2154 - Atunci când bunul se află în deţinerea beneficiarului, iar promitentul refuză să încheie contractul, instanţa, la cererea celeilalte părţi, poate să pronunţe o hotărâre care să ţină loc de contract, dacă cerinţele legii pentru validitatea acestuia sunt îndeplinite.

Secţiunea a 2-a

Împrumutul de folosinţă


Noţiune


Art.2155 - Împrumutul de folosinţă este contractul cu titlu gratuit prin care o parte, numită comodant, remite un bun mobil sau imobil celeilalte părţi, numite comodatar, pentru a se folosi de acest bun, cu obligaţia de a-l restitui după un anumit timp.


Calitatea de comodant

Art.2156 - Dacă nu i s-a interzis prin lege sau contract, orice persoană care are dreptul de a folosi bunul poate fi comodant.


Obligaţia comodatarului


Art.2157 - (1) Comodatarul este ţinut să păzească şi să conserve bunul împrumutat cu prudenţă şi diligenţă.

(2) Comodatarul nu poate folosi bunul împrumutat decât în conformitate cu destinaţia acestuia determinată prin contract ori, în lipsă, după natura bunului. El nu poate permite unui terţ să îl folosească, decât cu aprobarea prealabilă a comodantului.


Pieirea bunului


Art.2158 - (1) Comodatarul nu răspunde pentru pierderea ori deteriorarea bunului rezultată numai din folosinţa în scopul căreia bunul i-a fost împrumutat.

(2) Dacă însă comodatarul foloseşte bunul cu altă destinaţie decât aceea pentru care i-a fost împrumutat sau dacă prelungeşte folosinţa după scadenţa restituirii, comodatarul răspunde de pieirea bunului, chiar dacă aceasta se datorează unei forţe majore, afară de cazul când dovedeşte că bunul ar fi pierit oricum din cauza acelei forţe majore.

Posibilitatea salvării bunului

Art.2159 - Comodatarul răspunde pentru pieirea bunului împrumutat când aceasta este cauzată de forţa majoră de care comodatarul l-ar fi putut feri întrebuinţând un bun propriu sau când, neputând salva decât unul dintre cele două bunuri, l-a preferat pe al său.


Cheltuieli făcute cu bunul


Art.2160 - (1) Comodatarul suportă cheltuielile pe care le-a făcut pentru a folosi bunul.

(2) Cu toate acestea, comodatarul are dreptul să-i fie rambursate cheltuielile pentru lucrările necesare asupra bunului care nu puteau fi prevăzute la încheierea contractului, atunci când comodantul, înştiinţat în prealabil, nu s-a opus efectuării lor ori când, din cauza urgenţei lucrărilor, acesta nu a putut fi înştiinţat în timp util.


Răspunderea comodantului pentru vicii ascunse

Art.2161 - Comodantul care, la data încheierii contractului, cunoştea viciile ascunse ale bunului împrumutat şi care nu l-a prevenit pe comodatar despre acestea este ţinut să repare prejudiciul suferit din această cauză de comodatar.

Dreptul de retenţie


Art.2162 - În niciun caz, comodatarul nu poate invoca dreptul de retenţie pentru obligaţiile ce s-ar naşte în sarcina comodantului.

Pluralitatea de comodatari

Art.2163 - Dacă mai multe persoane au împrumutat împreună acelaşi bun, ele răspund solidar faţă de comodant.


Restituirea bunului


Art.2164 - (1) Comodatarul este obligat sa înapoieze bunul la împlinirea termenului convenit sau, în lipsă de termen, după ce s-a folosit de bun potrivit convenţiei.

(2) Dacă termenul nu este convenit, iar contractul nu prevede întrebuinţarea pentru care s-a împrumutat bunul, comodatarul este obligat să înapoieze bunul la cererea comodantului.


Restituirea intempestivă anticipată


Art.2165 - Comodantul poate cere restituirea bunului înainte de momentul prevăzut la art.2164 alin.(1) atunci când are el însuşi o nevoie urgentă şi neprevăzută de bun, atunci când comodatarul decedează sau atunci când acesta îşi încalcă obligaţiile.


Titlu executoriu

Art.2166 – (1) În ceea ce priveşte obligaţia de restituire, contractul de comodat constituie titlu executoriu în cazul încetării prin decesul comodatarului sau prin expirarea termenului.

(2) Dacă nu s-a stipulat un termen pentru restituire, contractul de comodat constituie titlu executoriu numai în cazul în care nu se prevede întrebuinţarea pentru care s-a împrumutat bunul.

Secţiunea a 3-a

Împrumutul de consumaţie


§1. Dispoziţii comune


Noţiune


Art.2167 - Împrumutul de consumaţie este contractul prin care împrumutătorul remite împrumutatului o sumă de bani sau alte asemenea bunuri fungibile şi consumptibile prin natura lor, iar împrumutatul se obligă să restituie după o anumită perioadă de timp aceeaşi sumă de bani sau cantitate de bunuri de aceeaşi natură şi calitate.


Natura împrumutului

Art.2168 - (1) În lipsa unei stipulaţii contrare, împrumutul se prezumă a fi cu titlu gratuit.

(2) Până la proba contrară, împrumutul care are ca obiect o sumă de bani se prezumă a fi cu titlu oneros.


Transferul proprietăţii şi al riscurilor

Art.2169 - Prin încheierea valabilă a contractului, împrumutatul devine proprietarul bunului şi suportă riscul pieirii acestuia.

Termenul de restituire stabilit de părţi

Art.2170 - Termenul de restituire se prezumă a fi stipulat în favoarea ambelor părţi, iar dacă împrumutul este cu titlu gratuit, numai în favoarea împrumutatului.


Termenul de restituire stabilit de instanţă


Art.2171 - (1) Dacă nu a fost convenit un termen de restituire, acesta va fi stabilit de instanţă, ţinându-se seama de scopul împrumutului, de natura obligaţiei şi a bunurilor împrumutate, de situaţia părţilor şi de orice altă împrejurare relevantă.

(2) Dacă însa s-a stipulat că împrumutatul va plăti numai când va avea resursele necesare, instanţa, constatând că împrumutatul le deţine sau le putea obţine intre timp, nu va putea acorda un termen de plata mai mare de trei luni.


Prescripţie


Art.2172 - (1) Cererea pentru stabilirea termenului de plată se soluţionează potrivit regulilor aplicabile ordonanţei preşedinţiale.

(2) În cazul prevăzut la art.2171 alin.(l), cererea este supusă prescripţiei, care începe sa curgă de la data încheierii contractului.


Restituirea împrumutului

Art.2173 – (1) În lipsa unei stipulaţii contrare, împrumutatul este ţinut să restituie aceeaşi cantitate şi calitate de bunuri pe care a primit-o, oricare ar fi creşterea sau scăderea preţului acestora.

(2) În cazul în care împrumutul poartă asupra unei sume de bani, împrumutatul nu este ţinut să înapoieze decât suma nominală primită, oricare ar fi variaţia valorii acesteia, dacă părţile nu au convenit altfel.

Restituirea prin echivalent

Art.2174 - Dacă nu este posibil să se restituie bunuri de aceeaşi natură, calitate şi în aceeaşi cantitate, împrumutatul este obligat să plătească valoarea lor la data şi locul unde restituirea trebuia să fie făcută.

Răspunderea pentru vicii


Art.2175 – (1) Împrumutătorul este ţinut, întocmai ca şi comodantul, să repare prejudiciul cauzat de viciile bunului împrumutat.

(2) În cazul împrumutului cu titlu oneros, împrumutătorul este răspunzător de prejudiciul suferit de împrumutat din cauza viciilor bunurilor împrumutate, aplicându-se în mod corespunzător regulile referitoare la garanţia vânzătorului.


§2. Împrumutul cu dobândă


Domeniu de aplicare


Art.2176 - Dispoziţiile referitoare la împrumutul cu dobândă sunt aplicabile, în mod corespunzător, ori de câte ori, în temeiul unui contract, se naşte şi o obligaţie de plată, cu termen, a unei sume de bani ori a altor bunuri de gen, în măsura în care nu există reguli particulare privind validitatea şi executarea acelei obligaţii.

Modalităţi ale dobânzii


Art.2177 - Dobânda se poate stabili în bani ori în alte prestaţii sub orice titlu sau denumire la care împrumutatul se obligă ca echivalent al folosinţei capitalului.


Curgerea dobânzii

Art.2178 - Împrumutul unei sume de bani produce dobândă din ziua în care suma a fost remisă împrumutatului.


Plata anticipată a dobânzii

Art.2179 - Plata anticipată a dobânzii nu se poate efectua decât pe cel mult şase luni. Dacă rata dobânzii este determinabilă, eventualele surplusuri sau deficite sunt supuse compensării de la o rată la alta, pe toată durata împrumutului, cu excepţia ultimei rate care rămâne întotdeauna câştigată în întregime de împrumutător.


Capitolul XIV
Contractul de cont curent


Noţiune


Art.2180 – (1) Contractul de cont curent este acela prin care părţile, denumite corentişti, se obligă să înscrie într-un cont creanţele decurgând din remize reciproce, considerându-le neexigibile şi indisponibile până la închiderea contului.

(2) Soldul creditor al contului la încheierea sa constituie o creanţă exigibilă. Dacă plata acestuia nu este cerută, soldul constituie prima remiză dintr-un nou cont şi contractul este considerat reînnoit pe durată nedeterminată.


Credite excluse


Art.2181 - (1) Creanţele care nu pot face obiectul compensaţiei nu pot face obiectul unui cont curent şi nu se vor înscrie în acesta sau, dacă sunt înscrise, înscrierea se consideră nescrisă.

(2) În cazul contractului încheiat între profesionişti, se vor înscrie în cont exclusiv creanţele derivând din exerciţiul activităţii profesionale, dacă nu se prevede expres contrariul.

Efecte principale


Art.2182 - Prin contractul de cont curent, proprietatea remizelor se transferă primitorului, prin înregistrarea acestora în cont. Obligaţiile născute din remizele anterioare se novează şi creanţele reciproce se compensează până la concurenţa debitului şi creditului, sub rezerva plăţii soldului creditor. Dobânzile curg pentru fiecare sumă de la data înscrierii în cont până la încheierea contului şi se socotesc pe zile, dacă părţile nu convin altfel.

Drepturile la plata comisioanelor şi restituirea cheltuielilor


Art.2183 - Drepturile la plata comisioanelor şi la restituirea cheltuielilor pentru operaţiunile înscrise în cont, sunt la rândul lor incluse în cont, dacă nu se prevede expres contrariul.

Acţiuni şi excepţii referitoare la acte şi operaţiuni trecute în cont


Art.2184 - (1)Înscrierea unei creanţe în cont curent nu împiedică exerciţiul acţiunilor şi excepţiilor referitoare la validitatea actelor sau operaţiunilor care au dat loc remizelor.

(2) Dacă un act sau o operaţiune este nulă, anulată, reziliată sau rezolvită, înscrierea remizelor efectuate în temeiul acestora este stornată.

Garanţiile creanţelor trecute în cont nu se sting


Art.2185 - (1) Garanţiile reale sau personale aferente creanţelor înscrise în cont rămân în fiinţă şi vor fi exercitate asupra soldului creditor la încheierea contului, în limita creditului garantat.

(2) Dacă o creanţă garantată de un fideiusor sau de un coobligat a fost înscrisă în cont, aceştia rămân obligaţi conform contractului de fideiusiune pentru cuantumul datoriei garantate, faţă de corentistul care, la închiderea contului, are un sold creditor.

Înscrierea unui titlu de credit


Art.2186 - Înscrierea în cont a unui titlu de credit este prezumată făcută sub rezerva încasării, dacă nu se prevede expres contrariul.

Înscrierea unei creanţe sub rezerva încasării


Art.2187 - (1) În caz de cesiune de creanţă înscrisă în cont, înscrierea este făcută pe riscul cesionarului, dacă din voinţa părţilor nu rezultă altfel sau dacă nu este făcută cu rezerva expresă privind încasarea acesteia.

(2) Dacă creanţa nu a fost plătită, corentistul cesionar poate fie să restituie creanţa cedentului, stornând partida din cont, fie să-şi valorifice drepturile împotriva debitorului. Corentistul cedent poate storna creanţa în tot sau în parte, chiar şi după executarea infructuoasă a debitorului, în proporţia creanţei rămasă neacoperită prin executare.

Încheierea contului


Art.2188 - Încheierea contului curent şi lichidarea soldului se face la scadenţa prevăzută în contract sau la momentul încetării contractului de cont curent. Părţile pot decide termene intermediare de încheiere a contului, iar în acest caz soldul creditor se înscrie ca prima partidă în noul cont.

(2) Soldul creditor constituie o creanţă lichidă şi exigibilă la care se va calcula dobânda convenţională de la data încheierii contului, dacă nu este trecută într-un cont nou. Dacă soldul nu este trecut într-un cont nou, se va calcula, în lipsă de stipulaţie contrară, dobânda legală, de la data încheierii contului.


Aprobarea contului


Art.2189 - (1) Extrasul sau raportul de cont trimis de un corentist celuilalt se prezumă aprobat, dacă nu este contestat de acesta din urmă în termenul prevăzut în contract sau, în lipsa unui termen, într-un termen rezonabil după uzanţele locului sau practicile dintre părţi. În lipsa unor astfel de uzanţe sau practici, se va ţine seama de natura operaţiunilor şi situaţia părţilor.

(2) Aprobarea contului nu exclude dreptul de a contesta în urmă contul pentru erori de înregistrare sau de calcul, pentru omisiuni sau dublă înregistrare, în termen de 1 lună de la data aprobării extrasului sau raportului de cont, ori de la încheierea contului, sub sancţiunea decăderii. Contestarea contului se face prin scrisoare recomandată trimisă celeilalte părţi în termenul de o lună.


Executarea şi poprirea

Art.2190 – Numai soldul creditor rezultat la încetarea contractului de cont-curent poate fi supus executării sau popririi.
Termen de prescripţie


Art.2191 – Dreptul la acţiune pentru rectificarea erorilor de calcul, făcute cu ocazia stabilirii soldului, a omisiunilor, a înscrierilor duble şi altora asemenea, se va prescrie în termen de un an de la data comunicării extrasului de cont-curent.

Încetarea contractului de cont-curent


Art.2192 – (1) Contractul de cont curent încetează de drept la expirarea termenului convenit expres de părţi în cuprinsul contractului sau în urmă, prin convenţie separată încheiată în formă scrisă.

(2) În cazul contractului încheiat pe durată nedeterminată, fiecare parte poate declara încetarea acestuia la încheierea contului, înştiinţând pe cealaltă parte cu 15 zile înainte.

(3) În caz de incapacitate, insolvenţă sau moarte, oricare dintre corentist, reprezentantul incapabilului sau moştenitor, poate denunţa contractul înştiinţând cealaltă parte cu 15 zile înainte.


Conturi curente bancare


Art.2193 - Dispoziţiile prezentului capitol se aplică depozitelor în cont-curent, deschiderii de credit în cont curent, precum şi celorlalte contracte de conturi curente bancare în care se pot face remize reciproce, chiar dacă se cunoaşte în avans că soldul final va fi creditor sau debitor numai pentru una din părţi, dacă legea specială nu prevede altfel.

Capitolul XV

Contul bancar curent şi alte contracte bancare


Secţiunea 1

Contul bancar curent


Dreptul de a dispune de soldul creditor


Art.2194 - În cazul în care depozitul bancar, creditul sau orice altă operaţiune bancară se realizează prin contul curent, titularul contului poate să dispună în orice moment de soldul creditor al contului, cu respectarea termenului de preaviz, dacă acesta a fost convenit de părţi.

Compensarea reciprocă a soldurilor


Art.2195 - În cazul în care între instituţia de credit şi client există mai multe raporturi juridice sau mai multe conturi, chiar şi în monede diferite, soldurile active şi pasive se compensează reciproc, afară de cazul în care părţile au convenit altfel.


Cotitularii unui cont curent


Art.2196 - În cazul în care un cont curent are mai mulţi titulari şi s-a convenit că fiecare dintre aceştia are dreptul să efectueze singur operaţiuni în cont, cotitularii sunt consideraţi creditori sau debitori în solidar pentru soldul contului.


Contul curent indiviz


Art.2197 - (1)În cazul în care titularul contului decedează, până la efectuarea partajului, moştenitorii sunt consideraţi titulari coindivizari ai contului, pentru efectuarea operaţiunilor în cont fiind necesar consimţământul tuturor coindivizarilor.

(2) Creditorul personal al unuia dintre comoştenitori nu poate urmări silit prin poprire soldul creditor al contului indiviz. El poate doar să ceară partajul.

(3) Comoştenitorii sunt ţinuţi divizibil faţă de instituţia de credit pentru soldul debitor al contului, dacă prin lege sau prin convenţie nu se stabileşte altfel.

(4) Dispoziţiile prezentului articol sunt aplicabile în mod corespunzător şi în alte cazuri de indiviziune între titularii contului curent, dacă prin lege nu se prevede altfel.


Denunţarea unilaterală


Art.2198 - În cazul în care operaţiunea bancară realizată prin contul curent este încheiată pe durată nedeterminată, oricare dintre părţi poate să denunţe contractul de cont curent, cu respectarea unui termen de preaviz de cincisprezece zile, dacă din contract sau din uzanţe nu rezultă un alt termen.

Executarea împuternicirilor primite


Art.2199 - (1) Instituţia de credit răspunde potrivit dispoziţiilor prevăzute în materia contractului de mandat pentru executarea împuternicirilor primite de la titularul contului sau de la un alt client.

(2) Dacă împuternicirea primită trebuie executată pe o piaţă unde nu există sucursale ale instituţiei de credit, aceasta poate să împuternicească la rândul ei o filială a sa, o instituţie de credit corespondentă sau o altă instituţie de credit.


Termen de prescripţie


Art.2200 - (1) Dacă prin lege nu se prevede altfel sau dacă părţile nu au stipulat expres un alt termen, dreptul la acţiunea în restituirea soldului creditor rezultat la închiderea contului curent se prescrie în termen cinci ani de la data închiderii contului curent.

(2) În cazul în care contul curent a fost închis din iniţiativa instituţiei de credit, termenul de prescripţie se calculează de la data la care titularul sau, după caz, fiecare cotitular al contului a fost notificat în acest sens prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire la ultimul domiciliu sau sediu adus la cunoştinţa instituţiei de credit.

Secţiunea a 2-a

Depozitul bancar

Depozitul de fonduri


Art.2201 - (1) Prin constituirea unui depozit de fonduri la o bancă, aceasta dobândeşte proprietatea asupra sumelor de bani depuse şi este obligată să restituie aceeaşi cantitate monetară, de aceeaşi specie, la termenul convenit sau, după caz, oricând, la cererea deponentului, cu respectarea termenului de preaviz stabilit de părţi ori, în lipsă, de uzanţe.

(2) În lipsă de stipulaţie contrară, depunerile şi retragerile se efectuează la sediul băncii unde a fost constituit depozitul.


Depozitul de titluri


Art.2202 – (1) Prin constituirea unui depozit de titluri, banca este împuternicită cu administrarea acestora. În lipsă de dispoziţii speciale, prevederile art.62220 – 62285 sunt aplicabile în mod corespunzător.

(2) Banca are dreptul la rambursarea cheltuielilor efectuate pentru operaţiunile necesare, precum şi, în măsura stabilită prin convenţie sau prin uzanţe, la o remuneraţie.

(3) Este considerată nescrisă orice clauză prin care banca este exonerată de răspundere pentru neexecutarea obligaţiilor care îi revin în administrarea titlurilor cu prudenţă şi diligenţă.


Secţiunea a 3-a

Facilitatea de credit


Noţiune


Art.2203 - Facilitatea de credit este contractul prin care instituţia de credit se obligă să ţină la dispoziţia clientului o sumă de bani pentru o perioadă de timp determinată sau nedeterminată.

Utilizarea creditului


Art.2204 - Dacă părţile nu au stipulat altfel, clientul poate să utilizeze creditul în mai multe tranşe, potrivit uzanţelor, şi poate, prin rambursări succesive, să reînnoiască suma disponibilă.

Denunţarea unilaterală


Art.2205 - (1) În lipsa unei clauze contrare, banca nu poate să denunţe contractul înainte de împlinirea termenului decât pentru justă cauză.

(2) Denunţarea unilaterală stinge de îndată dreptul clientului de a utiliza creditul, iar banca trebuie să acorde un termen de cel puţin cincisprezece zile pentru restituirea sumelor utilizate şi a accesoriilor acestora.

(3) Dacă facilitatea de credit s-a încheiat pe durată nedeterminată, fiecare dintre părţi poate să denunţe contractul, cu respectarea unui termen de preaviz de cincisprezece zile, dacă din contract sau din uzanţe nu rezultă astfel.


Secţiunea a 4-a

Închirierea casetelor de valori

Obligaţia băncii


Art.2206 - În executarea contractului de închiriere a casetei de valori, banca răspunde faţă de client pentru asigurarea unei încăperi adecvate şi sigure, precum şi pentru integritatea casetei.


Deschiderea casetei de valori


Art.2207 - (1) În cazul în care caseta este închiriată mai multor persoane, oricare dintre acestea poate cere deschiderea casetei, dacă nu s-a stipulat altfel prin contract.

(2) În caz de deces al clientului sau al unuia dintre clienţii care foloseau aceeaşi casetă, banca, odată ce a fost înştiinţată, nu poate să consimtă la deschiderea casetei decât cu acordul tuturor celor îndreptăţiţi sau, în lipsă, în condiţiile stabilite de instanţa de judecată.

(3) Dispoziţiile alin.(2) se aplică în mod corespunzător şi în cazul încetării sau reorganizării persoanei juridice.

Deschiderea forţată a casetei de valori


Art.2208 - (1) La împlinirea termenului prevăzut în contract, după expirarea unei perioade de trei luni de la notificarea adresată clientului, banca poate cere instanţei de judecată, pe cale de ordonanţă preşedinţială, autorizarea de a deschide caseta. Notificarea clientului se poate face prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire.

(2) Deschiderea casetei se face în prezenţa unui notar public şi, după caz, cu respectarea măsurilor de prudenţă stabilite de instanţă.

(3) Instanţa de judecată poate, de asemenea, să dispună măsuri de conservare a obiectelor descoperite, precum şi vânzarea acestora în măsura necesară acoperirii chiriei şi cheltuielilor efectuate de bancă, precum şi, dacă este cazul, a prejudiciului cauzat băncii.


Capitolul XVI

Contractul de asigurare


Secţiunea 1

Dispoziţii comune


Noţiune

Art.2209 - (1) Prin contractul de asigurare, contractantul asigurării sau asiguratul se obligă să plătească o primă asigurătorului, iar acesta din urmă se obligă ca, în cazul producerii riscului asigurat, să plătească o indemnizaţie, după caz, asiguratului, beneficiarului asigurării sau terţului păgubit.

(2) Contractantul asigurării este persoana care încheie contractul pentru asigurarea unui risc privind o altă persoană şi se obligă faţă de asigurător să plătească prima de asigurare.


Forma şi dovada


Art.2210 - (1) Pentru a putea fi dovedit, contractul de asigurare trebuie să fie încheiat în scris. Contractul nu poate fi probat cu martori, chiar atunci când există un început de dovadă scrisă. Dacă documentele de asigurare au dispărut prin forţă majoră sau caz fortuit şi nu există posibilitatea obţinerii unui duplicat, existenţa şi conţinutul lor pot fi dovedite prin orice mijloc de probă.

(2) Încheierea contractului de asigurare se constată prin poliţa de asigurare sau certificatul de asigurare emis şi semnat de asigurător ori prin nota de acoperire emisă şi semnată de brokerul de asigurare.

(3) Documentele care atestă încheierea unei asigurări pot fi semnate şi certificate prin mijloace electronice.


Poliţa de asigurare


Art.2211 - (1) Poliţa de asigurare trebuie să indice cel puţin:

a) numele sau denumirea, domiciliul ori sediul părţilor contractante, precum şi numele beneficiarului asigurării, dacă acesta nu este parte la contract;

b) obiectul asigurării;

c) riscurile ce se asigură;

d) momentul începerii şi cel al încetării răspunderii asigurătorului;

e) primele de asigurare;

f) sumele asigurate.

(2) Alte elemente pe care trebuie să le cuprindă poliţa de asigurare se stabilesc prin norme adoptate de organul de stat în a cărui competenţă, potrivit legii, intră supravegherea activităţii din domeniul asigurărilor.


Categorii de documente de asigurare


Art.2212 - Documentul de asigurare poate fi, după caz, nominal, la ordin sau la purtător


Informaţii privind riscul


Art.2213 - (1) Persoana care încheie asigurarea este obligată să răspundă în scris la întrebările formulate de asigurător, precum şi să declare, la data încheierii contractului, orice informaţii sau împrejurări pe care le cunoaşte şi care, de asemenea, sunt esenţiale pentru evaluarea riscului.

(2) Dacă împrejurările esenţiale privind riscul se modifică în cursul executării contractului, asiguratul este obligat să comunice în scris asigurătorului modificarea survenită. Aceeaşi obligaţie îi revine ş contractantului asigurării care a luat cunoştinţă de modificarea survenită.


Declaraţii inexacte sau reticenţa privind riscul


Art.2214 - (1) În afară de cauzele generale de nulitate, contractul de asigurare este nul în caz de declaraţie inexactă sau de reticenţă, făcute cu rea-credinţă, de către asigurat ori contractantul asigurării cu privire la împrejurări care, dacă ar fi fost cunoscute de către asigurător, l-ar fi determinat pe acesta să nu îşi dea consimţământul ori să nu îl dea în aceleaşi condiţii, chiar dacă declaraţia sau reticenţa nu a avut influenţă asupra producerii riscului asigurat. Primele plătite rămân dobândite asigurătorului, care, de asemenea, are poate cere şi plata primelor cuvenite până la momentul în care a luat cunoştinţă de cauza de nulitate.

(2) Declaraţia inexactă sau reticenţa din partea asiguratului ori a contractantului asigurării a cărui rea-credinţă nu a putut fi stabilită nu atrage nulitatea asigurării. În cazul în care constatarea declaraţiei inexacte sau a reticenţei are loc anterior producerii riscului asigurat, asigurătorul are dreptul fie de a menţine contractul solicitând majorarea primei, fie de a rezilia contractul la împlinirea unui termen de zece zile calculate de la notificarea primită de asigurat, restituindu-i acestuia din urmă partea din primele plătite aferentă perioadei în cadrul căreia asigurarea nu mai funcţionează. Atunci când constatarea declaraţiei inexacte sau a reticenţei are loc ulterior producerii riscului asigurat, indemnizaţia se reduce în raport cu proporţia dintre nivelul primelor plătite şi nivelul primelor ce ar fi trebuit să fie plătite.


Caz special


Art.2215 - (1) Contractul se desfiinţează de drept în cazul în care, înainte ca obligaţia asigurătorului să înceapă a produce efecte, riscul asigurat s-a produs ori producerea acestuia a devenit imposibilă, precum şi dacă, după ce obligaţia menţionată a început să producă efecte, intervenirea riscului asigurat a devenit imposibilă, contractul se desfiinţează de drept. Atunci când asiguratul sau contractantul asigurării a plătit, fie şi parţial, prima de asigurare, acesta este îndreptăţit să o recupereze proporţional cu perioada neexpirată a contractului de asigurare.

(2) Diferenţa dintre prima plătită şi cea calculată conform alin.(1) se restituie asiguratului sau contractantului asigurării numai în cazurile în care nu s-au plătit ori nu se datorează despăgubiri pentru evenimente produse în perioada de valabilitate a asigurării.


Plata primelor de asigurare


Art.2216 - (1) Asiguratul este obligat să plătească primele de asigurare la termenele stabilite în contract.

(2) Părţile pot conveni ca plata primelor de asigurare să se facă integral ori în rate. Dacă nu s-a convenit altfel, plata se face la sediul asigurătorului sau al împuterniciţilor acestuia.

(3) Dovada plăţii primelor de asigurare revine asiguratului.

(4) Dacă nu s-a convenit altfel, asigurătorul poate rezilia contractul în cazul în care sumele datorate de asigurat, cu titlu de primă, nu sunt plătite la scadenţă.

(5) Asigurătorul este obligat să îl informeze pe asigurat în privinţa consecinţelor neplăţii primelor la termenul de plată pentru cazul prevăzut la alin.(4) şi să prevadă aceste consecinţe în contractul de asigurare.

(6) Asigurătorul are dreptul de a compensa primele ce i se datorează până la sfârşitul anului de asigurare, în temeiul oricărui contract, cu orice indemnizaţie cuvenită asiguratului sau beneficiarului.


Comunicarea producerii riscului asigurat


Art.2217 - (1) Asiguratul este obligat să comunice asigurătorului producerea riscului asigurat, în termenul prevăzut în contractul de asigurare.

(2) În caz de neîndeplinire a obligaţiei prevăzute la alineatul precedent asigurătorul are dreptul să refuze plata indemnizaţiei, dacă din acest motiv nu a putut determina cauza producerii evenimentului asigurat şi întinderea pagubei.

(3) Comunicarea producerii riscului asigurat se poate face şi către brokerul de asigurare care, în acest caz, are obligaţia de a face la rândul său comunicarea către asigurător, în termenul prevăzut în contractul de asigurare.


Plata indemnizaţiei de asigurare


Art.2218 - (1) În cazul producerii riscului asigurat, asigurătorul trebuie să plătească indemnizaţia de asigurare în condiţiile prevăzute în contract.. Atunci când există neînţelegere asupra cuantumului indemnizaţiei de asigurare, partea necontestată din aceasta se va plăti de asigurător anterior soluţionării neînţelegerii prin bună-învoială sau de către instanţa judecătorească.

(2) În cazurile stabilite prin contractul de asigurare, în asigurările de bunuri şi de răspundere civilă, asigurătorul nu datorează indemnizaţie dacă riscul asigurat a fost produs cu intenţie de către asigurat, de beneficiarul asigurării ori de un membru din conducerea persoanei juridice asigurate, care lucrează în această calitate.

(3) În cazul în care părţile convin, dispoziţiile alin.(2) se aplică şi atunci când riscul asigurat a fost produs de către:

a) persoanele fizice majore care, în mod statornic, locuiesc şi gospodăresc împreună cu asiguratul sau beneficiarul asigurării;

b) prepuşii asiguratului sau ai beneficiarului asigurării.


Denunţarea unilaterală a contractului


Art.2219 - Denunţarea contractului de asigurare de către una dintre părţi se poate efectua numai cu respectarea unui termen de preaviz de cel puţin 20 de zile calculate de la data primirii notificării de către cealaltă parte.


Subrogarea asigurătorului


Art.2220 - (1) În limitele indemnizaţiei plătite, asigurătorul este subrogat în toate drepturile asiguratului sau ale beneficiarului asigurării împotriva celor răspunzători de producerea pagubei, cu excepţia asigurărilor de persoane.

(2) Asiguratul răspunde pentru prejudiciile aduse asigurătorului prin acte care ar împiedica realizarea dreptului prevăzut de alin.(1).

(3) Asigurătorul poate renunţa, în tot sau în parte, la exercitarea dreptului conferit de alin.(1).


Opozabilitatea contractului

Art.2221 - Asigurătorul poate opune titularului sau deţinătorului documentului de asigurare ori terţului sau beneficiarului asigurării care invocă drepturi ce decurg din acest document toate apărările întemeiate pe contractul încheiat iniţial.


Domeniu de aplicare


Art.2222 -Asigurările obligatorii se reglementează prin legi speciale.

Secţiunea a 2-a

Asigurarea de bunuri


Noţiune


Art.2223 - În cazul asigurării de bunuri, asigurătorul se obligă ca, la producerea riscului asigurat, să plătească o despăgubire asiguratului, beneficiarului asigurării sau altor persoane îndreptăţite.


Interesul asigurării


Art.2224 - Asiguratul trebuie să aibă un interes cu privire la bunul asigurat.


Prevenirea producerii riscului asigurat


Art.2225 - (1) Asiguratul este obligat să întreţină bunul asigurat în condiţii corespunzătoare, în scopul prevenirii producerii riscului asigurat.

(2) Asigurătorul are dreptul să verifice modul în care bunul asigurat este întreţinut.

(3) În cazurile prevăzute în contract, la producerea riscului, asiguratul este obligat să ia pe seama asigurătorului şi în cadrul sumei asigurate, potrivit cu împrejurările, măsuri pentru limitarea pagubelor.


Despăgubirea


Art.2226 - (1) Despăgubirea se stabileşte în funcţie de starea bunului din momentul producerii riscului asigurat. Ea nu poate depăşi valoarea bunului din acel moment, cuantumul pagubei şi nici suma asigurată.

(2) Părţile pot stipula o clauză conform căreia asiguratul rămâne propriul său asigurător pentru o franşiză, în privinţa căreia asigurătorul nu este obligat să plătească despăgubire.


Asigurare parţială


Art.2227 - În cazul în care contractul de asigurare s-a încheiat pentru o sumă asigurată care este inferioară valorii bunului şi dacă părţile nu au stipulat altfel, despăgubirea cuvenită se reduce corespunzător raportului dintre suma prevăzută în contract şi valoarea bunului.


Asigurarea multiplă


Art.2228 - (1) Asiguratul trebuie să declare existenţa tuturor asigurărilor referitoare la acelaşi bun, această obligaţie revenindu-i atât la data încheierii contractelor de asigurare, cât şi pe parcursul executării acestora.

(2) Atunci când există mai multe asigurări încheiate pentru acelaşi bun, fiecare asigurător este obligat la plată proporţional cu suma asigurată şi până la concurenţa acesteia, fără ca asiguratul să poată încasa o despăgubire mai mare decât prejudiciul efectiv, consecinţă directă a riscului.


Înstrăinarea bunului asigurat


Art.2229 - (1) Dacă nu s-a convenit altfel, înstrăinarea bunului asigurat nu determină încetarea contractului de asigurare, care va produce efecte între asigurător şi dobânditor.

(2) Asiguratul, care nu comunică asigurătorului înstrăinarea survenită şi dobânditorului existenţa contractului de asigurare, rămâne obligat să plătească primele care devin scadente ulterior datei înstrăinării.

Secţiunea a 3-a

Asigurările de credite şi garanţii şi asigurările de pierderi financiare


Asigurările de credite şi garanţii


Art.2230 - (1) Asigurările de credite şi garanţii pot avea ca obiect acoperirea riscurilor de insolvabilitate generală, de credit de export, de vânzare cu plata preţului în rate, de credit ipotecar, de credit agricol, de garanţii directe sau indirecte, precum şi altele asemenea, conform normelor adoptate de organul de stat în a cărui competenţă, potrivit legii, intră supravegherea activităţii din domeniul asigurărilor.

(2) Dacă s-a convenit ca printr-un contract de asigurare directă de credite şi garanţii să se acopere riscul ca un debitor al asiguratului să nu plătească un credit care i s-a acordat, asigurătorul nu poate condiţiona plata indemnizaţiei de asigurare de declanşarea de către asigurat împotriva acelui debitor a procedurilor de reparare a prejudiciului, inclusiv prin executare silită.


Asigurările de pierderi financiare


Art.2231 - Dacă nu s-a convenit altfel prin contractul de asigurare, indemnizaţia pentru asigurarea împotriva riscului de pierderi financiare trebuie să acopere paguba efectivă şi beneficiul nerealizat, incluzându-se şi cheltuielile generale, precum şi cele decurgând direct sau indirect din producerea riscului asigurat.

Secţiunea a 4-a

Asigurarea de răspundere civilă


Noţiune


Art.2232 - (1) În cazul asigurării de răspundere civilă, asigurătorul se obligă să plătească o despăgubire pentru prejudiciul de care asiguratul răspunde potrivit legii faţă de terţele persoane prejudiciate şi pentru cheltuielile făcute de asigurat în procesul civil.

(2) Prin contractul de asigurare părţile pot conveni să cuprindă în asigurare şi răspunderea civilă a altor persoane decât contractantul asigurării.


Drepturile terţelor persoane păgubite


Art.2233 - (1) Drepturile terţelor persoane prejudiciate se exercită împotriva celor răspunzători de producerea pagubei.

(2) Asigurătorul poate fi chemat în judecată de persoanele păgubite în limitele obligaţiilor ce-i revin acestuia din contractul de asigurare.


Stabilirea despăgubirii


Art.2234 - Dacă nu se prevede altfel prin lege, despăgubirea se stabileşte prin convenţie încheiată între asigurat, terţa persoană prejudiciată şi asigurător sau, în caz de neînţelegere, prin hotărâre judecătorească.


Plata despăgubirii


Art.2235 (1) Asigurătorul plăteşte despăgubirea direct terţei persoane prejudiciate în măsura în care aceasta nu a fost despăgubită de către asigurat.

(2) Creditorii asiguratului nu pot urmări despăgubirea prevăzută la alin.(1).

(3) Despăgubirea se plăteşte asiguratului numai în cazul în care acesta dovedeşte că a despăgubit pe terţa persoană prejudiciată.


Secţiunea a 5-a

Asigurarea de persoane


Noţiune


Art.2236 - Prin contractul de asigurare de persoane, asigurătorul se obligă să plătească indemnizaţia de asigurare în caz de deces, de ajungere la o anumită vârstă, de invaliditate permanentă totală sau parţială ori în alte asemenea cazuri, conform normelor adoptate de organul de stat în a cărui competenţă, potrivit legii, intră supravegherea activităţii din domeniul asigurărilor.


Riscul privind o altă persoană


Art.2237 - Asigurarea în vederea unui risc privind o altă persoană decât aceea care a încheiat contractul de asigurare este valabilă numai dacă a fost consimţită în scris de acea persoană.


Renunţarea la contract


Art.2238 - (1) Asiguratul care a încheiat un contract de asigurare de viaţă individual poate să renunţe la contract fără preaviz în termen de cel mult 20 de zile de la data semnării contractului de către asigurător. Renunţarea produce efect retroactiv.

(2) Prevederile alin.(1) nu se aplică contractelor care au o durată de 6 luni sau mai mică.


Beneficiarul indemnizaţiei


Art.2239 - Indemnizaţia de asigurare se plăteşte asiguratului sau beneficiarului desemnat de acesta. În cazul decesului asiguratului, dacă nu a fost desemnat un beneficiar, indemnizaţia de asigurare intră în masa succesorală, revenind moştenitorilor asiguratului.


Desemnarea beneficiarului


Art.2240 - (1) Desemnarea beneficiarului se poate face fie la încheierea contractului de asigurare, fie în cursul executării acestuia, prin declaraţia scrisă comunicată asigurătorului de către asigurat sau, cu acordul asiguratului, de către contractantul asigurării, ori prin testamentul întocmit de asigurat.

(2) Înlocuirea sau revocarea beneficiarului asigurării se poate face oricând în cursul executării contractului, în modurile prevăzute la alin.(1).


Pluralitatea de beneficiari


Art.2241 - Atunci când sunt mai mulţi beneficiari desemnaţi, indemnizaţia de asigurare se împarte în mod egal între aceştia, dacă nu s-a stipulat altfel.


Producerea cu intenţie a riscului asigurat


Art.2242 - (1) Asigurătorul nu datorează indemnizaţia de asigurare, dacă riscul asigurat a fost produs prin sinuciderea asiguratului în termen de doi ani de la încheierea contractului de asigurare sau prin producerea cu intenţie de către asigurat a riscului asigurat.

(2) Atunci când un beneficiar al asigurării a produs intenţionat riscul asigurat, indemnizaţia de asigurare se plăteşte celorlalţi beneficiari desemnaţi sau, în lipsa acestora, asiguratului.

(3) În cazul în care riscul asigurat constă în decesul asiguratului, iar un beneficiar al asigurării l-a produs intenţionat, indemnizaţia de asigurare se plăteşte celorlalţi beneficiari desemnaţi sau, în lipsa acestora, moştenitorilor asiguratului.


Rezerva de prime


Art.2243 - În asigurările la care se constituie rezerve de prime, asiguratul poate să înceteze plata primelor cu dreptul de a menţine contractul la o sumă asigurată redusă sau de a-l denunţa, solicitând restituirea rezervei constituite, conform contractului de asigurare.

(2) Orice altă plată, indiferent de forma sub care este făcută de asigurător, diferită de indemnizaţia de asigurare sau de suma reprezentând restituirea rezervei în condiţiile alin.(1), nu poate fi efectuată mai devreme de şase luni de la data încheierii contractului de asigurare.


Repunerea în vigoare a asigurării


Art.2244 - Asiguratul sau contractantul asigurării, cu acordul asiguratului, poate să ceară repunerea în vigoare a asigurării la care se constituie rezerva tehnică, în cazurile prevăzute în contractul de asigurare.


Dreptul la indemnizaţie


Art.2245 - (1) Indemnizaţia de asigurare este datorată, independent de sumele cuvenite asiguratului sau beneficiarului din asigurările sociale, de repararea prejudiciului de cei răspunzători de producerea sa, precum şi de sumele primite de la alţi asigurători în temeiul altor contracte de asigurare.

(2) Creditorii asiguratului nu au dreptul să urmărească indemnizaţia de asigurare cuvenită beneficiarilor asigurării sau moştenitorilor asiguratului, după caz.


Prescripţia


Art.2246 - Drepturile asiguraţilor asupra sumelor rezultând din rezervele tehnice ce se constituie la asigurările de viaţă pentru obligaţii de plată scadente în viitor nu sunt supuse prescripţiei.


Obligaţia de informare


Art.2247 - (1) Asigurătorii şi împuterniciţii lor au obligaţia de a pune la dispoziţia asiguraţilor sau contractanţilor asigurării informaţii în legătură cu contractele de asigurare atât înaintea încheierii, cât şi pe durata executării acestora. Aceste informaţii trebuie să fie prezentate în scris, în limba română, să fie redactate într-o formă clară şi să cuprindă cel puţin următoarele elemente:

a) clauzele opţionale sau suplimentare şi beneficiile rezultate din valorificarea rezervelor tehnice;
b) momentul începerii şi cel al încetării contractului, inclusiv modalităţile de încetare a acestuia;
c) modalităţile şi termenele de plată a primelor de asigurare;
d) elementele de calcul ale indemnizaţiilor de asigurare, cu indicarea sumelor de răscumpărare, a sumelor asigurate reduse, precum şi a nivelului până la care acestea sunt garantate;
e) modalitatea de plată a indemnizaţiilor de asigurare;
f) legea aplicabilă contractului de asigurare;
g) alte elemente stabilite prin norme adoptate de organul de stat în a cărui competenţă, potrivit legii, intră supravegherea activităţii din domeniul asigurărilor.


Secţiunea a 6-a

Coasigurarea, reasigurarea şi retrocesiunea


Coasigurarea


Art.2248 - (1) Coasigurarea este operaţiunea prin care doi sau mai mulţi asigurători acoperă acelaşi risc, fiecare asumându-şi o cotă-parte din acesta.

(2) Fiecare coasigurător răspunde faţă de asigurat numai în limita sumei pentru care s-a angajat prin contract.


Reasigurarea


Art.2249 - (1) Reasigurarea este operaţiunea de asigurare a unui asigurător, în calitate de reasigurat, de către un alt asigurător, în calitate de reasigurător.

(2) Prin reasigurare:

a) reasigurătorul primeşte prime de reasigurare, în schimbul cărora contribuie, potrivit obligaţiilor preluate, la suportarea indemnizaţiilor pe care reasiguratul le plăteşte la producerea riscului care a făcut obiectul reasigurării;

b) reasiguratul cedează prime de reasigurare, în schimbul cărora reasigurătorul contribuie, potrivit obligaţiilor preluate, la suportarea indemnizaţiilor pe care reasiguratul le plăteşte la producerea riscului care a făcut obiectul reasigurării.

(3) Reasigurarea nu stinge obligaţiile asigurătorului şi nu stabileşte niciun raport juridic între asigurat şi reasigurător.


Retrocesiunea

Art.2250 – Prin operaţiunea de retrocesiune reasigurătorul poate ceda, la rândul său, o parte din riscul acceptat.

Capitolul XVII

Contractul de rentă viageră


Noţiune


Art.2251 – (1) Prin contractul de rentă viageră o parte, numită debirentier, se obligă să efectueze în folosul unei anumite persoane, numită credirentier, prestaţii periodice, având drept obiect sume de bani sau alte bunuri fungibile.

(2) Renta viageră se constituie pe durata vieţii credirentierului dacă părţile nu au stipulat constituirea acesteia pe durata vieţii debirentierului sau a unei terţe persoane determinate.


Modurile de constituire

Art.2252 - (1) Renta viageră poate fi constituită cu titlu oneros, în schimbul unui capital de orice natură, sau cu titlu gratuit şi este supusă, sub rezerva dispoziţiilor capitolului de faţă, regulilor proprii ale actului juridic de constituire.

(2) Atunci când renta viageră este stipulată în favoarea unui terţ, chiar dacă acesta o primeşte cu titlu gratuit, contractul nu este supus formei prevăzute pentru donaţie.


Constituirea pe durata vieţii mai multor persoane

Art.2253 - Renta viageră poate fi constituită pe durata vieţii mai multor persoane, urmând ca, în acest caz, în lipsă de stipulaţie contrară, obligaţia de plată a rentei să înceteze la data la care decedează ultima dintre aceste persoane.

Constituirea în favoarea mai multor persoane

Art.2254 - Dacă nu s-a convenit altfel, obligaţia de plată a rentei viagere este indivizibilă în privinţa credirentierilor.

Constituirea în favoarea unei persoane decedate

Art.2255 - Este lovit de nulitate absolută contractul care stipulează o rentă constituită pe durata vieţii unei persoane care era decedată în ziua încheierii contractului.


Constituirea în favoarea unei persoane afectate de o boală mortală

Art.2256 - Nu produce, de asemenea, nici un efect contractul prin care s-a constituit cu titlu oneros o rentă pe durata vieţii unei persoane care, la data încheierii contractului, suferea de o boală din cauza căreia a murit în interval de cel mult 30 de zile de la această dată.


Plata ratelor de rentă

Art.2257 - (1) În lipsă de stipulaţie contrară, ratele de rentă se plătesc trimestrial şi în avans şi indexate în funcţie de rata inflaţiei.

(2) Atunci când credirentierul decedează înainte de expirarea perioadei pentru care renta s-a plătit în avans, debirentierul nu poate cere restituirea sumei plătite aferente perioadei în care creditorul nu a mai fost în viaţă.

Garanţie legală

Art.2258 - (1) Pentru garantarea obligaţiei de plată a rentei constituite cu titlu oneros, prevederile art.1732 se aplică în mod corespunzător.

(2) În cazul prevăzut la alin.(1), în vederea înscrierii ipotecii legale nu este necesară declararea valorii creanţei garantate.

Executarea silită a ratelor

Art.2259 - (1) În caz de neîndeplinire a obligaţiei de plată a ratelor scadente, credirentierul poate cere sechestrul şi vânzarea bunurilor debirentierului, până la concurenţa unei sume suficiente spre a asigura plata rentei pentru viitor.

(2) Această sumă se stabileşte, în condiţiile legii, pe baza unei expertize întocmite în conformitate cu metodologia de calcul aplicabilă în cazul asigurărilor de viaţă, ţinându-se seama, printre altele, de ratele deja încasate de credirentier, de vârsta şi de starea acestuia. Cheltuielile expertizei sunt suportate de debirentier.

(3) După ce a fost obţinută în urma vânzării bunurilor debirentierului, suma se consemnează la o instituţie de credit şi va fi plătită credirentierului cu respectarea cuantumului şi scadenţelor convenite prin contractul de rentă viageră.

(4) Dacă debirentierul intră în lichidare, credirentierul îşi poate realiza dreptul la rentă înscriind în tabloul creditorilor o creanţă al cărei cuantum se determină potrivit alin.(3).


Rezoluţiunea contractului la cererea credirentierului

Art.2260 - (1) Creditorul unei rente viagere constituite cu titlu oneros poate cere rezoluţiunea contractului dacă debirentierul nu depune garanţia promisă în vederea executării obligaţiei sale ori o diminuează.

(2) Credirentierul are dreptul la rezoluţiune pentru neexecutarea culpabilă a obligaţiei de plată a rentei de către debirentier.

(3) În lipsa unei stipulaţii contrare, rezoluţiunea nu conferă debirentierului dreptul de a obţine restituirea ratelor de rentă deja plătite.

Irevocabilitatea contractului

Art.2261 - (1) Debirentierul nu se poate libera de plata rentei oferind restituirea capitalului şi renunţând la restituirea ratelor plătite.

(2) Debirentierul este ţinut la plata rentei până la decesul persoanei pe durata vieţii căreia a fost constituită renta, oricât de împovărătoare ar putea deveni prestarea acesteia.

Insesizabilitatea rentei

Art.2262 - Numai renta viageră cu titlu gratuit poate fi declarată insesizabilă prin contract. Chiar şi în acest caz, stipulaţia nu îşi produce efectele decât în limita valorii rentei care este necesară credirentierului pentru asigurarea întreţinerii. Dispoziţiile art.2266 alin.(2) se aplică în mod corespunzător.


Capitolul XVIII

Contractul de întreţinere

Noţiune

Art.2263 - (1) Prin contractul de întreţinere o parte se obligă să efectueze în folosul celeilalte părţi sau al unui anumit terţ prestaţiile necesare întreţinerii şi îngrijirii pentru o anumită durată.

(2) Dacă prin contract nu s-a prevăzut durata întreţinerii ori s-a prevăzut numai caracterul viager al acesteia, atunci întreţinerea se datorează pentru toată durata vieţii creditorului întreţinerii.

Forma contractului

Art.2264 - Contractul de întreţinere se încheie în formă autentică, sub sancţiunea nulităţii absolute.


Aplicarea regulilor de la renta viageră

Art.2265 - (1) Dispoziţiile art.2252-2256, 2260 alin.(1) şi 2261 se aplică în mod corespunzător şi contractului de întreţinere.

(2) În lipsa unei stipulaţii contrare, obligaţia de întreţinere este indivizibilă atât în privinţa creditorilor, cât şi în privinţa debitorilor.


Întinderea obligaţiei de întreţinere

Art.2266 - (1) Debitorul întreţinerii datorează creditorului prestaţii stabilite în mod echitabil ţinându-se seama de valoarea capitalului şi de condiţia socială anterioară a creditorului.

(2) Debitorul este obligat în special să asigure creditorului hrană, îmbrăcăminte, încălţăminte, menaj, precum şi folosinţa unei locuinţe corespunzătoare. Întreţinerea cuprinde, de asemenea, îngrijirile şi cheltuielile necesare în caz de boală.

(3) În cazul în care întreţinerea are caracter viager sau atunci când creditorul decedează în cursul duratei contractului, debitorul are obligaţia să-l înmormânteze.

(4) Întreţinerea continuă a fi datorată în aceeaşi măsură chiar dacă, în cursul executării contractului, bunul care a constituit capitalul a pierit total sau parţial ori şi-a diminuat valoarea, dintr-o cauză pentru care creditorul întreţinerii nu este ţinut să răspundă.

(5) Clauza prin care creditorul întreţinerii se obligă la prestarea unor servicii este considerată nescrisă.


Caracterul incesibil şi insesizabil al întreţinerii

Art.2267 – Drepturile creditorului întreţinerii nu pot fi cedate sau supuse urmăririi.

Protecţia creditorilor părţilor

Art.2268 – Caracterul personal al contractului de întreţinere nu poate fi invocat de părţi pentru a se opune acţiunii în revocarea contractului sau acţiunii oblice introduse pentru executarea sa.

Caz special de revocare


Art.2269 - (1) Contractul de întreţinere este revocabil în folosul persoanelor cărora creditorul întreţinerii le datorează alimente în temeiul legii dacă, prin efectul contractului, el s-a lipsit de mijloacele necesare îndeplinirii obligaţiei de a asigura alimentele.

(2) Revocarea poate fi cerută chiar dacă nu există fraudă din partea debitorului întreţinerii şi indiferent de momentul încheierii contractului de întreţinere.

(3) În loc să dispună revocarea contractului, instanţa de judecată poate, chiar şi din oficiu însă numai cu acordul debitorului întreţinerii, să îl oblige pe acesta să asigure alimente persoanelor faţă de care creditorul are o astfel de obligaţie legală, fără ca în acest mod să fie diminuate prestaţiile datorate creditorului întreţinerii.

Înlocuirea întreţinerii prin rentă

Art.2270 - (1) Instanţa judecătorească poate să înlocuiască, la cererea oricăreia dintre părţi, fie chiar temporar, întreţinerea în natură cu o rentă în bani de egală valoare dacă prestarea sau primirea în natură nu mai poate continua din motive obiective sau dacă debitorul întreţinerii decedează.

(2) Atunci când prestarea sau primirea în natură a întreţinerii nu mai poate continua din culpa uneia dintre părţi, instanţa va majora sau, după caz, diminua cuantumul rentei care înlocuieşte prestaţia de întreţinere.


Reguli aplicabile în cazul înlocuirii întreţinerii prin rentă


Art.2271 - (1) În toate cazurile în care întreţinerea a fost înlocuită potrivit art.2270, devin aplicabile dispoziţiile care reglementează contractul de rentă viageră.

(2) Cu toate acestea, dacă prin contractul de întreţinere nu s-a convenit altfel, obligaţia de plată a rentei rămâne indivizibilă între debitori.


Încetarea contractului de întreţinere

Art.2272 - (1) Contractul de întreţinere încheiat pe durată determinată încetează la expirarea acestei durate, cu excepţia cazului în care creditorul întreţinerii decedează mai devreme.

(2) Atunci când comportamentul celeilalte părţi face imposibilă executarea contractului în condiţii conforme bunelor moravuri, cel interesat poate cere rezoluţiunea.

(3) În cazul prevăzut la alin.(2), precum şi atunci când se întemeiază pe neexecutarea culpabilă a obligaţiei de întreţinere, rezoluţiunea nu poate fi pronunţată decât de instanţă, dispoziţiile art.1034 nefiind aplicabile. Orice clauză contrară este considerată nescrisă.

(4) Dacă rezoluţiunea a fost cerută pentru unul dintre motivele prevăzute la alin.(2) sau (3), oferta de întreţinere făcută de debitorul pârât după introducerea acţiunii nu poate împiedica rezoluţiunea contractului.

(5) În cazul în care rezoluţiunea se pronunţă pentru unul dintre motivele prevăzute la alin.(2) sau (3), debitorul în culpă nu poate obţine restituirea prestaţiilor de întreţinere deja executate.

(6) Dreptul la acţiunea în rezoluţiune se transmite moştenitorilor.

(7) Rezoluţiunea contractului de întreţinere nu se poate cere pentru motivele prevăzute la art.2270 alin.(1).

Capitolul XIX
Jocul şi prinsoarea


Lipsa dreptului la acţiune

Art.2273 – (1) Pentru plata unei datorii născute dintr-un contract de joc sau de prinsoare nu există drept la acţiune.

(2) Cel care pierde nu poate să ceară restituirea plăţii făcute de bunăvoie. Cu toate acestea, se poate cere restituirea în caz de fraudă sau dacă acela care a plătit era lipsit de capacitate de exerciţiu ori avea capacitate de exerciţiu restrânsă.

(3) Datoriile născute din contractul de joc sau de prinsoare nu pot constitui obiect de tranzacţie, recunoaştere de datorie, compensaţie, novaţie, remitere de datorie cu sarcină ori alte asemenea acte juridice.


Competiţiile sportive

Art.2274 – (1) Dispoziţiile art.2273 nu se aplică prinsorilor făcute între persoanele care iau ele însele parte la curse, la jocuri de îndemânare sau la orice fel de jocuri sportive.

(2) Cu toate acestea, dacă suma prinsorii este excesivă, instanţa poate să respingă acţiunea sau, după caz, să reducă suma.

(3) În cazurile prevăzute de alin.(1), intermediarii legal autorizaţi să adune mize de la persoane ce nu iau parte la joc nu pot invoca dispoziţiile art.2273 alin. (1) şi (3).


Jocurile şi prinsorile autorizate

Art.2275 - Jocurile şi prinsorile dau loc la acţiune în justiţie numai când au fost permise de autoritatea competentă.

FacebookMySpaceTwitter

Contact Rapid



Va multumesc pentru increderea acordata.